Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
. . Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Ungurii, ca cetăţeni noi ai Europei
Veniţi din centrul Asiei pe versanţii Munţilor Urali, mânaţi de către alţii, ungurii ar fi dorit, bănuim, să-şi întemeieze „patria” cât mai aproape de locul de baştină, dar de fiecare dată au fost obligaţi să plece. Istoricii maghiari vorbesc, printre altele, de o şedere de peste o jumătate de secol în Lebedia (între Don şi Nipru), dar sub presiunea pecenegilor, alt trib turanic, au trebuit să plece. N-au avut parte de o şedere liniştită nici în Câmpia Atelcuz (zona de sud a Basarabiei), pentru că, spun ei: „în timp ce armata maghiară lupta pe pământ străin sub conducerea lui Arpad, repurtând chiar două victorii (posibil într-o expediţie de „aprovizionare”- n.n), bulgarii aliaţi cu pecenegii au pătruns mişeleşte în Etelkoz şi au masacrat o bună parte din maghiarimea rămasă fără apărare.”
Din Atelcuz până în Panonia, istoria nu mai reţine vreo altă haltă de durată, ţinând însă să se specifice itinerariul care n-a fost făcut în linie dreaptă, peste teritoriul României, aşa cum pretind istoricii politici hungarişti, ci printr-o buclă destul de accentuată, spre nord, ungurii găsind cel mai potrivit loc de traversare a lanţului Carpaţilor prin pasul Vereczke, din Ucraina de azi. Era în anul 896 e. n. Nu ştim de asemenea dacă Câmpia Panoniei a fost considerată de ei locul ideal, pe care şi l-au dorit, pentru că istoricii spun că ei s-au aşezat acolo unde au putut, adică unde rezistenţa băştinaşilor a fost mai slabă. De altfel, nu trebuie uitat faptul că în urma atacului combinat al pecenegilor şi bulgarilor din Atelcuz, potenţialul lor uman a fost grav afectat, motiv pentru care, spun istoricii unguri, în Panonia n-au ajuns cu un efectiv total (inclusiv slugi şi sclavi), mai mare de o jumătate de milion. Însă majoritatea istoricilor maghiari este de acord că cifra reală se învârte în jurul a 200.000 de suflete.
De asemenea, nici un document istoric nu spune în ce anotimp al anului au ajuns în Panonia: pe vremea semănatului sau a recoltatului. Oricum, oamenii aveau nevoie de hrană. O altă cale de a o lua de la alţii nu exista decât jaful, iar odată cu jaful s-a născut şi pofta de teritoriu. Iată cum surprinde acest moment istoric în relatarea sa Annonymus, notarul regelui Bela al III-lea (1172-1196), folosind izvoare maghiare scrise în secolul al XI-lea: „Într-adevăr, trimişii lui Arpad au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy şi după ce au plecat de aici venind în fortăreaţa Bihor au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care ducele lor (Arpad) i le trimise. La urmă însă, comunicându-i din ce aveau să-i spună din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diverse daruri a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuşi, le-a dat răspuns zicându-le: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e un străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste, nici din frică nu-i cedăm din pământ, nici cât un deget.” Impresionant mesaj, care vine din adâncul istoriei, de la unul din marii noştri înaintaşi, pe care obişnuim să-l îi amintim doar în treacăt. În fapt, o poruncă pentru întreaga viitorime, dar care, din păcate, n-a ajuns la urechile multor contemporani de-ai noştri, în frunte cu toţi liderii partidelor şi ai statului, dispuşi să negocieze şi să vândă ceea ce nu-i de înstrăinat, printre care şi pământul patriei.
