O viaţă dedicată copiilor şi profesiei de dascăl

Interviu cu prof. Florina Gheorghiu

„Unii spun că să fii dascăl e o artă. Pentru mine este ceva ce fac cu atâta plăcere, încât n-aş schimba nimic. Nu m-aş vedea lucrând în alt domeniu.” – mărturiseşte doamna prof. Florina Gheorghiu în cadrul unui interviu acordat ziarului „Mesagerul de Covasna”. Când vorbeşte despre profesia dumneaei, vorbeşte cu sufletul.

 De când se ştie, şi-a dorit să lucreze cu copiii, să fie dascăl, astfel că şi-a construit traseul profesional în acest sens. A fost învăţătoare, apoi a devenit profesor psihopedagog.

De  aproximativ trei decenii lucrează la Şcoala Specială din Sfântu Gheorghe, dedicându-se copiilor cu cerinţe educative speciale, şi declară că aceştia sunt „foarte darnici şi sinceri; nu ştiu să fie prefăcuţi, nu ştiu să înşele, ştiu să se bucure pentru orice reuşită, indiferent de vârstă, iar lucrul acesta, te îmbogăţeşte sufleteşte.”

 Despre momente din activitatea sa profesională – atât în învăţământul de masă, cât şi în cel special, doamna prof. Florina Gheorghiu ne-a vorbit, în cadrul interviului pe care vi-l prezentăm astăzi.

 – Cum şi când v-aţi dat seama că doriţi să alegeţi cariera didactică?

– Va părea puţin magic, dar…când eram la grădiniţă! Mi-a plăcut enorm educatoarea mea şi mi-am dorit să ajung odată şi odată educatoare, ca să fiu sinceră. De atunci, m-am ambiţionat pe linia aceasta profesională. Deci, în jurul vârstei de 5-6 ani, mi-am dorit tare mult să ajung educatoare. Aşa am şi urmat Liceul pedagogic, în specialitatea educatoare. Însă cum pe vremea aceea se dădea examen de „treaptă” la liceu, la treaptă s-a desfiinţat clasa de educatoare şi a trebuit să dau examen pentru specialitatea învăţători. Aşa am terminat studiile şi am fost învăţătoare 23 de ani, după care am devenit profesoară pentru următorii 13 ani.

– Unde v-aţi început cariera didactică?

-Mi-am început cariera, în mediul rural, ca învăţătoare, la Valea Mare. 

„Primele momente la catedră au fost…surprinzătoare!”

– Cum au fost primele momente la catedră?

– Surprinzătoare. Am nimerit la o clasă a IV-a. Ca să fiu sinceră, am ajuns la Valea Mare după data  de 15 septembrie, pentru că prima catedră mi-a fost dată la Ferma Dalnic – la o şcoală de acolo,  unde aveam 5 copii, în patru clase. Abia la 1 octombrie am fost repartizată la Valea Mare, unde am făcut naveta zilnic, peste 42 de kilometri. Când am ajuns la Valea Mare, ca învăţător la clasa a IV-a, unde erau peste 20 de copii în clasă, nu ştiam nici măcar ce să îi întreb, nefiind la curent cu ce ştiu. Făcusem eu foarte multă practică în liceu, dar viaţa reală aducea acei copii care se uitau atât de miraţi la mine, încât eu cred că mă uitam la fel la ei. Mai mult, după o lună de zile, a trebuit să susţin şi o lecţie demonstrativă, la un cerc pedagogic de specialitate pe judeţ. Nimeni nu mi-a explicat atunci nimic, iar eu am făcut cu copiii cât am putut eu de mult din materie. Aşa că activitatea demonstrativă m-a găsit cu materia mult avansantă. Domnul inspector de atunci mi-a spus: „Dumneavoastră mai aveţi un pic…” – iar eu am crezut că doreşte să zică: „… mai aveţi un pic şi veţi naşte”, deoarece eram însărcinată. Dar de fapt a specificat: „Dumneavoastră mai aveţi un pic şi terminaţi toată materia (după o lună de şcoală). Nu vă daţi seama cât de repede aţi mers cu ei?”. Eu am răspuns: „Da, dar copiii ştiu!”. Atunci domnul inspector mi-a specificat: „Da, dar dumneavoastră trebuie să parcurgeţi materia şi manualul în tot anul!”. Atunci am realizat că ştiam să predau, dar nu ştiam să-mi planific materia foarte bine, însă, încet, încet, am învăţat şi acest lucru.

