…Şi iată-mă ajuns la momentul plecării din „Ţara norilor albi”- Tibetul. Mă încearcă un regret firesc. Dar în acelaşi timp, aştept cu nerăbdare să scap de presiunea din tâmple şi urechi generată de altitudinea înfiorătoare de aici. A fost o apăsare care mi-a pricinuit multe dureri de cap (la modul propriu) şi mă încânta gândul că am să pot respira din nou confortabil jos, la şes.
Gazetarul Horia C. Deliu în Gara din Lhasa
M-am bucurat că unul dintre obiectivele la care ţinusem foarte mult înainte de a porni în acest voiaj fabulos prin Orientul Îndepărtat – anume călătoria cu trenul trans-himalayan – stătea să se înfăptuiască.
Vizionasem pe Discovery printre altele un documentar incredibil, în care se prezentau provocările imposibile ce fuseseră depăşite, legate de realizarea liniei feroviare amintite: solul îngheţat, înălţimea foarte mare, încât muncitorii purtau adesea măşti cu oxigen, structura specială a rocilor, temperaturile scăzute, relieful accidentat, necesitatea protejării mediului, a faunei, florei şi câte altele.
Primul vis
Despre constucţia unei căii ferate în această zonă se discutase prima oară prin anii ’50, însă ideea fusese abandonată imediat. Era o utopie, ceva de domeniul S.F.-ului. Tehnologia de atunci nu permitea realizarea unui asemenea proiect îndrăzneţ. Plus că era un plan extrem de costisitor pentru un stat ce abia ieşise dintr-o economie cvasi-feudală. Aşa că totul a rămas la faza de vis…
Abia în ultimii ani, când China a devenit a doua forţă industrială şi financiară mondială, s-a pus cu acuitate problema relansării ambiţiosului proiect: legrea prin intermediul drumului de fier a izolatului ţinut tibetan de restul ţării. Şi al lumii. Deplasarea numai pe calea aerului şi pe şosea transmontană de mare înălţime pentru aprovizionare, comerţ, turism erau şi încă au rămas prea costisitoare.
Sigur, costul enorm al lucrării, estimat la uriaşa sumă de 4,1 miliarde de dolari, va putea fi amortizat într-un timp îndelungat, însă ce a fost mai greu a trecut. Nu ştiu ce ţară şi-ar permite astăzi o asemenea investiţie, lăsând la o parte performanţele inginereşti cu totul deosebite.
Tren performant
Ei bine, acum poţi călători cale de 1.956 de kilometri între Provincia chinezească Quinghai şi Capitala Tibetului – Lhasa, cu un tren modern, presurizat ca un avion. Geamurile sunt fumurii pentru a proteja ochii şi pielea de puternicile raze ultraviolete, fiind ermetic închise. Uşile vagoanelor nu se deschid decât de însoţitoarea de bord, aşa că pentru calustrofobi este un chin.
Garnitura are toate facilităţile posibile: cuşete de clasa I şi a II-a, vagon restaurant, cabine de toaletă, instalaţii cu apă fierbinte pentru pepararea ceaiului, cafelei sau a unor produse alimentare la cutie, staţie de amplificare (la care se difuzează melodii din folclorul local), plus că există în fiecare compartiment o performantă instalaţie pentru aportul de oxigen. Când simţi că te sufoci, o gură de oxigen îţi potoleşte starea de agitaţie şi disconfort. Domneşte pretutindeni o curăţenie-lună, existând personal de întreţinere la fiecare din cele 11 vagoane, la care se adaugă un post volant de Poliţie feroviară.
Viteza de croazieră e moderată. Nici nu s-ar putea altfel într-un asemenea relief accidentat, opririle fiind rare. În 35 de ore de mers, dacă am staţionat de vreo cinci ori, însă nu mai mult de un sfert de oră, mai ales pentru chestiuni tehnice, legate de aprovizionarea cu apă şi alimente, curăţenie şi evacuarea gunoiului.
