Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Ungurii, la început de invazii
Istoricii au stabilit contextul în care ungurii, sosiţi ultimii în Europa au făcut „cunoştinţă” cu întregul continent. Răvăşindu-l de la un capăt la altul, ca şi hunii de altfel, pentru că hoardele n-au stavilă, cu simţul orientării dezvoltat, intrat în sângele lor de migratori, ungurii şi-au dat seama că în Europa sedentară e o pâine bună de mâncat. Mai greu le-a fost în cei 105 ani ai primului mileniu, din 896 până la încreştinare, în 1001, când luaţi sub pulpana papei nu s-au mai simţit nici singuri şi nici un fel de paria ai Europei. Amintim că în perioada lor precreştină au purtat cu occidentalii şi bizantinii multe războaie, pe care iniţial le-au câştigat, dar după mai bine de un deceniu, prin adaptarea tehnicii de luptă la tipul de atac specific hoardelor, occidentalii au reuşit supremaţia, învingându-i de fiecare dată, bătălia cea mai crâncenă fiind cu germanii la Augsburg, în 955, când ungurii au fost zdrobiţi. De rău augur le-au fost şi încleştările cu bizantinii şi bulgarii între anii 958-968, când, de asemenea au fost învinşi, ei aflându-se, cum s-a mai subliniat, la un pas de dispariţie, pe cale să împărtăşească soarta tristă a hunilor.
Misiunea încredinţată de papă de a anihila ortodoxia statornicită printre slavi şi români, aflaţi chiar în jurul lor, a fost salvatoare. De acum incursiunile sporadice pentru asigurarea celor trebuincioase unui popor care încă nu-şi pusese la punct economia pentru a subzista, au devenit planuri de cucerire, iar lupta sub stindardul papalităţii le-au oferit un nepreţuit prilej pentru „lărgirea patriei”. Nu pentru că ei n-ar fi încăput în Câmpia Panoniei, ci pentru că războaiele de acest gen erau la modă şi constituiau o oportunitate pentru câştigarea supremaţiei. La acea vreme, ungurii nu puteau fi nici măcar un milion de suflete, avându-se în vedere că în anul 1000, conform statisticilor, populaţia Europei era de numai 42 de milioane, urmând ca după o oarecare creştere ea să fie redusă din nou drastic, în urma ciumei negre. Aşa se face că la 1384, când populaţia continentului a fost de-a dreptul decimată, Europa număra doar de 45 de milioane de suflete.
Beneficiind de un sistem mai centralizat al puterii şi cu o armată cât de cât pusă la punct şi mereu pe picior de agresiune, n-ar fi fost o problemă cucerirea dintr-un foc a unui teritoriu de 360.000 kmp, la cât ajunsese imperiul regatului ungar pe vremea lui Matei Corvin (1458-1490). Aceasta, dacă de jur împrejur ungurii n-ar fi întâmpinat rezistenţă puternică, fie din partea românilor, fie a sârbilor, croaţilor, slovacilor, slovenilor etc. Referindu-ne doar la Transilvania, aflată de mult în vizorul lor, încă de pe vremea lui Arpad care, conform cronicii lui Annonymus, îi cere lui Menumorut din pământul său, ea n-a putut fi cucerită decât în etape şi după secole de insistenţă. Aceasta, atât datorită faptului că Ungaria, cu tot sprijinul occidental creştin, nu avea resursele necesare unui atac masiv, cât şi faptului că românii au opus o rezistenţă acerbă. Din secolul al XI-lea şi până la sfârşitul celui de al XIII-lea se cunosc trei etape în care a fost cucerită Transilvania. Prima – zona Oradea şi Someşului, la sfârşitul secolului al XI-lea, a doua – Centrul Transilvaniei, la mijlocul secolului al XII-lea, ungurii ajungând în Ţara Bârsei şi Trei Scaune abia la sfârşitul secolului al XIII-lea. Iată adevăruri care trebuie ştiute pentru a nu se crea o aură falsă celor care cred că pământul altora este chiar al lor.
S-a mers încet, cu paşi mărunţi, cum se spune, cu care, din păcate suntem familiarizaţi şi azi, dar s-a lucrat intens la promovarea de structuri social-administrative noi în toată zona invadată. Cucerirea pe bucăţele şi etape, fie că este vorba de Transilvania sau de ceilalţi vecini, a permis invadatorilor să-şi consolideze mai bine poziţia în teritoriu, creând premisele pentru pasul următor. Multe ar fi vrut să facă ungurii în noile teritorii, inclusiv suprimarea băştinaşilor, dar strategia lor şi modelele preconizate de organizare a societăţii s-au lovit puternic de soliditatea celor existente deja, în fiecare din provinciile ocupate. Se ştie, la noi, în Transilvania erau puternice voievodatele şi cnezatele, care au putut fi înlocuite doar după secole cu preconizatele comitate. Acesta este şi motivul pentru care, cu toate stăruinţele, Ungaria n-a putut aduce la cotele dorite de ea pentru alipire niciuna din provinciile cucerite şi cu atât mai mult Transilvania, şi în ciuda voinţei sale, ea a trebuit să-şi ducă destinul singular prin vreme secole de-a rândul, până la fatidicul pentru ea, 1918, anul marii eliberări. Adică, ea n-a putut transforma, cu toate eforturile şi încercările, uneori duse dincolo de limita umanului, centrul şi sud-estul Europei pe care într-un fel sau altul l-a stăpânit, în subsidiar, atâta vreme, într-o ţară a ungurilor. Spaţiul acesta a rămas mereu un imperiu, chiar dacă a fost de mâna a doua, constituit dintr-un stat dominant şi teritorii ocupate. Mai precis, cu toate eforturile de distrugere a coeziunii, fiecare naţiune şi-a păstrat personalitatea şi identitatea până la eliberare.