– Sunteţi născută în judeţ?

– Nu. Eu şi soţul meu am venit din judeţul Sibiu, în 1981.

– Aţi început să lucraţi în acest domeniu ca învăţătoare, iar ulterior aţi devenit profesoară. Spuneţi-ne, vă rog, mai multe despre traseul profesional parcurs, despre drumul dumneavoastră la catedră.

– Am fost învăţătoare în mediul rural, cinci ani de zile. Mărturisesc că am avut dificultăţi în a mă adapta mediului şi comunităţii. Limbajul, vocabularul, regionalismele mi se păreau extrem, extrem de diferite faţă de ce eram eu obişnuită, însă m-am adaptat. Am dus o generaţie de elevi şi acea clasă a IV-a la care am debutat la Valea Mare. Mi-a plăcut foarte mult, acolo, în acea şcoală, şi încă mă mai întâlnesc cu foşti elevi de acolo. După aceea, m-am transferat în mediul urban unde am fost repartizată în 1986 la Şcoala Ajutătoare atunci, Specială acum. De atunci, sunt în aceeaşi şcoala specială, de 30 ani. Sunt o persoană foarte „fidelă” locului de muncă.

„Suntem ca în familie, la şcoală.”

– În urmă cu 30 de ani aţi fost transferată la Şcoala Specială din Sfântu Gheorghe, ca învăţătoare sau ca profesoară?

– Ca învăţătoare, la clasele I-IV. Şocul a fost enorm.  Cred că în primele trei luni, cel puţin o dată pe zi ieşeam din clasă, în pauză, dezamăgită, sau plângând. Nu înţelegeam de ce ei nu reacţionau la ce mă străduiam să-i învăţ, de ce nu pot să citească, de ce nu pot să îi învăţ pe unii măcar o literă. Atunci am văzut primii copii cu tulburări de atenţie, de comportament, de învăţare. Aveam în faţa mea în şcoală o clasă a II-a, cu copii atunci veniţi din alte unităţi de învăţământ. Nici ei nu erau obişnuiţi cu noua şcoală, sau unii cu ceilalţi. Norocul a fost că erau numai 11 copii în clasă şi încet, încet, ne-am acomodat unii cu alţii şi cu modul de a învăţa împreună. În primul trimestru ne-am acomodat,  iar eu am învăţat foarte multe despre deficitul de intelect şi despre copiii cu debilitate. În acea serie, clasa era formată din copii cu deficienţe mintale moderate, care se caracterizează prin tulburări de învăţare accentuate. Am avut însă norocul de a avea acolo nişte colegi minunaţi, profesori şi învăţători care m-au învăţat cum să-mi planific activitatea în funcţie de progresul copiilor, şi ce aşteptări să am de la elevi. Nu avusesem acces până atunci la o metodologie specială pentru astfel de copii, şi ajutorul colegilor a fost foarte important, aşa că  şi eu încet, încet, am învăţat. Patru generaţii am condus în clasele I-IV. Terminând între timp facultatea am condus două generaţii, până în prezent, de la clasa I la clasa a VIII-a, iar acum de la clasa I până la clasa a X-a. Îmi place să cred şi să spun că: suntem ca în familie, la şcoală.

– După ce aţi avut patru generaţii de clasele primare, aţi devenit, deci, profesoară, terminând facultatea…

– Da am terminat studiile universitare. Am început facultatea la 38 de ani şi frecventând-o la zi, în Braşov, am absolvit-o la 42 de ani. După absolvirea facultăţii, am rămas tot la Şcoala Specială, dar am fost titularizată ca profesor, iar astăzi sunt tot profesor, diriginte al unei clase şi predau 6-7 discipline la aceeaşi clasă.

– Lucraţi cu copiii cu cerinţe educative speciale (C E S).  Ce înseamnă acest lucru?