Formalităţi şi verificări amănunţite
Ne-am trezit în dimineaţa plecării cu noaptea-n cap. Trebuia să fim în Gara din Lhasa foarte devreme, întrucât durează mult formalităţile şi verificările care se fac ca pe un… aeroport internaţional. Măsurile de securitate sunt draconice, deoarece teama de atentate teroriste este mare. Este un parcurs lung, printr-o zonă înaccesibilă şi nu se ştie ce se poate întâmpla.
Trans-himalayanul a devenit vestit în întreaga lume, intrând cu brio în Cartea Recordurilor, fiind trenul care atinge cel mai înalt punct feroviar din lume, la peste 5.000 de metri.
Deşi în extenuanta preumblare prin Extremul Orient am străbătut mii de kilometri cu avionul, simplonul, vaporul, autocarul şi…jonca, cel mai pitoresc s-a dovedit a fi dintre toate deplasarea cu trenul trans-himalayan. Aşa ceva să faci (cine apucă !) doar o dată în viaţă!
Informaţii adevărate, dar şi trunchiate
Multe relatări despre uluitoarea creaţie inginerească ce străbate „Acoperişul lumii” găsite prin articole sau aflate din sursă virtuală aveam să constat ulterior că fuseseră corecte. Majoritatea însă – aproximative. Abundă preluările livreşti, cu cifre inexacte, nişte variaţiuni pe această temă. Înainte de plecare m-am predocumentat, dar am întâlnit în textele postate pe Net multe povestioare, în fond nişte pastişe.
M-ar fi interesat ca pe orice cititor al notelor de drumeţie, să aflu impresiile obiective ale cuiva care a călătorit efectiv cu acest tren de poveste, să ştiu la ce să mă aştept. Din păcate, în loc de impresii de la faţa locului, am dat de reportaje împănate cu conotaţii politice exprese.
Tocmai de aceea m-am opus vehement sugestiei unui companion – comod de felul său – care sugerase organizatorilor să înlocuim la întoarcere trenul cu… avionul! Omul era speriat de perspectiva petrecerii a două zile şi o noapte într-o garnitură feroviară (fie ea şi… unicat), propunând în schimb un mijloc de transport foarte rapid. Insista să părăsim Lhasa cu o aeronavă, întrucât i se părea că reprezintă o pierdere de timp să rămâi… 35 de ore la bordul unui hyper tren trans-montan
Norocul meu că n-a fost luat în seamă.
O şansă unică
Uimire şi admiraţie a sătenilor tibetani la vederea trenului
I-am explicat pe îndelete de ce greşeşte: am rata o experienţă unică. Tocmai acesta era farmecul călătoriei de întoarcere din Tibet! Aveam posibilitatea să admirăm de aproape peisaje unice în mărime naturală, masive muntoase de o frumuseţe divină, căderi majestuoase de apă provenite din topirea gheţarilor, turme de yaci – singurele animale domestice aclimatizate la o asemenea altitudine. Plus că vom trece peste viaducte spectaculoase, prin tunele lungi, prin gări aflate în creierul munţilor. Adică un sumum de minunăţii. Imensul Podiş tibetan ne aştepta să-l descoperim îndeaproape.
Gazdele ne informaseră într-o conferinţă de presă că produsul intern brut în Tibet crescuse în fiecare an cu peste zece la sută în deceniul precedent, iar în 2011 ritmul de dezvoltare a atins 12,9 %. Incredibil! Ca atare, acestă regiune autonomă se situează pe primul loc în China la capitolul ritmului de dezvoltare. În vreme ce pe Glob bântuie criza şi recesiunea economică…
Înainte Tibetul figura ca singura mare provincie din China care nu era legată de restul ţării printr-o linie ferată. Cum spuneam, legăturile aeriene există, dar sunt limitate, având costuri Mari, iar transportul rutier este supus inflenţelor unui climat meteo adesea ostil, neavând continuitate cotidiană.
De aceea produsele provenid din agricultură şi zootehnie ce prisosesc populaţiei locale nu puteau fi exportate. Nici sectoarele industriale apărute recent, precum industria farmaceutică, exploatarea minereurilor, alimentele bio, turismul, nu aveau cum să ia avânt fără o cale de transport de capacitate mare, care să funcţioneze permanent, indiferent de condţiile atmosferice.