Aşadar intenţii de expansiune şi cucerirea de teritorii au avut ungurii încă de la venirea lor în Europa. Numai că, urmând pilda altor năvălitori care s-au perindat prin Europa înaintea lor, posibil hunii, cu care pretind că sunt înrudiţi, dar nu sunt, nu puteau sta locului dacă nu-şi făceau rondul, lucru pe care l-au şi realizat, ajungând până la Atlantic, dar cu costuri foarte mari. Bătuţi apoi de toţi au fost aduşi în pragul dispariţiei, ca şi în cazul hunilor. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că i-a salvat încreştinarea în rit occidental cât şi sprijinul primit de la papa pentru a lupta împotriva ortodoxismului care se impusese ca religie distinctă în ţările slavone, inclusiv pe teritoriul ţării noastre prin intermediul bulgarilor şi al grecilor. După eşecul în cucerirea occidentului, ungurii ar fi putut să se retragă în carapacea lor şi să-şi dezvolte, la urma-urmei, în locul unde s-au aşezat, între Dunăre şi Tisa, un mod propriu şi paşnic de viaţă şi nimeni nu credem că le-ar fi tulburat liniştea. Numai că potenţialul lor agresor rezultat din spiritul de hoardă i-au pus din nou în mişcare, încântaţi şi de oferta occidentală pe care au considerat-o ca pe o strălucită oportunitate de a-şi lărgi consistent patria, transformând-o într-un adevărat imperiu. De altfel se ştie că aşa – zisa Ungarie Mare (cu unguri puţini) a fost clădită exclusiv din teritoriile cucerite în urma acestui „război sfânt”, în care ungurii au jucat rolul de vârf de lance, asumându-şi şi misiunea de a-i aduce pe români, ruteni, slovaci, sârbi, croaţi şi bosniaci în sfera creştinităţii occidentale, lucru pe care nu l-au reuşit, dar s-au ales cu o dominaţie de secole peste o suprafaţă de 360.000 kmp, de 4 ori mai mare decât zona Panonică, perfecţionându-şi în acelaşi timp şi un stil diabolic de a domina popoare, unic în Europa. Pentru că, conceptul unguresc în sine, de cucerire şi dominaţie, nu are egal pe întregul continent, nici în formă şi nici în conţinut, reuşind să-l adapteze magistral la propriile condiţii istorice, însuşindu-şi perfect arta de „ a domina în timp ce eşti dominat”. Amintim în acest context că nici ungurii n-au avut parte de prea multă libertate, ei fiind ocupaţi, odată în anul 1526, de către turci, şi desfiinţaţi ca ţară, timp de peste un secol şi jumătate, apoi eliberaţi de austrieci la 1699 şi introduşi în imperiul habsburgic până la 1867. Cu toate acestea ei nu i-au lăsat pe cei ocupaţi anterior din mână. Au făcut chiar şi imposibilul ca să păstreze statutul de primii ocupanţi, atât în cazul Transilvaniei cât şi cel la Serbiei, Slovaciei, Sloveniei şi Croaţiei, de pe urma cărora au tras primii foloasele. Pare o adevărată enigmă cum au reuşit ungurii să-şi păstreze şi în codiţii de pierdere a independenţei dominaţia, iar istoricii nu ne lămuresc pe deplin în acest sens. Singurul care încearcă să atace acest subiect este istoricul dr. Mihaly Horvath, la 1860, în cartea sa Istoria Ungariei, care spune astfel: „Ungurii aveau o tactică înţeleaptă, lăsând pe vechii stăpâni ai teritoriilor în posesiunile lor, percepând doar anumite daruri în produse şi alte bogăţii, aducându-i într-o stare de supunere nominală. Rămânând în posesia pământului lor, vechii stăpâni au devenit din duşmani prieteni ai maghiarilor”. Să admitem pentru început şi acest mod de comportament, dat fiind faptul că nu prea aveau oameni, ungurii fiind foarte puţini. Pe parcurs însă lucrurile s-au schimbat pentru că, doar cu duhul blândeţii şi al prieteniei, câtă poate fi între un dominat şi un ocupant, venit cu japca din spaţii îndepărtate şi cu comportamente bizare pentru europeni, nu prea se leagă lucrurile. Cert este că regii ungurilor au găsit sprijin serios în această direcţie în rândul nobililor feudali proprii, care, trebuie să recunoaştem, n-au dus lipsă de imaginaţie. Pe lângă măsura de aducere de populaţii proprii şi alogene pentru împământenirea lor în zonele strategice, anume stabilite, au creat o structură complexă de dominare şi exploatare socială şi naţională a populaţiilor băştinaşe, supuse. Iată ce spune în acest sens istoricul de origine româno-maghiară, Francisc Păcurariu: „Politica de expansiune a regilor Ungariei a fost însoţită de o necontenită creştere a influenţei şi puterii marilor feudali care în efortul lor de a făuri moşii întinse, cetăţi puternice şi forţe militare proprii importante, au supus iobăgimea ţărilor ocupate unei asupriri foarte grele.” Iată unul din numeroasele răspunsuri la mulţimea de moşii, conace, castele ale conţilor şi grofilor unguri, făurite pe pământul altora, cu sudoarea şi truda braţelor a milioane şi milioane de români, slovaci, sârbi, sloveni, croaţi bosniaci etc., şi care acum se retrocedează în masă în mod parşiv şi inconştient, urmaşilor celor care au spoliat popoare întregi pentru a huzuri, a-şi aduna bogăţii şi a-şi asigura supremaţia prin truda şi suferinţele altora.
