Beijing, Piaţa Tien An Men
O vizită în China contemporană reprezintă o provocare. Din toate punctele de vedere. Este ţara cu dinamica de dezvoltare cea mai accelerată în momentul de faţă pe Glob, care nici nu a tresărit când criza economică mondială i-a bătut energic la uşă, înspăimântându-ne şi afectându-ne profund pe noi toţi, ceilalţi.
Statele Unite ale Americii, puterea numărul unu mondială zeci de ani, a dat însă unele semne de oboseală, simţind în ceafă tot mai acut respiraţia fierbinte a giganticului dragon de la Beijing.
Poposind acum pe pământ chinezesc realizezi ce înseamnă dinamism, ordine, dorinţa de învinge. Nu vei întâlni blazare, scuze, justificări, aşa cum suntem obişnuiţi prin alte părţi. Ci roadele mentalităţii de învingător!
Comparaţii inedite
Comparaţiile dintre cei doi giganţi ai lumii contemporane, SUA şi China, sunt tot mai frecvente în anii din urmă, deşi în urmă cu peste trei decenii o asemenea confruntare părea o utopie. Fără să vreau neapărat, am fost tentat să încerc şi eu asemenea „antiteze”, vizitând cele două ţări: în State mai des, admirând de atâtea ori eleganţa Washingtonului, iar în China doar de două ori, la mare interval, însă enorma Piaţă Tien An Men a rămas neschimbată.
În urmă cu mai bine de trei decenii avusesem şansa de a sta circa o lună în ţara cu cea mai mare populaţie de pe Glob. Iar călătoria de documentare jurnalistică avea să coincidă cu un tragic eveniment politic: chiar în perioada aceea încetase din viaţă Marele conducător chinez, Mao Tze Dung. Sau cum i se spune azi – Mao Zedong.
Momente dramatice
… 9 septembrie 1976. Un mic grup de români ne aflam în Piaţa Tien An Men, veniţi pentru 30 de zile într-o „vizită frăţească” în China. Eram singuri străini aflaţi în acel moment acolo, fiind priviţi cu mare curiozitate. În unele localităţi mai mici pe unde trecusem până atunci („mici însemnând orăşele cu populaţie de vreo…20 de milioane!) se ţineau copiii după noi, fiindcă nu mai văzuseră până atunci oameni cu ten deschis la culoare, blonzi, cu ochi albaştri!!! De necrezut!
Marele Mao
Ei bine, revenind la ziua aceea fatidică, am observat cu surprindere la început cum năvăleşte agitată o mare de oameni când o mare de oameni. Estimările ulterioare au menţionat circa un milion de cetăţeni – majoritatea soldaţi – ce s-au adunat la un miting spontan în cea mai mare Agora din lume. Murise Marele Mao! A fost o demonstraţie-record, nemaiegalată ca amploare de atunci, în semn de susţinere faţă de regimul comunist, demonstraţie declanşată într-un moment de mare tensiune pe plan intern şi internaţional.
Mare de uniforme
Cum delegaţia noastră pestriţă, atât ca înfăţişare, cât şi ca ţinută europeană reprezenta ceva inedit, chiar suspect printre demonstranţi era cât pe ce să fim… linşaţi, fiind luaţi drept „spioni internaţionali”. Eram împresuraţi de o mare de uniforme militare kaki. Azi asemenea relatări par de domeniul ştiinţifico-fantastic, însă în climatul izolaţionist-autarhic chinezesc al acelei perioade, cu mari tensiuni interne generate de „Banda celor patru”, orice străin era un posibil duşman.
Noroc că translatorul local, care studiase limba română la Bucureşti vreme de cinci ani, vorbind-o perfect, a fost extrem de curajos. Numai el ştie de unde a făcut rapid rost de o porta-voce şi a început să strige prin geamul microbuzului „Lomania, Lomania” (aşa se pronunţă în chineză numele ţării noastre), iar demonstranţii ne-au lăsat cumva să trecem.
În anii aceia doar două state – România şi Albania – aveau legături prieteneşti stabile cu China, existând chiar şi curse aeriene regulate între Beijing şi Bucureşti, respectiv Tirana. Incredibil, însă perfect adevărat.
Doamne, ce spaimă am tras atunci. Am avut doar câteva întâmplări-limită în numeroasele mele peregrinări prin lume, poate cea mai stresantă fiind aceasta.
O soluţie salvatoare
Pentru că nu se ştia în acele ore prea bine ce se întâmplă în oraş şi în întreaga ţară, comunicarea prin radio, televiziune, presă nefiind extinsă ca în ziua de astăzi, domnea o confuzie totală. De aceea, în dorinţa de a ne proteja de eventualele excese violente ale populaţiei aflată în stare de şoc după încetarea din viaţă a Ilustrului Conducător (deşi Mao Tze Dung era un om în etate, având 82 de ani) s-a apelat la o soluţie fortuită.
Era clar pentru toată lumea că o asemenea pierdere era de neconceput pentru cei un miliard de chinezi atât de ordonaţi şi hanici. Un popor disciplinat, obişnuit să execute ordinele, educat după precepte comuniste rigide s-a trezit fără „tătucul iubit”.
Am văzut atunci tineri şi vârstnici care plângeau de mama focului, pătrunşi de o durere profundă, ca după pierderea unui părinte drag. Aşa cum s-a întâmplat zilele trecute la Pyongyang. Nu mi s-a părut nimic fals, propagandistic în reacţia oamenilor de pe stradă, mai cu seamă că nu erau sub ţinta camerelor de filmat. Pur şi simplu aşa simţeau.
Martor la scrierea Istoriei
În peşteră
Gazdele noastre precaute neştiind ce turnură puteau lua lucrurile, prezenţa unor străini putând agita spiritele, ne-au dus să vizităm o… peşteră (!), undeva afară din oraş. Acolo am rămas până seara târziu, când am putut reveni la adăpsostul întunericului la hotelul din capitală.
Între timp, noul lider ce fusese mai demult desemnat să preia frâiele puterii de la Beijing, Hua Guo-Feng, îşi ocupase locul lăsat liber prin dispariţia Marelui Mao.
Dar ce spaimă am tras atunci, n-o voi uita niciodată. Nu am mai relatat până acum acel episod, deoarece înainte de ’89 nu s-a putut, iar după aceea altele au fost subiectele abordate în notele de călătorie. Occidentul interesa cititorii, nu Orientul Îndepărtat!
Şi, probabil, că dacă nu efectuam această nouă vizită în China, nu aş fi relatat niciodată momentele unice prin care am trecut. Şi aşa am devenit martor ocular la scrierea unei pagini din Istoria zbuciumată a Chinei moderne. (Va urma)
Horia C. Deliu
