Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Românii, cei mai oprimaţi
Aşa cum reiese şi din constatările Curţii de la Viena, care a încercat să amelioreze relaţiile dintre „stări”, să facă ordine şi să reformeze societatea transilvăneană, îndeosebi după ridicarea, la 1765, a Transilvaniei la statutul de „Mare Principat Autonom” în cadrul Imperiului Habsburgic, românii au fost naţiunea cea mai oprimată dintre toate cele ale imperiului, mai mult chiar decât slavii din jurul nostru, fie că este vorba de sloveni, slovaci, sârbi sau croaţi. Nici unii dintre aceştia enumeraţi n-au fost ţinuţi în braţe de către nobilii unguri, dar niciuna dintre aceste naţii n-a fost adusă într-o stare atât de deplorabilă, de iobagi de cea mai joasă categorie, şi nici de toleraţi în propria ţară după Răscoala de la Bobâlna din 1437. Lăsând la o parte documentele de arhivă ale Curţii de la Viena, întocmite de către însuşi viitorul împărat, Iosif al II-lea, în urma călătoriei sale de două luni prin Transilvania în vara lui 1773, reliefate în parte într-un articol anterior, iată ce spune istoricul şi scriitorul de etnie româno-maghiară, Francisc Păcurariu, în cartea sa „Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor”: „Românii, aduşi adesea în situaţii economice mai dezavantajate, sunt reduşi la diferenţieri vădite de vecinii lor. Marea masă a românilor a căzut în iobăgie în aşa măsură încât, cu timpul, în limbajul comun, cuvântul român devine sinonim cu cel de iobag. Dar, chiar în cadrul iobăgiei comune românii se disting adesea prin sarcini proprii şi suplimentare iobăgeşti. Sistemul juridic face şi el adesea deosebire. Hotărâri şi înăspriri de pedepse se adresează, uneori direct românilor, incriminaţi mai mult decât alţii” (p.114)
De unde atâta ură pentru români? Din destinul peren, spunem noi, al originii acestora, ştiuţi aici de când lumea, în vreme ce slavii, indiferent de numele lor, au acelaşi statut de „nou veniţi”, ca şi ungurii, cu deosebire că migraţia lor s-a petrecut cu 2-4 veacuri mai înainte, adică în secolele V-VII ale erei noastre. Şi atunci a avut loc un episod dureros pentru români, în sensul că ei au trebuit să renunţe la spaţii întinse lăsate moştenire de strămoşii lor geto-daci şi traci, cum ar fi teritoriile Bulgariei, Jugoslaviei, nordul Greciei, Cehoslovaciei, unde aceştia şi-au stabilit cu timpul propria vatră, dar au rămas totuşi cu spaţiul de dincolo de Tisa până la Nistru. Ocuparea la 896 a Panoniei, de drept tot o moştenire românească, prin venirea ungurilor şi extinderea lor treptată peste teritoriul rămas românilor, în speţă Transilvania, au pus în mare pericol nu numai statalitatea, ci însăşi fiinţa noastră naţională, prin încercarea brutală de dislocare şi de aruncare peste bord a unui popor cu rădăcini, cum spunea marele Iorga, de două ori bimilenare înfipte în inima acestui pământ, pentru a-şi face loc în istoria europeană ultimul venit. Dacă sârbilor, slovacilor, slovenilor croaţilor etc., ungurii le putea închide uşor gura, în sensul că şi ei suferă de acelaşi păcat original, subiectul cu românii era mult mai greu de abordat pentru că aici aveau de a face cu un „monument uriaş”, de duritatea unui Sfinx, Daco-Romania, ştiută de toată lumea şi pe care n-o puteau ascunde sub preş şi nici existenţa vie nu i-o puteau nega. Nevoia de zidire a „noii patrii maghiare” care se cerea, în iureşul victoriilor, cât mai extinsă şi cât mai bogată şi frumoasă, i-a pus pe potentaţii naţiei în situaţii extrem de delicate, ajungând la concluzia că pentru făurirea ţelului propus nici un sacrificiu, de ordin moral cât şi material nu-i prea mare. Dacă Transilvania ar fi fost un pământ pustiu, cum pretind aceştia, care de milenii îşi aşteaptă cu braţele deschise un stăpân, care să-l onoreze, dacă românii transilvăneni ar fi fost la nivelul de dezvoltare al aborigenilor din America, Australia sau Africa, trăind din vânat sau ceea ce le cădeau din pom (atunci când europenii au năvălit peste ei), cu siguranţă situaţia ar fi fost tranşată mult mai simplu. Vechii locuitori ai Daciei ar fi fost anihilaţi, lichidaţi, li s-ar fi cântat veşnică pomenire, şi pe ruinele a ceea ce a fost s-ar fi zidit fără nici o problemă marea patrie de care vorbeam. Din păcate pentru unguri, lucrurile nu s-au derulat astfel. Cucerirea „patriei extinse” a fost şi pentru ei un calvar de sute de ani, cu eforturi şi sacrificii mari şi de toate felurile. N-a fost deloc uşor pentru ideologii naţiei aflată în plină afirmare să formuleze un punct de vedere care să-i facă credibili în faţa umanităţii şi să le legitimeze acţiunile. Pentru că pe români n-au putut să-i cucerească atât de uşor şi nici să-i anihileze (de altfel cine le-ar mai fi înălţat castelele şi sporit averile, cine le-ar mai fi lucrat moşiile etc.), mai marii coroanei maghiare s-au gândit să treacă la măsluirea istoriei acestora, pentru cei care s-ar interesa de soarta românilor şi la instituirea unui sistem de oprimare care să-i extermine ca naţiune, transformându-i într-o mână de lucru ieftină