Ce nu vor să recunoască istoricii unguri
Actualii istorici unguri nu sunt prea încântaţi de înaintaşii lor, mai ales de cei care au lăsat posterităţii documente scrise şi necenzurate despre venirea ungurilor „în patrie”, despre traseul urmat şi despre cei pe care i-au întâlnit în cale. De aceea ei îl contestă pe Annonymus, cronicarul regelui Bela al III-lea, care, în Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) vorbeşte de existenţa, la venire, în 896, a celor trei voievodate româneşti conduse de Menumorut, Gelu şi Glad, care au opus, după relatări, rezistenţă eroică cuceritorilor. De asemenea îi contestă, total sau parţial, pe istoricii conaţionali mai vechi care, în opinia lor, au avut simple închipuiri atunci când au confirmat existenţa pe teritoriul Transilvaniei a românilor, ca cei mai vechi locuitori, fără a mai vorbi de acei istorici care, la venirea în patrie aminteau de un cu totul alt traseu decât cel „aprobat” oficial şi care trebuie să cuprindă din capul locului teritoriul Transilvaniei. Aşa, de pildă, istoricul ungur, dr. Mihaly Horvath, autor şi el, la 1860, al unei voluminoase Istorii a Ungariei, recunoaşte ceea ce au lăsat moştenire înaintaşii săi, adică existenţa românilor, a voievodatelor lui Menumorut, Gelu şi Glad, la care nu uită să adauge şi traseul parcurs de triburile maghiare în drumul lor spre „patrie”: Rusia kieveană, Halici, Galiţia şi Rutenia, pasul Verezke, situat în Carpaţii Păduroşi, mult deasupra României de azi. Prin ne traversarea teritoriului ţării noastre de către triburile maghiare, nu înseamnă că Transilvania a rămas în afara preocupărilor şi intereselor lor. În ea s-au făcut de îndată numeroase incursiuni de jaf, pentru aprovizionare, îndeosebi hrană şi sare, după care s-au retras, scopul lor fiind atacarea occidentului. „Opriţi din pornirile lor spre apus şi miază-zi ,spun istoricii unguri, sub conducerea lui Vayk, după încreştinare, îşi îndreaptă privirile spre Transilvania.” Din spusele vechilor cronicari rezultă că atacarea Transilvaniei cu scopul de a o cuceri a avut loc dinspre vest şi la multă vreme de la descălecare, cucerirea ei durând câteva secole, specificându-se de asemenea că traseul parcurs la „venirea în patrie” n-a fost pe pământ românesc. Sunt adevăruri care nu cad bine adepţilor noilor teorii expansioniste şi revanşarde ale neohorthyştilor de azi şi de aceea ele sunt combătute sau neglijate.
Iată ce spune în acest sens Gorog Ferencz, autorul ediţiei din 1936 a Istoriei Naţiunii Maghiare: „Istoria cuceririi patriei nu o cunoaştem din surse autentice deoarece ea a fost descrisă de cronicarii maghiari cu două-trei sute de ani mai târziu, care întunecă adevărul, întreţesându-l talmeş-balmeş cu legenda şi pe alocurea cu propriile lor închipuiri. (p. 30). Din concluziile istoricilor rezultă că expansiunea militară a statului feudal maghiar în Transilvania a început din a doua jumătate a secolului al XI-lea, deci după anul 1050, ceea ce înseamnă circa 150 de ani de la descălecare, şi a ţinut până în prima parte a secolului al XIII-lea, transformând astfel în acţiuni organizate şi de mari proporţii incursiunile izolate ale unor triburi războinice menţionate de cronicarul Annonymus, la scurtă vreme după pătrundea ungurilor în Câmpia Panonică, prin secolul al X-lea. Aşa cum explică academicianul Ştefan Pascu, pătrunderea sporadică a ungurilor în Transilvania, la începutul secolului al X-lea, este reliefată şi de slaba prezenţă atestată arheologic. În toată Transilvania nu s-au găsit urme sigure ale populaţiei maghiare de la începutul sec. al X-lea, decât în zona Oradea, Arad , Aiud şi Cluj.