– Toţi copiii din şcoala specială prezintă cerinţe educative speciale, respectiv ei au nevoie de alte modalităţi să înveţe, şi procesul educativ trebuie să răspundă acestor nevoi. Majoritatea copiilor vin în învăţământul special din alte şcoli, unde nu au mai făcut faţă, nu s-au adaptat, nu au progresat educativ, acestea fiind semnale că ei prezintă cerinţe educative speciale. Acolo unde nu li se pot acorda condiţiile pentru respectarea şi compensarea acestor cerinţe educative speciale, ei nu se adaptează, nu progresează. Pentru a evita o tulburare gravă emoţională generată de eşecuri şcolare repetate, repetenţii, aceşti copii sunt reorientaţi spre învăţământul special. De aceea, în clasele şcolilor speciale sunt copii de vârste diferite şi cu diferite cerinţe educaţionale, chiar şi cu nevoi de terapii recuperative sau compensatorii.

„O oră de activitate (cu elevul cu CES –n.red.) – este un fel de experienţă relaţională cu copilul.”

– Cum se lucrează cu aceşti copii? Cum e o zi de curs, diferă materiile?

– O zi de curs, ca şi orice oră de activitate, este un fel de experienţă relaţională cu copilul. În funcţie e gradul deficienţei se aplică diferite metode şi se abordează anumite conţinuturi în cadrul disciplinelor sau terapiilor educaţionale. Disciplinele diferă ca volum de cunoştinţe, dar şi ca număr de ore afectate şi mai ales ca perioade de dezvoltare a unor competenţe. Cea mai importantă particularitate a activităţilor cu copiii cu deficienţă mintală este apelarea la acţiunea concretă şi la sprijinul material (material didactic). Copiii cu deficienţe grave sau asociate  învaţă să vorbească, să comunice, să numere, lucrând şi acţionând direct cu obiectele. Totul în jurul lor trebuie să fie real, concret şi foarte clar exprimat, ei având nevoie să experimenteze orice li se explică. Învaţă în principal să lucreze. Fac lucruri minunate cu mânuţele lor şi, experimentând toate gesturile şi acţiunile,  pot crea lucruri frumoase. Copiii cu deficienţe grave nu fac achiziţii teoretice prea multe,  şi nevoile lor sunt legate de autonomia lor funcţională. Mulţi au probleme de comunicare, alţii au deficit de atenţie, doar câţiva pot învăţa să scrie, însă rolul nostru şi al şcolii este să-i învăţăm să relaţioneze, să se adapteze mediului de viaţă şi mai ales să aibă satisfacţia de a realize ceva. Deci noi trebuie să le dirijăm educaţia în aşa fel încât să îi învăţăm să trăiască împreună cu ceilalţi oameni (îi învăţăm să comunice, să ceară când doresc ceva, să mulţumească atunci când primesc ajutorul cuiva, să se descurce în mediul din apropiere). Însă unii dintre ei ajung să dezvolte abilităţi practice şi reuşesc să înveţe să coasă, să picteze, să lipească, să creeze chiar organizând cu ei adevărate expoziţii ce sunt apreciate de comunitate.

– Există şi competiţii special dedicate lor?

– Da. Sunt competiţii lansate de alte instituţii de învăţământ special, concursuri de desene, de colaje, de fotografie, de decoraţiuni, de felicitări. La aceste concursuri participanţii sunt recompensaţi cu diplome şi premii. Elevii mei au primit foarte multe astfel de premii. Există de asemenea concursuri de dans, cum este cel organizat în cadrul S.N.A.C., numit „Împreună pentru viitor” sau alte festivaluri la care copiii speciali se prezintă cu ceea ce pot ei pregăti. Legat de concursul de dans, copiii din clasa pe care o conduc s-au prezentat cu program de dansuri tradiţionale în 2013, şi s-au calificat inclusive la faza naţională, lucru de care sunt foarte mândră. Cum acest concurs are mai multe etape, de două ori până acum am participat şi la organizarea fazei regionale a acestuia, în echipă cu colectivul de profesori din şcoala noastră, pe lângă prezentarea programelor artistice cu elevii din clasa mea care au dansat cu voluntari de la Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi”.

