Interviu cu Marian Bobei, pictor, sculptor și colecționar de artă, roci și alte obiecte 
Marian Bobei provine dintr-o familie de militari și a îmbrățișat, la rândul său, cariera militară. Nu și-a abandonat, însă, pasiunea pentru pictură și desen, descoperită încă din copilărie, iar după pensionare a revenit la șevalet și își dedică aproape tot timpul său, artei. Are, în prezent, o expoziție permanentă în Brașov, un atelier de pictură, sculptură și suvenire de artă, în Sfântu Gheorghe și o vastă colecție de obiecte frumoase și cu încărcătură istorică.
Despre momente din viață, despre lucrările sale – despre care spune că sunt copiii sufletului său, despre colecția sa și despre planurile de viitor, Marian Bobei ne-a vorbit în cadrul interviului pe care vi-l prezentăm astăzi.
– Domnule Marian Bobei, ne întâlnim pentru a doua oară. V-am întâlnit în luna aprilie (a.c.), la expoziția pe care ați avut-o la Muzeul Spiritualității Românești din Sfântu Gheorghe. Am aflat atunci că sunteți un iubitor al artei și un adevărat colecționar de obiecte de artă. Înainte de a ne vorbi despre primii pași ai dumneavoastră pe calea artei, aș vrea să ne vorbiți despre traseul dumneavoastră prin viață. Ce ne puteți spune despre dumneavoastră?
-Provin dintr-o familie de militari. Tata a fost militar, unchii mei, toți, mai puțin unchiul Ionel care era contabil – au fost militari. Eu fac parte din a patra generație de militari (…) Tata, de lângă Pitești, și mama – ardeleancă, s-au cunoscut imediat după Război, și am apărut eu. Pe vremea aceea, tata era în Armată, prin Satu Mare, iar după căsătorie, el a plecat din Armată și a fost, apoi, contabil, iar mama a fost casnică –ne-a crescut pe mine și pe sora mea. Mie mi-a plăcut mai mult cartea, deși erau niște vremuri în care nu prea puteai să te dezvolți (…).
Am făcut școala generală în Brașov. Mi-a plăcut foarte mult să citesc, poate chiar mai mult decât desenul (…). Oricum, în cadrul școlii, am început să am și expoziții, profesorii m-au observat, au observat că eram bun…toată ziua realizam planșe și învățam. În școala generală am avut primele expoziții de desen și acuarelă. După aceea, m-am dus la școala profesională de autocamioane din Brașov – am fost la secția <<tinichigii auto-termiști>> – așa era atunci…era școală profesională de trei ani de zile. Și acolo, profesorii m-au remarcat pentru că, să zicem că … am fost un pic „pungaș”. Colegii mei nu aveau talent la desen, iar noi făceam desen tehnic. Eram tânăr, îmi trebuia un ban de buzunar, și veneau colegii și le făceam tema la desen tehnic. Stăteam noaptea și le făceam tema la desen tehnic.
-Aceia au fost primii bani pe care i-ați câștigat din talentul dumneavoastră…?
-Da, au fost primii bani câștigați din desen, ca puștan. Doar că profesorul de desen tehnic (…) era vecin cu mine. Vedea dumnealui lumină la geamul meu până târziu și îmi spunea, apoi: „Ești cam obosit! Ce faci tu până noaptea târziu?” Și la un moment dat s-a prins, a înțeles ce făceam eu…Era imposibil să nu îți dai seama că era aceeași mână. La un elev, la doi, la trei, era aceeași mână, cotele erau făcute la fel… Și s-a prins că eu le făceam, pe bani, desenele colegilor mei, și i-a spus tatălui meu (…).
Aveau un fel de club la întreprinderea de autocamioane Brașov – pentru că era una dintre cele mai mari întreprinderi din țară, ajunsese la aproape 30.000 de persoane care lucrau acolo…era imensă fabrica. Eu mergeam la cercul de pictură din cadrul Întreprinderii și pictam. În același timp, am făcut și școală, am făcut lupte libere, atletism, scrimă…aveam o viață plină. Nu aveam timp să mă plictisesc. Când mai aveam timp liber, plecam, sus, pe munte.
-Dar de unde provine pasiunea pentru pictură, desen? E o pasiune moștenită din familie?–Da, de la mama mea. Mama mea, provenind dintr-o familie înstărită –oameni bogați, chiaburi- cum le zicea atunci – a fost trimisă la studii la Viena și Budapesta. Apoi, a venit al Doilea Război Mondial, și-a întrerupt studiile și nu le-a mai terminat niciodată. Dar, genetic, o moștenesc pe ea, iar ea o moștenește pe mama ei (…).
