Megalomania…, denumită şi „delir de grandoare”, este „o afecţiune psihiatrică în care pacienţii prezintă iluzii de grandoare, crezând că posedă puteri şi privilegii ieşite din comun. În unele cazuri, ei se pot crede de origine regală sau chiar divină. Megalomanii nu numai că au sentimentul patologic al grandorii propriei personalităţi, atunci când se consideră a fi artişti sau savanţi de renume mondial, eroi sau conducători celebri, dar se si comportă ca atare”. (Wikipedia). …..Desigur, tendinţa unor oameni sau popoare de a realiza construcţii megalomanice s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, de pe vreamea Turnului Babel şi a piramidelor faraonice şi până în zilele noastre când neamurile se iau la întrecere în construirea celui mai înalt turn sau a celei mai înalte clădiri din lume. Şi poate că azi acest lucru nu este determinat de o anumită „stare paranoică”, cât de o testare a propriilor capacităţi sau ambiţii, sau din nebănuita dorinţă de a atinge cerul cu mâna sau „a se înălţa spre cer”.
Deşi nu stă în firea poporului român acest obicei, în ultima perioadă, pornind de la megaconstrucţia numită atunci „Casa Poporului”, au început să existe tendinţe şi în acest sens, atât în sfera fizică cât şi în cea socială şi spirituală. Ce este oare Catedrala Mântuirii Neamului, care necesită atâtea sacrificii din partea tuturor, dacă nu o megaconstrucţie?! Nu spunem că n-ar fi un edificiu frumos şi că nu este necesară ca „spaţiu-simbol al comuniunii românilor din ţară şi din străinătate”, ci spunem doar că asemenea adevărate monumente arhitectonice care necesită o groază de bani ar trebui să se realizeze în vremuri de prosperitate şi nu în vremuri de criză, când o bună parte din populaţie este sărăcită. Şi cum precedentul este creat deja, apar şi imitatori. O ştire apărută în ziarul Click! . . Nr.2976, 28.10 2016, la capitolul Investiţie, sub titlul „Catedrală uriaşă într-unul dintre cele mai sărace oraşe” ne aduce la cunoştinţă o situaţie care vine să argumenteze afirmaţia noastră de mai sus: „O biserică imensă, comparabilă cu Catedrala Metropolitană din Iaşi, se ridică, de mai bine de zece ani, în sărăcăciosul oraş Paşcani”. Păi dacă oraşul este „sărăcăcios”, n-ar trebui prima dată ajutat să ajungă bogat şi abia apoi să se înalţe construcţii megalomanice, fie ele sociale, ştiinţifice sau religioase?! Clerul n-ar trebui să aibă, precum Guvernul, interesul de a ridica poporul din sărăcie şi a-l scoate din neputinţa în care se găseşte? Şi atunci nu ar trebui să se aplece mai mult asupra spiritualităţii decât asupra celor fizice? Asemenea construcţii în vreme de lipsuri nu credem că se doresc din partea oamenilor, ci ele izvorăsc din dorinţa celor care conduc destinele fiinţelor, aşa cum bine ne spune ştirea menţionată: „Dorinţa clericilor de a avea una dintre cele mai mari biserici din Moldova este alimentată, an de an, cu milioane de lei din bani publici”.