• Ceea ce faceţi, cred că nu este uşor. Ce vă motivează în activtitatea dumneavoastră şi ce v-a motivat, în cei 30 de ani, să rămâneţi fidelă aceluiaşi loc de muncă?
• Probabil că ţintele mele profesionale nu sunt acelea de a mă face evidenţiată prin performanţele deosebite ale elevilor mei. Eu m-am gândit întotdeauna că trebuie să existe cineva care să îi sprijine pe copiii cu deficienţe, să-i facă să se simtă importanţi, utili şi acceptaţi. Adevărul este că te ataşezi foarte mult de copii, mai ales când petreci cu ei peste 8 ani! La aceasta se adaugă şi nevoia lor de echilibru emoţional, pentru că mulţi provin din centre de plasament sau sunt în plasament familial, şi bagajul lor emoţional este tulburat, având nevoie de un punct în care să se simtă valorizaţi. Eu învăţ de la ei cum se trăiesc emoţiile şi încerc să-i învăţ cum să şi le stăpânească. Astfel, învăţăm unii de la alţii şi unii despre alţii foarte mult. Aceşti copii pot fi foarte darnici şi sinceri; nu ştiu să fie prefăcuţi, nu ştiu să înşele, ştiu să se bucure pentru orice reuşită, indiferent de vârstă, iar lucrul acesta, te îmbogăţeşte sufleteşte. Cred că toate aceste elemente m-au făcut să rămân fidelă acestui segment de învăţământ.

Rolul „profesorului de sprijin”

• Ştiu că aveţi şi pregătirea unui cadru didactic de sprijin. Ce face un cadru didactic de sprijin?
• Împreună cu o colegă am fost primii profesori de sprijin din judeţul Covasna care am beneficiat de pregătire de specialitate, în anul 2001. Atunci am încercat să promovăm această orientare a educaţiei integrative. Cadrul didactic de sprijin, care, din păcate, la noi în judeţ este şi itinerant, adică răspunde de mai multe şcoli, este un cadru didactic specializat în a lucra cu copiii cu cerinţe educative speciale, care sunt înscrişi în învăţământul de masă. Cadrul didactic de sprijin are două sarcini, prima fiind de a-l pregăti pe dascălul de la clasa în care copilul este integrat, respectiv să îl ajute să pregătească materiale speciale pentru el, să reducă conţinuturile disciplinelor pentru a le face accesibile acestuia, să găsească modalităţile care conduc la progres. În acelaşi timp cadru didactic de sprijin, în funcţie de timpul pe care îl are, trebuie să îl ajute concret pe copil şi, într-o cameră „resursă”, special amenajată, să lucreze concret ajutându-l pe copil să capete încredere în forţele proprii şi să realizeze mici progrese. Acestea sunt sarcinile principale ale profesorului de sprijin. Noi, profesorii din şcolile speciale, colaborăm cu profesorii de sprijin ajutându-i cu materiale auxiliare şi în consilierea părinţilor ai căror copii prezintă CES. Sarcinile cadrului didactic de sprijin sunt mult mai multe: consilierea grupului incluziv, consilierea părinţilor, evaluarea copiilor şi altele. Despre sarcinile profesorului de sprijin am scris chiar o carte, care a fost editată în 2005 pentru prima dată, şi în 2008 a apărut a doua ediţie.
• Unde poate fi găsită această carte?
• Numai la mine şi la profesorii de sprijin care o folosesc. Mai am câteva exemplare, dacă este cineva interesat. Doresc să menţionez că preocupările mele de a crea materiale auxiliare au fost mult mai ample, de-a lungul anilor. Am conceput un manual alternativ pentru învăţarea citit-scrisului (abecedar) pentru secţia română, manual ce se utilizează pe parcursul a cel puţin trei ani pentru copiii cu CES. Similar am ajutat colegii de la secţia maghiară să conceapă un abecedar special dedicat învăţământului special. Aceste materiale nu au fost tipărite la nivel naţional, deşi au primit aviz de utilizare experimentală chiar de la minister. Dar toate aceste materiale, ca multe altele, le deţin pe suport electronic şi le ofer ca sprijin oricărui cadru didactic care se ocupă de copii cu CES.
• Copiii cu cerinţe educative speciale au manuale speciale (CES)?
• Copiii cu CES care frecventează învăţământul de masă, învaţă de regulă din manualele utilizate de acele clase, particularizarea la cerinţele speciale constând în reducerea conţinutului şi adaptarea sarcinilor primite la potenţialul copilului. Manuale pentru şcolile speciale au fost concepute în 1968, şi au fost tipărite pentru ultima oară cam în anul 1990. De atunci, n-am mai văzut manual pentru învăţământ special nou tipărit, făcând referire la cele dedicate copiilor cu deficienţe mintale. Această lipsă de manuale a condus la dezvoltarea creativităţii cadrelor didactice din învăţământul special. Fiecare profesor, pentru disciplina pe care o predă, îşi creează fişe de lucru, selectează fragmente din manualele existente în alte şcoli, formând astfel un portofoliu pentru disciplina respectivă. Aceste seturi de materiale auxiliare sunt completate în permanenţă prin colaborarea cu şcoli speciale din alte judeţe.
• Care consideraţi că este cel mai frumos moment din activitatea dumneavoastră profesională?
• Eu cred că zilnic am câte un moment minunat, la fel cum zilnic pot să am câte un moment neplăcut. Însă cred că momentul cel mai frumos a fost atunci când i-am văzut pe copiii de la şcoala noastră, elevii mei, pregătiţi de mine, sus pe scenă la Piatra Neamţ, când au câştigat dreptul de a participa la etapa naţională a concursului „Împreună pentru viitor”, fiind echipa în care copiii aveau cel mai accentuat nivel de handicap.