-Ce s-a întâmplat după ce ați absolvit studiile școlii profesionale?
-După ce am terminat Profesionala, am ieșit muncitor, categoria 1 cu bază. Faptul că eram bun la desen nu a trecut neobservat, și am fost recrutat la Întreprinderea 311- laboratorul Respectări și prototipuri, din Brașov (…). Experiența de acolo mi-a folosit la Institutul de Tancuri și Auto.
-Cum ați ajuns acolo?
-Au venit de la comisia de recrutare, din cadrul Armatei. Căutau tineri pentru școlile militare tehnice (…). Mai exact, pentru școlile de maiștri. În cadrul Armatei, sistemul tehnic, adică școlile de tanchiști, școlile de maiștri militari, școlile de maiștri armurieri, școlile de mecanici de aviație, sunt cele mai căutate și cele mai grele, totuși, pentru că ai o mare, mare răspundere (…). Așa, m-au recrutat (…).
-Și cu pasiunea pentru pictură ce s-a întâmplat în tot acest timp? V-ați cultivat-o, v-ați valorificat-o?
-Când am terminat Institutul, am primit repartiția la Sfântu Gheorghe, (nr. la Vânători de Munte)– în luna august 1974. Am venit la Sfântu Gheorghe atunci și am văzut că la Școala de Artă de aici încă nu se ocupaseră locurile (de cursanți- n.r.). Astfel că, într-o zi frumoasă de toamnă, m-am dus acolo. Era ora 14.30 -15.00. Bat la ușă, mă primește un profesor, spun că aș dori să dau concurs pentru secția de pictură. Întreb: <<Când să vin?>>, profesorul îmi răspunde: <<Păi nu plecați! Rămâneți să dați examen acum!>>, apoi a pus pe o masă niște sticle în mai multe poziții, niște fructe, mi-a pus culorile și șevaletul în față (…). Și m-am apucat de treabă. Pe la ora 18,00, lucrarea era terminată în proporție de 70% – am văzut că nu mai aveam lumină bună și i-am spus profesorului: <<Vin mâine să termin, pentru că s-a schimbat lumina>>. S-a uitat la mine și mi-a zis: <<Am așteptat să ziceți asta! Am crezut că nu ați observat lumina…>>” și i-am zis că nu sunt chiar străin de treaba aceasta. M-am dus a doua zi să continui lucrarea (…), m-am așezat, am început să desenez și profesorul îmi spune: <<Nu trebuie să mai continuați! Am văzut lucrarea, mi-am dat seama că știți ce faceți. Sunteți admis!>>. Așa, în 1977 am terminat studiile la Școala de Arte, cu calificarea de pictor – instructor. Așa era atunci. (…) Diploma aceasta mi-a prins bine, pentru că acum 16 ani, când am ieșit la pensie, trebuia să dovedesc că sunt artist plastic. După ce am terminat cursurile Școlii de Artă, am luat o grupă de copii, la Cercul Militar, în paralel cu profesia mea, cu slujba din cadrul Armatei. Din aceștia, trei profesează astăzi, sunt pictori. Ca să trăiești din pictură, trebuie să fii bun. Dacă nu ești bun, nu câștigi bani. Trebuie să îți cunoști foarte, foarte bine meseria (…).
-Sculptura când a intrat în viața dumneavoastră?
-Am descoperit-o încă din copilărie…sculptam și când eram copil, dar nu aveam sculele necesare, improvizam (…). Îmi plăcea să desenez, să sculptez, să învăț… eram poate, mai interiorizat, mai retras un pic. Chemarea aceasta spre artă trebuie să fie în tine (…), pentru că dacă nu, lucrezi de pomană. Și dacă ai talent, trebuie să îl dezvolți prin multă, multă muncă. Altfel nu avansezi. Uitați-vă și la muzicieni… exersează ore și ore în șir, până le intră muzica în sânge. Și eu la fel am făcut, iar acum sculptez piatra fără să mă uit la material, uneori. Deja simt! Simt materialul (…)! Iar cu pictura…cum m-am dezvoltat? La început am făcut reproduceri după marii artiști. Sunt obositoare…și am greșit foarte mult că am făcut acest lucru pentru bani. Ajungeam să îmi placă foarte mult un tablou, eram obligat să îl vând și mi se rupea sufletul (…). Mă legam sufletește de lucrări… Nu îmi plăcea să le dau pe bani… Mă simțeam vinovat că le vând…era o chestie sufletească. Dacă nu pui suflet, nu faci nimic. Mă simțeam mizerabil, ticălos, pentru că trebuia să le vând! (…)
Expoziții, în țară
–Ce ne puteți spune despre expozițiile pe care le-ați avut?