Dacă nici românii, nici sârbii, nici slovacii şi nici ceilalţi n-au putut fi anihilaţi ori maghiarizaţi, în schimb au fost puternic exploataţi, atât ca indivizi cât şi ca naţiuni. La acest capitol regatul maghiar s-a dovedit de neîntrecut. Se pune fireasca întrebare: Cum a fost posibil ca un popor atât de mic să reuşească asemenea performanţe diabolice? Contextul general în care s-a petrecut acest lucru a fost explicat. În particular ungurii s-au folosit în consolidarea cuceririlor de ajutorul războinicilor secui, avuţi la îndemână, pe care i-a „implantat” de fiecare dată ca populaţie tampon după cucerirea unui teritoriu, aceştia având un rol important în „cuminţirea” localnicilor supuşi. Aşa se explică prezenţa acestora, pentru început, în zona Oradea, apoi pe Târnave şi mult mai târziu, doar pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, în Ţinutul Trei Scaune, unde îi întâlnim în număr mai mare şi astăzi, manifestându-se ostil faţă de noi, aşa cum ştim cu toţii. Au urmat apoi aducerea saşilor, în principal, dar şi a ungurilor din Ungaria, a comunităţilor de slovaci, sârbi şi croaţi, cu scopul de a sparge şi slăbi coeziunea elementului românesc. Toate aceste implantări au avut darul de a slăbi forţa de rezistenţă autohtonă pentru a înlesni dubla exploatare. Istoricii care s-au ocupat de acest aspect nu uită să amintească alături de draconica politică de stat, contribuţia feudalilor la consolidarea sistemului de opresiune maghiar, a grofilor, conţilor şi baronilor, a întregului sistem represiv, bine pus la punct şi care funcţiona fără cusur. Iată cum caracterizează istoricul de etnie româno-maghiară, Francisc Păcurariu, în cartea sa „Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor” acest proces: „Fără îndoială, prima consecinţă a expansiunii Regatului Ungariei spre est asupra Transilvaniei a fost decapitarea socială a populaţiei româneşti prin deznaţionalizarea nobilimii autohtone, ocuparea celei mai mari părţi a pământurilor mănoase, distrugerea treptată, în cele mai multe părţi a obştilor româneşti şi transformarea marii majorităţi a populaţiei româneşti în iobagi. „A nu se crede că doar românilor li s-a întâmplat acest lucru, ci şi celorlalţi ocupaţi, statul maghiar şi feudalii săi fiind apreciaţi la nivel european ca cei mai crunţi asupritori. Au fost atât de cinici încât şanse prea mari de emancipare n-au fost date nici conaţionalilor propriei etnii, obligaţi de multe ori să se alăture celorlalţi în desele lor revolte împotriva regimului. Iată ce spune acelaşi autor despre atitudinea şi comportamentul autorităţilor maghiare mai ales după acel pact Unio Trium Naţionum de la 1437, împotriva românilor scoşi definitiv în afara legii, dar sfidaţi şi astăzi de către urmaşii marilor grofi: „Românii au fost menţinuţi într-o stare intolerabilă de asuprire şi exploatare cum nu se mai întâmpla nicăieri în Europa epocii, nici măcar în cele supuse înapoiatului feudalism otoman. Iobagii români au fost încărcaţi cu atâtea sarcini încât omeneşte nu li se puteau face faţă.” Şi iată cum continuă autorul: „Dieta transilvană stabilise în 1714 4 zile de robotă pentru iobagi şi 3 zile pentru jeleri, care se bucurau de o situaţie mai bună. În călătoria sa prin Transilvania, în 1773, viitorul împărat al Austriei, Iosif al II-lea, avea să constate că de fapt, nobilii unguri, dar şi unii saşi, îi obligau pe iobagii români să muncească 4 zile pe săptămână cu braţele şi 3 zile cu vitele, lor nelăsându-le la dispoziţie nici măcar ziua de duminică”. Aşadar, exploatare la sânge. Iată munca şi sudoarea cui stau la baza imenselor averi ale foştilor grofi şi baroni: castele şi mari latifundii pe care astăzi, urmaşii acestora, le revendică cu nonşalanţă, şi pe care, noi, din necunoaşterea realităţilor istorice sau din alte motive, le retrocedăm cu seninătate. Pentru că prima expropriere n-au făcut-o românii, nici cu prilejul reformei agrare de după 1918 şi nici comuniştii după 1944, ci cei care ne-au invadat pământurile, în intervalul dintre secolele XI-XIII, şi ulterior, şi care s-a finalizat dur, după cum menţionează sursele istoriei, cu: „decapitarea socială a populaţiei româneşti, prin deznaţionalizarea nobilimii autohtone, prin ocuparea celei mai mari părţi a pământurilor mănoase, prin distrugerea obştilor româneşti şi transformarea marii majorităţi a populaţiei româneşti în iobagi”. În consecinţă, dacă este vorba de dat şi de primit, cel care trebuie să dea este fără îndoială statul maghiar, la care trebuie alăturate nemăsurate scuze pentru enormele suferinţe aduse românilor, în diferitele etape ale istoriei comune.(va urma)
. .
Ioan Cismaș
