. . Drept introducere în tema acestui articol vom alege sensurile 2 şi 3 ale cuvântului „umanism”: 2. concepţie, prezentă în întreaga istorie a civilizaţiei, care recunoaşte demnitatea, valoarea şi posibilităţile nelimitate de desăvârşire ale fiinţei umane, militând pentru dezvoltarea liberă a personalităţii umane; 3. (rar) altruism, dragoste de oameni (cf. Noului dicţionar universal al limbii române, Ediţia a doua, tranşa a treia, 2007).
Foto: Silviu Ipătioaei
Este uşor de înţeles că această concepţie s-a manifestat diferit în diversele perioade istorice, găsindu-şi elanul creator abia în epoca Renaşterii.
Deoarece titlul capitolului al 9-lea din cartea „Idolul cu viaţa cea mai lungă” a scriitorului şi filozofului danez Martinus este: „Sub noţiunea „umanism”, iubirea faţă de aproapele începe să devină cel mai proeminent rezultat al experienţei omului pământean”, vom comenta conţinutul acestui capitol care se înscrie în seria noastră de articole referitoare la situaţia în care se află omul actual şi omenirea în general.
Aşa cum aţi putut citi în primul articol al seriei, în concepţia lui Martinus, oamenii sunt supuşi unui proces creator continuu, ei fiind mereu determinaţi să cerceteze, să descopere şi să creeze, aceasta fiind calea ascendentă a evoluţiei:
„Oamenii de pe planeta Pământ deci efectiv se află într-o singură stare experimentală. Viaţa lor este o cercetare neîncetată. Ei încep să recunoască greşeli în modul lor de viaţă, ei încep să înţeleagă că fiecare suferinţă fizică îşi are cauza sa, şi că, descoperind acea cauză, se poate îndepărta suferinţa. Şi nu numai în domeniul medical cercetarea a ajuns la nişte rezultate; n-a evoluat numai ştiinţa vindecării, ci au apărut şi alte multe ramuri ştiinţifice. Cercetând materia, s-a descoperit vârsta aproximativă a globului pământesc, mişcarea şi locul lui în sistemul nostru solar. De asemenea, şi natura altor aştri şi mişcarea lor se pot afla şi măsura”.
Chiar şi viaţa social-politică a oamenilor se încadrează în acest tipar:
„Şi bătăliile politice – – oare ele sunt altceva decât o concurenţă între partide, dintre care fiecare aspiră la puterea de a guverna pentru a-şi realiza ideile respective, pe care el le crede a fi singurul remediu social salvator pentru adepţii lui împotriva mizeriilor de orice fel? Oare soarta popoarelor, sau a naţiunilor, nu este marcată de aceeaşi concurenţă? Oare instituţiile juridice ale unei ţări nu înseamnă practicarea ideilor care le-au învins pe celelalte, aceasta însemnând că au dobândit puterea de a stăpâni? Oare această practicare nu evidenţiază tuturor calităţile sau poate lipsurile ideilor respective? Oare cunoaşterea dobândită în acest fel despre valoarea lor practică nu influenţează rezultatele unui referendum? O idee cu prea multe lipsuri practice, fără îndoială, se anulează prin vot de către antagonişti, după care altă idee preia puterea guvernării pentru a-şi dovedi adecvarea sau – – a eşua la următorul referendum, unde majoritatea o judecă după efectele ei bune sau rele asupra societăţii. Oare aceste realizare şi judecare a ideilor nu dau experienţe? Oare nu şi referitor la aceasta evoluează ştiinţa? Oare acea ştiinţă nu trebuie să conducă în cele din urmă la o cunoaştere perfectă despre ceea ce cu adevărat se poate clasa sub noţiunea de umanism?”
În continuare, autorul cărţii ne oferă o explicaţie a noţiunii „umanism”, făcând distincţie între o „societate naturală” şi o „societate culturală”:
„Ce este un umanism adevărat? – El înseamnă acele aranjamente, prin care o societate culturală se deosebeşte de o societate naturală. Într-o societate naturală, de exemplu, se pedepsesc şi se schingiuiesc adversarii sau duşmanii în cel mai crud mod, în timp ce într-o societate culturală se depun eforturi pentru a se îndepărta astfel de obiceiuri inutile de persecutare şi chinuire, care se nasc din dorinţa de răzbunare. Este adevărat că societăţile culturale fac războaie mult mai cuprinzătoare şi mai groaznice decât cele pe care sunt capabile să le facă societăţile naturale, dar în compensaţie societăţile culturale au înfiinţat un serviciu sanitar cu ambulanţe şi spitale, cu medici şi infirmieri şi toate mijloacele pentru ajutor, pentru ca bolnavii şi răniţii de pe câmpul de luptă să primească cât mai curând posibil ajutor curativ, indiferent de care parte sunt. Oare această revigorare a parabolei despre „Samariteanul compătimitor”, împreună cu toate celelalte aranjamente internaţionale pentru o tratare omenească faţă de prizonierii de război, nu înseamnă umanism? – În realitate, umanismul deci este înfiinţarea şi funcţionarea de aranjamente umanitare. O societate fără niciun astfel de aranjament nu este o societate culturală, ci numai o colectivitate de fiinţe pe care le leagă numai instinctele lor rasiale încă necontrolate, ucigaşe şi animalice, înclinaţiile şi obiceiurile lor. O asemenea colectivitate de oameni este total asemănătoare unei hoarde de animale, şi numele ei poate fi cu adevărat numai o societate naturală”.