-În ceea ce privește expozițiile, am avut noroc. Cum era Cântarea României, atunci, am început să expun la evenimentele de la Cântarea României. Am participat la numeroase expoziții. Atunci, erau patru faze ale festivalurilor de pictură. Am participat la festivaluri multe. Am expus aici, la Sfântu Gheorghe, la Casa de Cultură, la Târgu Mureș, peste tot în țară. Eram chemat. Participam peste tot la festivaluri de pictură și obțineam și premii. Un premiu mai deosebit a fost cel de la faza republicană. Atunci, la nivelul întregii țări, puteai participa doar cu două lucrări, și expuneau aproximativ 80-90-100 de artiști, iar fiecărui artist i se permitea să expună lucrări, nu mai mult. Acolo, am expus un peisaj și un portret. Cu portretul acesta este foarte interesant ce s-a întâmplat. Când eram în școala militară, când am venit în permisie, am venit la Sinaia și cât așteptam trenul, lângă mine s-a așezat un cioban cu o țundră frumoasă pe el! Exact ca-n pozele cu dacii arăta. Avea niște trăsături grozave: cu barbă, păr alb, ochi albaștri, o față de om care a trăit toată viața lui în aer curat. Imediat am scos atunci caietul, i-am făcut repede o schiță, iar mai târziu am făcut un portret. Denumirea tabloului a fost: „Sălișteanul cu sarică” și am luat premiul I la Cântarea României, cu „Sălișteanul cu sarică”, la faza națională de pictură. Au scris atunci despre mine ziarele vremii (…).
Cu gândul la „Sălișteanul cu sarică”, premiat la „Cântarea României”
–Ce s-a întâmplat cu acel portret? Vi l-au dat înapoi?
-Nu! A fost donat, și nu doar desenul acesta…am mai făcut o mască de lemn, de ziua tovarășului Nicolae Ceaușescu, și au ajuns la Muzeul omagial care funcționa atunci la București și unde erau expuse obiectele pe care le primea cadou Nicolae Ceaușescu, de onomastică sau atunci când mergea în delegații în străinătate. Erau la acel muzeu obiecte de pe tot Globul. Sculpturi din Asia, din fildeș, flori de mină, mobilier, arme… ce nu era acolo!? De multe ori mă întreb ce s-a întâmplat cu aceste obiecte… Erau valoroase tare… acolo au ajuns și „Sălișteanul cu sarică” și masca mea de lemn. De multe ori m-am gândit unde ar putea fi oare, astăzi, aceste obiecte… nu doar ale mele, ci toate aceste obiecte… erau servicii de porțelan pictate, fildeș lucrați… obiecte de mare, mare valoare.
Revenind, cam acesta a fost parcursul meu (…). Și mai aveam și alte pasiuni: arheologia, colecția de monezi, timbre, tablouri, cărți.
Colecționar de obiecte de artă, timbre și nu numai
–Când ați început prima colecție?
-Când eram copil. Atunci mi-am descoperit și pasiunea pentru istorie, arheologie. Totul a pornit de la domnul profesor de istorie, care mi-a fost mentor… a fost un om deosebit și era deosebit și ca profesor… După ce ne preda lecția, ne citea „Legendele Olimpului”. Atât eram de prins de lectură, că nu aveam curaj nici să mă mișc! Istoria e mai frumoasă decât orice…cuprinde toată viața noastră. Și ceea ce facem noi acum (interviul- n.r.) va fi istorie. Va rămâne! (…) Vrând, nevrând, trecem în memoria colectivă (…). Revenind, prima colecție a mea a fost cea de monezi, apoi – de hărți (…) și apoi minerale. Atunci s-au pus bazele. Apoi am început să colecționez timbre, dar nu eram prea înstăriți, părinții mei nu prea aveau bani să îmi cumpere timbre. Tot atunci am prins gustul cărții. În Săcele, lângă Brașov, unde stăteau părinții mei, erau patru biblioteci și la toate eram înscris. Așa, mi-am format cultura literară, artistică. S-a șlefuit, încet, încet, spiritul meu, spre cunoaștere. În timp, am început să colecționez și cărți (…).
