Îi vezi rătăcind prin toate oraşele mari ale ţării în căutarea unui destin pierdut. Îi vezi prin parcuri, prin gări, uneori ieşind din canale, mai ales în Capitală, prin locuri unde nu e bine să te aventurezi la vreme de înserat, îi vezi şi te cutremuri văzând cât de jos poate ajunge specia umană pe scara societăţii, o societate care se vrea civilizată şi ancorată în timpuri moderne.
Foto: Silviu Ipătioaei
Vă întrebaţi probabil cine sunt „dulandragiii”. Conform dicţionarului, cuvântul „dulandragiu” defineşte „un om fără căpătâi, o haimana”, un om fără de adăpost sau cum ne-am obişnuit să le spunem; „boschetari”, semeni de-ai noştri asupra cărora societatea n-a avut nici timp, nici răbdare, nici voinţă să se aplece şi să-i ajute să revină „la linia de plutire”, adică la o viaţă cât de cât normală. Auzim că primarul Parisului a decis, în ciuda tuturor protestelor, să construiască un adăpost pentru această categorie umană, pentru ca aceştia să nu mai rătăcească aiurea pe străzi. Poate că îi va veni această idee şi noului primar al Bucureştiului, însă probabil că la noi vor trebui construite mai multe adăposturi sociale şi iniţiat un regim de reeducare a acestor oameni năpăstuiţi de soartă, dar care totuşi sunt semenii noştri.
Mai trebuie să recunoaştem că printre dulandragii, dar nu numai, există şi destui „dezaxaţi”, adică „persoane care şi-au pierdut echilibrul mental sau moral”. Pentru a ilustra cele spuse, facem apel la cea mai recentă ştire televizată, care prezintă un fapt cutremurător: un individ, care nu poate fi decât un… dezaxat, a stropit cu benzină doi oameni ai străzii şi le-a dat foc. O imagine de ev mediu. Noi credem că acest individ cu aplecare spre criminalitate nu poate fi întreg la minte. Cert este că printre noi circulă destui nebuni lăsaţi în libertate, cărora din te miri ce „le sare ţandăra”, deci se enervează atât de tare, încât sunt gata să recurgă la gesturi extreme, căci mintea nu-i mai duce.
Cauzele care determină comportamentul unor astfel de dereglaţi sunt multiple. În afară de cele de ordin medical, putem aminti: lipsa de educaţie sau de moralitate, sărăcia, frustrarea, caracterul oscilant, consumul de alcool şi droguri, disperarea de a nu-şi găsi locul potrivit în societate etc. Înlăturarea acestor cauze nu poate fi rezolvată doar prin activităţile ONG-urilor cu caracter umanitar, ci printr-o mai mare implicare a autorităţilor în actul social reparatoriu. Nu ajunge doar să îndopăm oamenii cu tot felul de ajutoare sociale, care uneori sunt de un real folos, dar alteori încurajează nemunca şi traiul „pe sponci” provenit din diverse munci de ocazie sau pe alte căi. Toţi aceşti oameni rătăcitori ar trebui să aibă un adăpost şi să fie cuprinşi într-o instituţie specializată, unde să ducă o viaţă normală, şi cei apţi de muncă să beneficieze de o calificare, oricât de elementară, să producă ceva şi să primească un salariu din care să poată trăi decent. Poate că aşa vor înţelege şi ei că se poate trăi şi altfel şi că societatea-mamă nu i-a abandonat. Din când în când, prin mijloacele media, se aduc la cunoştinţa publicului unele acţiuni reuşite, prin care ONG-urile au salvat tineri de prin canalele Bucureştiului şi i-au redat unei vieţi normale. Sunt exemple impresionante, dar insuficiente. Trebuie eradicată total această „boală” a societăţii postdecembriste care urâţeşte faţa României, pentru că ea „se vede”, o văd toţi cei care au curiozitatea şi curajul să ne viziteze ţara.
Ar fi interesant dacă cineva ar înregistra povestea adevărată a vieţii fiecărui om fără de adăpost, a fiecărui cerşetor şi a fiecărui dezaxat, şi ar alcătui astfel o carte pe care s-o citească toţi cei care „trăiesc normal”, dar şi autorităţile. Poate aşa am înţelege cu toţii mai bine cauzele eşecului şi am dori să ne îndreptăm greşelile la timp, să fim mai raţionali şi mai umani.
. . Mihai Trifoi