Ascultând glasul roţilor de tren…
…În sfârşit, am pornit la drum la orele amiezii. Am găsit locuri abia în a doua din cele trei garnituri, ce pornesc zilnic din noua şi impunătoarea Gară a Capitalei Tibetului, la intervale de câte două-trei ore. Biletele se obţin cu multă timp înainte, traficul fiind satrict controlat de stat, pentru a nu apărea necazuri, busculade, alte incidente. În trenul „nostru” de culoare verde-închis, asemănător izbitor cu trans-siberianul rusesc (cu care călătorisem mai demult de la Moscova la Irkuţk) nu se afla nici un călător străin! L-am străbătut curios de la un capăt la altul, însă am văzut numai figuri asiatice, majoritatea fiind elevi şi studenţi care mergeau la cursuri în China. Atmosfera era veselă, destinsă.
În cuşeta ce-mi fusese repartizată se afla o familie tibetană, compusă din bunică, fiică şi două nepoate – una de 11 ani şi mezina de cinci ani, dulce-foc. Fata mai mare rupea câte ceva în engleză, astfel că ne-am putut cumva înţelege.
Femeiele erau amabile, foarte ospitaliere, invitându-mă mereu să gust din bucatele lor. Delicatesa principală o reprezenta friptura de yac. Carnea fusese tăiată acasă în feliuţe milimetrice, mâncându-se goală, fără vreo garnitură. Pâine – nici pomeneală. Orez în schimb, la tot pasul. Apoi şi-au cumpărat de „n” ori nişte cutii cu supă instant de la vânzătoarea ce trecea pe culoar cu un cărucior plin de alimente, dulciuri şi răcoritoare (fără băuturi alcoolice). Mulţi pasageri fie mâncau, fie se aprovizionau de la vagonul restaurant cu nişte cutii mari din carton presat, în care se găseau tăiţei, orez, fulgi de fasole, peste care se turna apă fierbinte. Şi supa era gata.
O despărţirea grea
Despărţirea de oraşul Lhasa, care deţine recordul de neegalat al capitalei situate la cea mai mare altitudine (3.658 de metri) n-a fost uşoară. Părăseam o lume de care mă ataşasem. Trăisem o serie de experienţe inedite, adăugasem mai multe recorduri în agenda de voiaj personală. Unul dintre ele se referea şi la această drumeţie pe linia ferată de mare altitudine, ce trece prin celebrul Pas Tangulla.
El se află la incredibila altitudine de 5072 de metri, reprezentând cel mai înalt punct feroviar de pe Glob, detronând nu de mult linia ferată dintre Lima şi Huancayo, din Peru. Am imortalizat momentul depăşirii acestui pisc pe care se caţără drumul de fier, strunga cu pricina fiind cu 255 metri mai semeaţă decât platoul maxim atins de trenul trans-peruvian, ce face legătura cu Machu Pichu.
Dacă la ducere am admirat din avion, de la peste zece mii de metri piscurile himalayene, de o frumuseţe sălbatică, iţindu-se ici şi colo din stratul dens de nori albi, acum a venit rîndul să văd peisajul de la sol. Cu nimic mai prejos.
Vagoane originale
Elevi tibetani merg la şcoală în China
Vagoanele au două clase. La clasa întâia sunt cuşete cu patru paturi suprapuse, două pe fiecare parte, care nu se rabatează pe timpul zilei. În schimb la clasa a doua sunt… şase paturi pe trei nivele (!) în fiecare compartiment, încât trebuie să devii un mic „alpinist” pentru a te cocoţa la ultimul nivel. În plus, compartimentele nu au… uşi, pentru a se face o ventilaţie optimă.
Pentru mine aceste detalii tehnice n-au reprezentat ciudăţenii ieşite din comun, întrucât călătorisem şi mai dihai în Egipt, de la Asuan la Cairo cu un „accelerat” aparte. De asemenea, cum spusesem mai înainte, traversasem timp de o săptămână imensa taiga cu trans-siberianul.
Însă spectacolul coborârii platourilor tibetane, taman de pe „Acoperişul lumii” e ceva unic, care îţi taie respiraţia. Păcat că s-a terminat… (Va urma)
Horia C. Deliu