-Câte obiecte aveți, momentan, în colecția dumneavoastră?
-Să zicem, cam 46 de tablouri de pictură, grafică și acuarelă, câteva mii de minerale și fosile, cărți – peste 2000, vreo 30.000 de timbre, vederi – vreo 80 de kilograme…Nu am unde să le expun. Ar trebui să am un spațiu adecvat. Nu am, și e o problemă. De aceea, m-am gândit să fac o fundație de artă, dar nimeni nu îmi asigură mie un spațiu adecvat pentru colecțiile mele, și mă doare foarte tare. Nu se știe dacă cei care vor fi după mine vor avea aceeași pasiune și vor prețui lucrurile acestea (…).
-Revenind la lucrările realizate de dumneavoastră. Ați început cu reproduceri după lucrările marilor artiști ai lumii. Ce lucrări vă place să realizați, în prezent?
-În clipa de față, cel mai mult și cel mai mult îmi plac florile. Și peisajele îmi plac, dar mă plictisesc, pentru că dacă vrei să pictezi un peisaj, așa cum îl vezi cu ochiul liber, înseamnă să vrei să îi faci concurență naturii! Ori, în peisaj, prea multe culori nu vezi și trebuie să vii cu niște culori care nu sunt în realitate! Și cel mai mult îmi place pictura impresionistă! (…). Revin și spun că arta trebuie să o faci, nu pentru bani, ci de plăcere! Nu o să mă împac cât trăiesc cu acest lucru: că îmi vând și mi-am vândut lucrările. Îmi doresc ca lucrurile care îmi plac, să rămână pentru sufletul meu, să pot să pictez fără să trebuiască să îmi mai vând lucrările – sunt copiii sufletului meu.
Peste 2.000 de picturi realizate
–Ați ținut vreodată numărul lucrărilor pe care le-ați realizat? De-a lungul timpului, aproximativ câte lucrări ați realizat?
-Da! De-a lungul vieții, vreo 2.600 de lucrări de pictură. Iar sculptură în piatră, în ultimii 16 ani, am făcut cam 160 -163.
-Până unde au ajuns lucrările dumneavoastră?
-Au depășit granițele țării, de mult!În Brașov, unde am o expoziție permanentă de pictură, grafică, acuarelă, sculptură, trec cetățeni de toate rasele și de toate naționalitățile din lume. De exemplu, a venit un om de afaceri din Mexic și mi-a cumpărat toate sculpturile în lemn; am lucrări ajunse în Islanda, Germania, în Ungaria, în Statele Unite ale Americii, și…în toată România. Acolo, la Brașov, am vândut cele mai multe lucrări, oamenilor din diverse colțuri ale lumii (…).
-În 1998 v-ați pensionat și ați deschis ulterior un atelier în Sfântu Gheorghe. Spuneți-ne mai multe despre acest atelier.
-Da, în 2001 am deschis acel atelier. Era inițial un atelier de pictură. De sculptură, mai târziu. Am găsit un spațiu, pe strada Oltului, și am deschis atelierul – „Autentic Art Bobei Marian”- la camera nr. 1. Acolo găsiți suvenire de artă, picturi, sculpturi în piatră, dar și în lemn, pentru că la început am sculptat și în lemn. Acum nu mă mulțumește lemnul. Nu are perfecțiunea pietrei (…). Mi-am dorit ca, prin intermediul atelierului meu, să reînvie arta statuară mică. Știam că după 1947-1948, arta statuară mică, de interior, a murit! M-am gândit atunci să readuc la viață arta statuară mică. Și am reușit. Le vindeam la Galeriile de Artă din Brașov (…). Astăzi nu prea mai avem spații în care să expunem. Lucrurile s-au schimbat. Artiștii sunt pe cont propriu, toți. E greu (…).
Se dorește crearea unei Asociații a meșteșugarilor, meseriașilor și artizanilor români din județul Covasna
–Spuneați că doreați să deschideți o fundație de artă, dar ați abandonat această idee, momentan. Știu că lucrați acum la alt proiect, acela privind înființarea unei asociații a meșteșugarilor români din județul Covasna. Cum s-a născut această inițiativă și ce vă doriți prin această inițiativă?