şi o fabrică vie de sporire a maghiarimii prin sămânţă românească. S-a mers pe această idee în speranţa că va fi o reuşită, dar lucrurile s-au încurcat. În prima fază, până în jurul lui 1700, ungurii n-au avut cui da socoteală. Conform principiilor de drept internaţional de la acea vreme, învingătorul lua totul şi nu avea de dat seama nimănui, învinsul suportând consecinţele propriei slăbiciuni. Nu întâmplător dreptul roman a consfinţit celebrul aforism „Vae Victis”, adică vai de cei învinşi. Numai că pe măsură ce societatea europeană a progresat şi conştiinţa de sine a fiecărei naţiuni supuse a evoluat, cei oprimaţi, atât social cât şi naţional, au început să-şi pună numeroase întrebări, printre care şi cea cu privire la legitimitatea şi rostul celor care i-au cucerit şi asuprit. Mulţi dintre imperialii epocii au mai cedat în favoarea acestora, inclusiv habsburgii, dar nu şi maghiarii. Istoria de la începuturile ei, dar mai ales cea a mileniului trecut este plină de asemenea revolte, care au crescut în intensitate şi au luat amploare continentală. Se cunosc, numai la noi, răscoala de la Bobâlna din 1437, cea a secuiului Gheorghe Doja din 1514, a lui Racoczi al II-lea la 1711, a lui Horea Cloşca şi Crişan la 1784, şi multe alte asemenea manifestări. Aşadar, câtă vreme românii au fost „cuminţi” şi istoricii unguri au dat Cezarului ce-i al Cezarului, adică vorbeau de continuitatea şi întâietatea noastră pe aceste meleaguri, fără alte interpretări. Lucrurile s-au încurcat cam peste tot, în toate imperiile şi cel mai mult la unguri în momentul în care au început revendicările naţionale, mai precis în preajma Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan. Însă amatorii de dominat popoare au găsit imediat soluţii, prin reinventarea istoriei. Din acel moment au apărut destui „corifei mincinoşi”, cu titluri care să afirme că românii de azi n-au nimic cu dacii şi nici cu romanii, că noi am venit de undeva din Sudul Dunării, fie prin secolul al X-lea, dar mai precis în secolul al XIII-lea, oricum după unguri, strecurându-ne pe furiş în toiul nopţii în sălaşurile şi paturile ungurilor. Deşi „surprinşi” de această îndrăzneală, ei nu i-au alungat pe români pentru că au acceptat să le fie iobagi din prima mână. Evident că, în opinia maghiarului educat să fie stăpân, o asemenea ofertă nu putea fi ratată. Şi nici n-a fost. Intrat în jug de bună voie şi nesilit de nimeni, adică acceptând din capul locului condiţia de iobag, spun ei, românul nu numai că n-are ce căuta pe aici, dar sunt de neînţeles motivele pentru care el se plânge, de oprimarea consimţită, la urma–urmei. Iar pretenţia, cum că Ardealul ar fi pământ românesc, este o mare nerozie, o jignire fără margini, adusă celor care, cu atâta dăruire au edificat civilizaţia acestuia. Povestea aceasta lipsită total de adevăr a devenit chiar o religie a hungarismului existenţial, de la care nu se abat cu nici o iotă, oricât de la îndemână şi de evident ar fi adevărul. Cam aceste aspecte au fost reliefate şi cu prilejul „Marşului de ameninţare al secuilor de pretutindeni, din 10 martie 2013, de la Târgu-Mureş, sens în care se acţionează zi de zi, iar acest mod comportamental trufaş îl găsim ca formă de manifestare în toate structurile societăţii şi mai ales la nivelul primăriilor şi al Consiliilor locale, cu pondere ungurească, dar şi la nivel central. În faţa acestei strategii tenace a paşilor mărunţi românii n-au reuşit să se adune pentru că, de fiecare dată printre ei au fost suficienţi trădători sau cozi de topor. Pentru că maghiarizarea unui popor mare, de către unul mic, nu numai că este anacronică, dar n-ar fi fost posibilă dacă lucrurile stăteau altfel, cum nici demaghiarizarea şi câştigarea demnităţii naţionale nu se face din aceleaşi motive. Iar modul în care înţeleg şi acţionează reprezentanţii partidelor româneşti din majoritatea forurilor legislative, locale sau centrale, (…) constituie o dovadă certă în acest sens.
Aşadar, oprimarea românilor de către maghiari nu s-a încheiat la 1 decembrie 1918. Ea continuă şi astăzi, mai ales cu sprijinul laşilor şi va mai continua până ce se va înţelege că România e şi ea o ţară, cu personalitatea şi demnitatea ei, valori ce trebuie respectate, dar şi afirmate, lucru de care sunt responsabile toate structurile statului. În acelaşi timp, indiferent de trecutul minoritarilor, prezentul şi viitorul trebuie adoptat la realităţile momentului. Respectându-i pe minoritari ca parteneri egali, aceştia trebuie să înveţe să-şi cunoască lungul nasului. Încercarea de instituire a dictaturii minorităţilor asupra majorităţii este nu numai un anacronism,o cauză pierdută, dar şi o ofensă adusă ordinii de drept, modului civilizat de convieţuire. Până ce aceste principii nu vor deveni realitate, până ce nu-şi va ocupa fiecare locul în banca sa, de unde să contribuie la prosperitatea comună, până ce liderii minorităţii maghiare nu vor înceta să lupte cu armele minciunii şi ale şantajului, în România nu va fi pace şi bună înţelegere.( . . va urma)
Ioan Cismaș