În această situaţie iubirea faţă de aproapele se dovedeşte a fi umanismul în gradul său cel mai înalt:
„Când aranjamentele şi întreprinderile cu iubire faţă de oameni sunt singurul fundament pe care o societate culturală îşi poate manifesta starea sa morală mai înaltă, atunci marii înţelepţi ai lumii, fără îndoială, au avut dreptate zicând că iubirea faţă de aproapele este cel mai înalt scop pentru fiecare om. Iubirea faţă de aproapele înseamnă umanism, şi care societate culturală nu doreşte a fi considerată o avangardă umanistă? Oare există o societate culturală care are ca scop contrariul? Oare ele toate nu cred că acţionează în favoarea unei adevărate iubiri pentru oameni? Oare o societate culturală războinică nu pretinde a se lupta în numele umanismului? Oare ambele părţi beligerante nu-şi justifică participarea acuzând potrivnicul de lipsă de umanism? – Iubirea faţă de aproapele deci este – în ciuda multei persecuţii religioase, în ciuda multor batjocuri, sarcasm şi ridiculizări – totuşi marele fapt prin care ele se străduiesc să-şi justifice războirea, sau cel puţin să-l folosească drept pretext.
Şi ce sunt toate celelalte bunuri existente, care într-un grad înalt caracterizează societatea modernă? Ce sunt largile autostrăzi, parcurile publice, căile ferate şi străzile asfaltate, şcolile şi universităţile, instituţiile juridice şi poliţieneştei etc.? Oare aranjamente pentru a nu fi folositoare apropiaţilor şi a-i extermina? Oare ele nu sunt făcute exclusiv pentru contrariul? – Deci nu se poate nega legătura lor cu iubirea de oameni. Şi oare nu sunt aceleaşi aranjamente amintite, care caracterizează poporul sau statul respectiv drept cultural?
Iubirea faţă de aproapele deci este principalul fundament de sub întreaga existenţă a omului pământean, pentru fiecare individ în parte ca şi pentru un popor sau stat. Pe acelaşi fundament stau marele înţelept şi marele materialist, cu numai acea diferenţă, că primul trăieşte experienţa în mod direct, vede şi recunoaşte acel fundament al vieţii sau scop al vieţii, în timp ce cel de-al doilea îl recunoaşte după un drum indirect, adică după acela că este imposibil a devia principiul iubirii faţă de oameni, neprimind prin aceasta marca: antisocial, aceasta însemnând: inutil şi distrugător al stării de bine a celor din jur. Şi oare nu este tocmai o astfel de însuşire antisocială cea care în culmea sa face să urmeze o urmărire juridică cu întemniţare, dispreţuire şi etichetare drept criminal, şi faţă de care instituţiile juridice trebuie să păzească indivizii, pentru ca prin aceasta să păstreze şi să garanteze gradul de cultură atins în societate? Oare nu se întâmplă tocmai în locurile, în care acea garanţie eşuează, că societăţile îşi au petele lor negre? Şi oare nu sunt chiar acele pete ale antisociabilităţii, care, precum o dinamită spirituală, într-o ocazie nefavorabilă, izbucneşte într-o explozie ca revoluţie şi război cu ucidere şi jefuire, iar în cazuri mai puţin drastice ca greve, blocări de drumuri şi neînţelegeri între indivizi?”
De câte ori nu ne-a fost dat şi nouă să vedem întâmplându-se aceste lucruri în scurta noastră viaţă pământeană? Dar toate au legătură, directă sau indirectă, cu marele sentiment al iubirii faţă de aproapele, care arată „gradul de cultură în viaţa unei societăţi”, cum o spune Martinusl:
„Marele, fundamentalul şi principalul lucru deci este iubirea faţă de aproapele. Gradul de evoluţie al acestei iubiri indică gradul de cultură în viaţa unei societăţi ca şi în viaţa individului. Acest lucru a fost transmis de către toate marile personalităţi ale omenirii, şi de asemenea faptul că cuptorul acelei iubiri conduce la nefericire şi suferinţă. Marele înţelept şi marele materialist se află, de fapt, în una şi aceeaşi barcă, pe drumul către unul şi acelaşi scop în marele proces de schimbare al creaţiei, primul cu o conştiinţă diurnă clară, al doilea fără o înţelegere precisă despre situaţia sa. Scopul este iubirea faţă de oameni, dezvoltată până la umanism sau cultură. Cele două fiinţe menţionate vor în esenţă acelaşi lucru, dorinţele lor sunt egale; pe ele le despart în momentul actual numai modurile de considerare individuale, şi prin urmare şi o aplicare de termeni diferiţi. Fie că cineva predică evanghelia de la amvonul unei catedrale, fie că cineva îşi strigă ideile politice de la tribuna unui miting, fie că cineva face o disertaţie într-un auditoriu universitar, – în fiecare caz scopul este o îmbunătăţire a culturii. Oare ar fi credibil ca unul dintre vorbitorii menţionaţi să-şi strige către public opinia sa, cunoaşterea sau descoperirea sa pentru a crea antisociabilitate, pentru a instiga la crime sau pentru a răspândi o sublume paria? Oare nu este chiar pentru a evita o umflare prea mare a unei astfel de sublumi, faptul că societatea se păzeşte prin aranjamente poliţieneşti şi militare, prin preoţi, biserici şi descoperiri ştiinţifice? Oare întreprinderile mai mult sau mai puţin criminale nu sunt obligate să-şi ascundă înflorirea lor în umbra culturii? Oare ele toate nu sunt buruieni în grădina umanismului?”
Următorul comentariu va face referire la capitolul al 10-lea, despre evoluţia fiinţelor, acţiunile antisociale, ideea existenţei unei origini gânditoare şi viaţa însăţi ca „universitate a omenirii”.
Mihai Trifoi