-Proiectul se numește „Un proiect necesar pentru înființarea asociației meșteșugarilor, meseriașilor și artizanilor români din județul Covasna”. Eu am venit cu această idee acum ceva timp. Să tot fie vreo doi ani de când mi-a venit această idee, fiind invitat la toate târgurile, festivalurile medievale, târguri de artă. Am văzut că, pur și simplu, cei care expuneau acolo pretindeau că sunt meșteri populari, dar nu erau. Veneau cu kitschuri și mărfuri contrafăcute. Organizatorii îi chemau acolo, că nu aveau pe cine să cheme, dar printre acești oameni, cei care erau artiști populari autentici, erau puțini. Nu erau nici măcar 10%. Restul erau comercianți. Și m-am gândit: oare ce se întâmplă, unde au dispărut meșterii populari? Și am început să fac „săpături”, adică să mă interesez, să mă duc la toate târgurile, să îi notez pe un carnețel, să îi sun și oamenii mi-au spus că e necesar să reînființăm vechile asociații de meșteșugari, la nivel de județ – că nu sunt multe în țară. Sunt în zona Argeșului, în zona Vâlcea, în zona Moldovei (…). Așa că, am început să fac „săpături”. Doamna prof. ing. Maria Peligrad, președinta Fundației „Mihai Viteazul”- m-a sprijinit! Este meritul dânsei. Dânsa a lucrat deja la statutul asociației și urmează să facem un inventar al meseriașilor aceștia, care mai sunt aici, în viață, și care încă mai practică aceste meserii (…).
-Deci, doriți să „salvați” arta populară românească…
-Da, și să îi avem la târguri pe adevărații meșteri populari.
-Spuneați că ați început inventarierea meșterilor populari români din județ. Câți ați identificat până în prezent? . .
-În jur de 20… din 60 sau 70 câți au fost înainte. Vorbind cu oamenii aceștia, am ajuns la o concluzie foarte interesantă: oamenii ar veni cu dragă inimă (la târguri-n.r.), dar nu sunt motivați și motivarea aceasta, în primul rând, este de ordin financiar; în al doilea rând, mulți fiind în vârstă, nu sunt hotărâți să se urnească pentru a merge la târguri (…). Și ar mai fi o problemă: să presupunem că voi convinge meșterii populari români să vină la târguri, dar … dacă nu au casă de marcat? (…). De problemele acestea mă lovesc eu cel mai tare…
Eu îi iau pe oamenii aceștia peste tot, cu mine, îi ajut cu ce pot, dar ce facem cu problema finanțării acestor oameni? Au nevoie de casă de marcat, au nevoie de o formă de organizare ca să poată să lucreze (…), pentru că altfel, dispare latura aceasta a spiritualității românești, meșterii populari (…). Trebuie făcut ceva… Noi mergem la târg, dar avem nevoie de atât de multe documente… suntem tratați la fel ca și cei care vin cu baloane cu balonașe, „Mickey Mouse” și așa mai departe. Îi bagă în aceeași oală pe meșterii populari, și nu e bine. Primăriile la fel fac, din păcate…
-Și ce soluție vedeți?
-Soluția care ar putea rezolva problema ar fi o inițiativă legislativă în domeniul respectiv, dar inițiativa aceasta ar trebui promovată de cineva care să apere interesele acestor oameni, cât încă mai sunt în viață acești oameni (meșterii populari – n.r.), că sunt majoritatea trecuți de 65 de ani și dispare arta populară românească (…).
-Ce fel de inițiativă legislativă? Prin care să meșterii populari să aibă un alt statut față de comercianții obișnuiți?
-Da! Statutul este foarte important. Aceasta ar fi soluția la care m-am gândit! Statutul lor trebuie rediscutat în Parlament, rediscutat! (…).
-În încheierea acestui interviu, vă rog să ne spuneți ce vă doriți în ceea ce privește activitatea dumneavoastră artistică?
-Am un plan și pe termen lung și pe termen scurt. Ce îmi doresc pe viitor este să fac multe, multe sculpturi în piatră (…). Îmi mai doresc și să pictez multe, multe flori…pentru că florile sunt mai aproape de sufletul meu! Aș putea să stau ore în șir să mă uit la o floare…de altfel, asta și fac (…). În al doilea rând, vreau să mă apuc, din iarna aceasta, să șlefuiesc pietre prețioase și semiprețioase, într-o scară mai mare (…). Îmi doresc doar sănătate să pot face toate lucrările pe care îmi doresc să le fac. Dar nu vreau să le fac pe bani, acesta este oful meu!
A consemnat Ana Alina Costache