Avem tot respectul faţă de religie şi preoţime, însă nu putem să nu observăm anumite anomalii care deranjează. De ce nu ne putem ruga cu aceeaşi credinţă în biserici mai modeste şi trebuie neapărat să ridicăm construcţii nepotrivite smereniei propovăduită cu atâta convingere chiar de preoţi? Dacă, în cazul amintit, Paşcani este „un oraş cu o populaţie îmbătrânită, în care se găsesc greu locuri de muncă”, atunci la ce foloseşte o asemenea catedrală uriaşă? Din articolul amintit reiese că statul a dat până acum, de la demararea lucrărilor, aproape 1.000.000 de euro, „sumă la care se adaugă donaţiile enoriaşilor” plus cât mai urmează să se cheltuiască până la darea ei în folosinţă. Noi înţelegem dorinţa clericilor de a avea cel mai mândru lăcaş de închinăciune, dar într-o ţară în care corupţia, sărăcia, violenţa, invidia şi faptele rele rod adânc din trupul ei, această ambiţie nu ni se pare potrivită, pentru că oamenii cârtesc pe la colţuri, mai ales în ultima vreme când televiziunea ne aduce pe ecrane destul de des situaţii care nu fac cinste feţelor bisericeşti. În general preoţii îşi desfăşoară activitatea din tot sufletul şi sunt iubiţi de enoriaşi, dar parcă în ultimul timp prea s-au înmulţit excepţiile şi unii slujitori ai bisericii s-au lăsat cuprinşi de patimi lumeşti. Şi atunci de ce ne-am mira că răul cuprinde din nou lumea? De ce ne-am mira că setea de îmbogăţire şi dorinţa de a duce o viaţă de lux îi îndeamnă pe oameni la fapte reprobabile şi dăunătoare semenilor? De ce ne-am mira că mulţi indivizi şi-au pierdut şi iubirea de oameni şi iubirea de Dumnezeu şi, cum nu sunt duşi nici pe la biserică, îşi petrec vremea prin cârciumi, baruri, discoteci, apoi rătăcesc pe unde apucă, cu mintea aburită de alcool şi oricând gata de harţă ori de alte fapte abominabile, sau chiar ei cad victime propriului comportament, aşa cum putem citi în cotidianul naţional „Evenimentul zilei”, Nr.7847 din 19 octombrie 2016. Pe ultima pagină a acestei publicaţii apar două grozăvii: despre un individ „Arestat după ce şi-a violat mama de 79 de ani” şi despre o mamă care „Şi-a omorât fiul cu un ciocan şi l-a îngropat în curte”, pe motiv că „nu mai suporta coşmarul la care era supusă de băiatul ei alcoolic şi violent”. Din nefericire, astfel de atrocităţi se întâmplă destul de des pe teritoriul ţării, căci societatea în general şi-a cam pierdut busola şi tocmai de aceea nu mai reuşim să ieşim din poziţia codaşă pe care o avem în UE, fiind considersţi de mulţi un popor de înapoiaţi şi sălbatici, pentru că ne-am pus singuri marca, prin faptele noastre. Chiar atunci când ocupăm primele locuri o facem tot în sens negativ, aşa cum reiese dintr-o altă ştire publicată în ziarul Click”, Nr.2968, 19 oct. 2016: „România se află pe primul loc în Europa la numărul de victime ale traficului de persoane, potrivit Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane”. Şi dacă ar fi numai aceasta!
În cealalată parte a societăţii, în „lumea bună”, adică în lumea îmbogăţiţilor (Dumnezeu ştie pe ce cale) postrevoluţionari, înclinaţia spre grandoare este la fel de mare, iar imoralitatea apare în toată splendoarea ei sub forma nestatorniciei în viaţa familială. Aici vezi nunţi „ca-n poveşti”, cu 3-400 sute de invitaţi, la care se adună ca „dar de nuntă” sute de mii şi chiar un milion de euro, cum s-a întâmplat la recenta nuntă a lui Prigoană jr, unde darul de nută a ajuns la 1.000.000 de euro (Vezi Libertatea, Nr.8787, 24 octombrie 2016). Ba unele guri rele spun că pe la câteva din astfel de nunţi grandomane ale unor odrasle de personalităţi cu funcţii politice înalte darul de nuntă era, de fapt, „spălare de bani” sau „mită mascată”, dar parcă poţi să crezi tot ce spune lumea? Cert este că, deşi extrem de costisitoare, asemenea evenimente nu duc la nimic bun, din moment ce după câţiva ani urmează divorţul, după care situaţia se repetă de mai multe ori cu aceeaşi grandoare şi aceleaşi cheltuieli, câştiguri şi „jurăminte veşnice”. Din familiile abia încropite şi repede destrămate rezultă copii nefericiţii care ori sunt pasaţi de la un părinte la altul ori nici nu mai ştiu cine le este tată şi mamă. Şi, desigur, toate acestea se fac sub oblăduirea Bisericii, căci şi Botezul, şi Nunta, ca de altfel şi Moartea, sunt asistate de preoţi, iar preţurile cresc mereu, încât nici să mori nu mai ai chef în aceste condiţii. E bine? E rău? Cine ne poate spune?
Nu dorim să intrăm în alte detalii, dar noi credem că nu construind catedrale impresionante prin mărimea lor şi nici prin tot felul de procesiuni pe la nenumăratele moaşte vom reuşi să schimbăm mentalitatea acestui popor prostit şi de unii şi de alţii. Celor care sunt gata să mă contrazică, le spun că adevăratul credincios se poate ruga oriunde, iar adevărata credinţă şi-o poate manifesta prin faptele sale bune şi prin iubirea de semeni, iar preoţii au menirea de a se apleca mai mult asupra sufletului omului şi nu asupra celor lumeşti, trecătoare şi deşarte.
Mihai Trifoi
