În faţa unor situaţii care depăşesc limitele bunului simţ nu poţi să taci. Doar spunând lucrurilor pe nume poţi scoate adevărul la lumină.
. . Mulţi dintre cititorii noştri s-au întrebat de ce oare acest popor trebuie să sufere atâtea nedreptăţi, atâtea umilinţe.
Foto: Silviu Ipătioaei
Conform dicţionarului (NDULR), umilinţa este „un sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment”, dar, am zice noi, şi o dezarmare în faţa sorţii implacabile. Poporul nostru fiind uneori prea creştin, a ajuns în această stare poate şi din prea multă supunere, atunci când i se pune jugul pe grumaz. Cel de-al 4-lea sens al cuvântului „umilinţă” înseamnă: „sentimentul, atitudinea omului conştient de nimicnicia sa în faţa divinităţii; smerenie”. Prea stăpânit de acest sentiment, omul a început să plece capul nu doar în faţa divinităţii, ci şi în faţa celor care-l umilesc zi de zi.
Acum probabil că cititorul se va întreba ce legătură are acest lucru cu viaţa noastră. Păi are! Cu toţii am auzit zilele trecute despre scandalul provocat de informaţia lansată în mass-media că există un lot de 60 de pensionari care încasează lunar o pensie de 100.000 de lei, în timp ce bieţii amărâţi din pătura de jos de-abia ajung la câteva sute de lei. Şi atunci se cutremură gândul văzând marea prăpastie dintre umilinţă şi grandoare. Chiar dacă între timp s-a anunţat de la Guvern că situaţia „a fost remediată”, aceasta fiind o anomalie care s-a corectat, nu ne mulţumeşte deloc afirmaţia că în urma cercetărilor s-a concluzionat că această „umflare” exagerată a pensiilor amintite a fost „un gest imoral, dar nu şi ilegal”, deci „s-a acţionat în spiritul legii”. Mulţumim frumos pentru precizări, acum ne-am mai liniştit auzind că lucrătura n-a fost ilegală, ci numai imorală. Halal opinie! Curată democraţie…
Grandoarea este un cuvânt care defineşte o altă situaţie, un alt sentiment: „faptul de a fi grandios; ansamblu de calităţi care impresionează; măreţie”. Dar oare ce „fapte măreţe” or fi săvârşit stăpânii acelor pensii de nabab?! Aceasta nu ni se spune. Dar de la acest tip de măreţie şi până la grandomanie sau megalomanie nu mai e decât un pas. Şi aici nu este vorba numai despre „cei 60”, cum ar fi sunat titlul unui film de pe vremuri, ci şi de cei care au pensii peste 60.000 lunar. Poate că şi aceste lucruri, ieşite din limitele iubirii creştineşti, le-am înţelege, dacă în România pensia minimă ar fi măcar de 2.000 de lei.
Aşa cum aţi citit mai sus, între timp problema „a fost rezolvată”, deoarece pensiile nu mai pot fi recalculate, şi nu e loc de alte discuţii, căci acum avem treburi mult mai importante, vin avioanele F-16, avem probleme serioase cu cei chemaţi la DNA, în ţară se raportează aproape zilnic zeci de morţi şi răniţi, în urma accidentelor de tot felul ori a crimelor sau sinuciderilor, ne pleacă oamenii prin alte ţări, bacteriile nu vor să plece din spitale, că acolo se simt bine, adică în siguranţă, că vine îngheţul peste noi şi iar ne prinde nepregătiţi, că nu mai ştim de unde să scoatem bani pentru buget, şi pe deasupra se apropie cu repeziciune furtuna alegerilor, şi voi veniţi acum cu reclamaţii! Plecaţi capul şi mai rămâneţi smeriţi, în aşteptare! Într-o zi vă va veni şi vouă rândul…
Concluzia este că Statul „nu face faţă” situaţiei, adică nu are capacitatea de a rezolva toate lucrurile în timp util. Sau cum ar spune un înţelept din antichitate, Titus Livius (59 î.Hr.-17 d.Hr.) – „istoric roman, autor al Istoriei Romei de la întemeierea cetăţii (în 142 de cărţi din care s-au păstrat 35): „Aşa cum un om bolnav suportă mai greu o boală uşoară, decât suportă omul sănătos o boală grea, la fel şi un stat bolnav nu suportă niciun fel de nenorocire, şi nu pentru că ar fi grea, ci pentru că statul nu are puterea să ridice această greutate” (sursa: Enciclopedia Înţelepciunii).
Şi dacă Statul e bolnav şi nu poate rezolva toate problemele, respectiv cerinţele societăţii, atunci nu mai fiţi atât de smeriţi, ridicaţi fruntea din ţărână şi să ajutăm acest stat să se însănătoşească. Şi nu trebuie să mergeţi în faţa Guvernului cu coasa, furca sau cu parul ca în vremurile vechi, mergeţi la vot şi daţi-vă acceptul celor pe care îi considerapţi apţi să schimbe lucrurile în bine, că doar n-or fi toţi corupţi şi penali în ţara asta, mai sunt şi oameni oneşti şi de bună credinţă. Necazul însă este altul: mulţi dintre ei, după ce vor jura cu mâna pe Biblie că vor face şi vor drege spre binele poporului, odată ajunşi în locul dorit, sunt ademeniţi sau corupţi de Putere. Puţini sunt cei care rezistă. De aceea alegeţi oameni competenţi şi cu înalte principii morale, care în viaţa practică şi-au dovedit capacităţile de lider şi bun manager, pentru ca astfel să scăpăm de umilinţă, să sjungem să trăim cu toţii în „măreţie” şi ţara să reînflorească a bucurie, iar cei rătăciţi pe alte meleaguri să se întoarcă la vatra străbună…
Mihai Trifoi