„Nu am avut pe nimeni în istoricul familiei care să fi fost dascăl.”

• Dacă nu aţi fi fost cadru didactic, spre ce profesie v-aţi fi îndreptat? V-aţi gândit vreodată să lucraţi într-un alt domeniu?
• NU! Unii spun că să fii dascăl e o artă. Pentru mine este ceva ce fac cu atâta plăcere, încât n-aş schimba nimic. Nu m-aş vedea lucrând în alt domeniu. Nu am avut pe nimeni în istoricul familiei care să fi fost dascăl, ci a fost pur şi simplu o atracţie spre a educa pe alţii, pe care am cultivat-o și am dezvoltat-o de-a lungul vieţii. Acum cred că pot spune că am avut o vocaţie pentru această profesie. Îmi place să lucrez cu orice gen de copii sau elevi de diferite vârste, chiar şi cu voluntarii care vin să lucreze cu copiii noştri. Dacă este să mă reîntorc la visul meu din copilărie, acela de a fi educatoare, pot spune că în mod concret l-am realiza
  t. Copiii cu care lucrez acum sunt şi rămân copii indiferent de vârstă, iar metoda cea mai eficientă care-i poate conduce la învăţare este jocul, deci relaţia mea cu elevii se bazează pe un joc nesfârşit „de-a viaţa”, indiferent ce vârstă au elevii mei. Ca să-i cunoşti pe aceşti copii, trebuie să înveţi continuu, să compari şi să colaborezi cu experienţa altor cadre didactice. În învăţământul special eşti deopotrivă profesor de matematică sau biologie, dar şi psihoterapeut, logoped, consilier, profesor de abilitare manuală, şi faci şi educaţie plastică sau muzicală. Dorinţa de dezvoltare profesională m-a condus la implicarea în proiecte şi programe în care am experimentat rolul de consilier al familiilor din medii dezavantajate, privind educaţia copiilor lor. Deci, orice aş încerca, mă întorc la educaţie.
• Nu v-aţi îndepărtat niciodată de domeniul educaţiei…
• Nu! Și, acum, simt că nu aş schimba nimic!
• Ce apreciaţi la oamenii din jur?
• Apreciez dacă le pasă; dacă le pasă de cei din jurul lor, dacă le pasă de animale, dacă le pasă de mediu…deci, pe omul care se implică, măcar cât de cât, şi nu aşteaptă doar, sau se plânge fără a da o soluţie. Când văd oameni cărora le pasă, sunt bucuroasă şi cred că asta mă atrage la cei din jur. A le păsa de cei din jur încerc să îi conving şi pe copiii din clasa mea. Dacă reuşesc să-i determin pe ei să manifeste emoţie pentru ce este în jur, şi să şi reacţioneze adecvat, mă gândesc că orice altă persoană ar putea învăţa să-i pese de cei din jur şi de a acţiona în mod pozitiv, constructiv.
• În final, dacă aveţi un mesaj pentru cititorii noştri…
• Să iubească diversitatea! Doar aşa ne putem accepta unii pe alţii şi aşa ne acceptăm pe noi înşine: iubind diversitatea.

A consemnat Ana Alina Costache