„Ar fi o îngustare inadmisibilă a realităţii istorice, spune istoricul şi scriitorul de origine româno-maghiară, Francisc Păcurariu, în lucrarea sa „Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor” dacă am lăsa să se creadă că expansiunea Regatului feudal al Ungariei s-a limitat la teritoriul Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. În realitate, cu trăsături caracteristice şi în cea mai mare parte similare s-a realizat supunerea celorlalte ţări învecinate: Slovacia, Croaţia, o parte din Dalmaţia şi Slovenia, Serbia de nord şi Ucraina subcarpatică, teritorii unde lupta împotriva subjugării s-a desfăşurat în decursul secolelor în forme foarte asemănătoare cu cele purtate de românii transilvăneni. Feudalismul nesătul al Regatului Ungar, continuă istoricul şi cărturarul Francisc Păcuraru, a creat astfel nu numai o dispută seculară cu românii, dar şi cu toate popoarele înconjurătoare”.
Consultând în continuare documentele istorice constatăm că ungurii nu s-au mulţumit doar cu dominarea Transilvaniei în România, ci a încercat pătrunderea şi peste munţi, folosind la început năzuinţa cavalerilor teutoni, pe care i-au solicitat pentru realizarea dominaţiei, de a întemeia feude pe cei doi versanţi ai Carpaţilor. Apoi acţiunile de catolicizare promovate în sprijinul papei în vestul Olteniei şi sud-vestul Moldovei, urmărind colonizarea acestor regiuni cu maghiari şi saşi, pentru a asigura bazele pătrunderii militare şi politice spre gurile Dunării. Şi poate că acest lucru s-ar fi realizat, spun aceştia, dacă în anii 1241-1242 n-ar fi avut loc năvălirea mongolo-tătară care a produs distrugeri atât de mari peste tot, încât principala grijă a regelui Ungariei, după retragerea hoardei mongole, a devenit reconstrucţia oraşelor şi satelor distruse, construirea de cetăţi de piatră (vezi cetatea Târgu-Mureşului) capabile să reziste unei noi năvăliri. Din acest motiv, apreciază istoricii, încercările de expansiune la sud şi la est de Carpaţi ale ungurilor au fost reluate abia la începutul secolului al XIV-lea, dar fără succes. Din această campanie expansionistă, istoria a reţinut celebra luptă de la Posada, de la 1330, dintre oştile regelui Regatului ungar, Carol Robert de Anjou, şi cele ale lui Basarab I, unde trupele invadatoare au fost nimicite prin prăvălirea de pietre şi bolovani de pe versanţii munţilor, de către oştenii domnitorului muntean. Cu toate încercările ulterioare, ungurii n-au reuşit să cucerească noi teritorii. Gradul de expansiune cel mai înalt a fost pe vremea regelui de origine română, Matei Corvin, (1458-1490), fiul lui Iancu de Hunedoara, care, biruitor în războaie a fost înfrânt, după cum spune marele Iorga, de ai săi, la Baia. Este vorba de bătălia dintre acesta şi Ştefan cel Mare, de la 1467, aproape de Fălticeni, în încercarea lui Matei Corvin, ca rege al Ungariei, de a supune Moldova, încercare soldată cu eşec.
Se pune evident problema de unde acest iureş al ungurilor medievali, cărora se părea că nimic nu le rezistă în dorinţa lor de a avea un imperiu cât mai mare? Răspunsul dat de istorici rezidă din mai multe componente. Natura lor războinică a jucat un rol important, dar nu determinant, dat fiind faptul că în faţa europenilor bine organizaţi n-au mai avut succes. Veriga slabă au fost însă ţările ortodoxe din zonă, pentru catolicizarea cărora au primit nu numai mandat, dar şi important sprijin material şi militar din partea papalităţii, ungurii ca tânără naţiune în Europa, fiind dispuşi să îndeplinească această misiune. Dacă catolicizarea cu mână ungurească n-a prea reuşit (Transilvania a devenit greco-catolică sub austrieci după anul 1700, de altfel ca şi celelalte provincii ale imperiului Habsburgic, când ungurii părăseau deja catolicismul, îmbrăţişând calvinismul), ungurii n-au lăsat prada din mână, trăgându-şi un imperiu al lor pe care, prin forme alambicate de relaţii sociale şi interumane, anume făurite, au reuşit să ţină în mrejele lor popoare şi teritorii, părţi din teritoriile altora: de la români, slovaci, sârbi, croaţi, sloveni, bosniaci, ruteni, ucraineni, pe care le-a exploatat secole de-a rândul, cu o perfidie şi o cruzime ne mai întâlnite la nici unul din imperiile Europei. Un mecanism de exploatare socială şi naţională de un cinism nebănuit, unic în Europa, pe care nici minţile cele mai diabolice ale europenilor n-au reuşit să–l conceapă: dezumanizarea, individului, deznaţionalizarea şi asimilarea forţată fiind piesele de rezistenţă ale unui sistem de dominaţie cu orice preţ. (va urma)
Ioan Cismaș
