Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Între daci şi romani
Vorbim deseori despre daci şi geţi ca despre două entităţi separate. Între unii şi alţii nu este nici o diferenţă. Ei înseamnă acelaşi lucru, doar că romanii le spuneau tracilor daci, în timp ce grecii îi numeau geţi.
De când lumea şi până astăzi s-a constatat că evoluţia omenirii este un proces dirijat. Civilizaţia acesteia s-ar fi putut dezvolta fără îndoială pe alte cărări şi în alte condiţii dacă i s-ar fi oferit vreo altă şansă. Din păcate, istoria omenirii a fost scrisă dintotdeauna cu pana învingătorilor, care au impus direcţia şi, ca atare, astăzi suntem aici unde suntem, deşi puteam fi altundeva. Referindu-ne la ai noştri români, ne întrebăm ce s-ar fi ales de noi dacă Dacia ar fi fost cucerită de greci şi nu de romani. Astăzi am fi vorbit despre geţi şi Getica, nu despre daci şi Dacia. Mergând mai departe cu raţionamentul; ce s-ar fi întâmplat dacă Dacia ar fi fost cucerită de romani cu 2-3 secole mai devreme, aşa cum este cazul Spaniei, Italiei, Franţei sau nordului Africii. De asemenea, ce s-ar fi întâmplat cu băştinaşii acestor meleaguri dacă Dacia n-ar fi fost deloc ocupată de romani. Este o realitate faptul că Dacia se numără printre provinciile cucerite cel mai târziu de către romani, abia după două încercări (101-102 şi 105-106 e.n.), şi aceasta nu pentru că romanilor nu le-ar fi trebuit teritoriile ei deosebit de bogate, ci pentru că regatele lui Burebista (70-44 î.e.n.) şi al lui Decebal (87-106 e.n.) n-au putut fi cucerite, ele având un puternic potenţial economic şi militar, precum şi un ridicat nivel de civilizaţie. De altfel, toată lumea ştie că în urma cuceririi Daciei de către împăratul Traian acesta a organizat la Roma, în semn de uriaşă izbândă, o suită de sărbători ale victoriei timp de 120 de zile. Şi tot ca unicat în viaţa marelui imperiu, a imortalizat evenimentul pe o columnă pe care, de asemenea o ştim cu toţii, şi care dăinuie şi azi ca mărturie a acelor vremuri, „Columna Traiana”.
Din acel moment al supunerii Daciei de către Traian şi al umplerii visteriei imperiului, secătuită de altfel, cu miile de tone de aur şi argint ale Daciei, care a avut nu întâmplător capitala la „Gura aurului”, în Munţii Apuseni, firul istoriei pare a se fi scurtcircuitat şi evoluţia ei a luat o nouă direcţie. În timp ce dacii şi Dacia, ca realităţi certe ale acelor vremuri, au intrat într-un con de umbră şi chiar au fost date uitării, invincibilul imperiu roman, care mai apoi s-a dovedit şi el trecător, a scris nu numai propria istorie, dar şi a Europei, a lumii şi, după cum se vede, a noastră.
Evident că, în acest context şi noi, românii, ca urmaşi siguri ai daco-geţilor am devenit în decursul evoluţiei istoriei circa 90 la sută romani şi, poate, doar 10 la sută daci, dar împreună daco-romani şi nu romano – daci; ordinea cuvintelor păstrând totuşi primordialitate dacilor. Adică suntem daco-romani, pentru că am fost mai întâi daci. Raportul acesta aproximativ între procente a suferit de-a lungul vremii diferite schimbări în concepţia noastră, însă niciodată el n-a fost inversat. Înconjuraţi de venetici din toate părţile (bulgarii, sârbii, ruşii – sec. V-VII e.n.; ungurii – sec. IX) care şi-au croit vetre din vatra noastră, aceştia au avut interesul comun să ascundă realitatea, mergând cu falsificările până la plasarea noastră în afara spaţiului Carpato-Danubiano – Pontic, negându-ne existenţa pe propriile şi străvechile meleaguri. De aceea, poziţia cărturarilor Şcolii Ardelene a fost salutară, consfinţind faptul că noi „de la Râm ne tragem” ceea ce, să recunoaştem, a fost un imens pas înainte în stabilirea identităţii noastre. Lucrul acesta este perfect adevărat dacă această sintagmă îi cuprinde pe urmaşii lui Caezar şi Traian, ceea ce înseamnă o zdravănă şi sănătoasă rădăcină a arborelui genealogic. Dar cum orice copac puternic are în mod firesc mai multe rădăcini, ne întrebăm ce s-a întâmplat cu cea dacică, dacă aceasta n-a fost totuşi cea mai importantă şi dacă nu cumva în procesul evoluţiei robustului stejar, care este poporul român, ea n-a fost neglijată tocmai din motivele arătate mai înainte.
Iată că pe măsură ce se deschid arhivele marilor cancelarii şi căutările arheologice se intensifică, se pare că ies la iveală tot mai multe dovezi cu privire la rolul dacilor în constituirea şi evoluţia poporului român, şi nu numai, ci a întregii Europe. Aici nu este vorba de răsturnări de situaţii la 180 de grade, în sensul că nu mai avem nimic cu romanii, ci de schimbarea raportului dintre cele două procente în sensul că aportul dacic la formarea poporului român devine mult mai consistent din toate punctele de vedere: biologic, economic, cultural şi religios. Cât anume scade la romani şi creşte la daci e greu de stabilit, dar oricum el ar putea spori la 50 la sută şi poate chiar peste.
După ce s-a stabilit cu claritate că noi suntem urmaşii dacilor şi romanilor, în subconştientul multor înaintaşi de-ai noştri a sălăşluit ideea apropierii noastre mai mult de daci decât de romani, sau cel puţin recunoaşterea într-o mult mai mare măsură a aportului dacic la formarea poporului român. Încă din zorii civilizaţiei moderne, minţi luminate vorbeau de renaşterea Daciei (Dacia redivivus). Însuşi Mihai Viteazul în truda sa de unire a celor trei principate (1599-1601) considera aceasta „Restitutor Daciae”, iar revoluţionarii de la 1848 au acţionat pentru constituirea Daco – Romaniei în graniţele Vechii Dacii.
Faptul că în simbioza dintre elementul dacic şi roman primează cel dacic, rezultă şi din următoarea stare de fapt. În timp ce în conştiinţa românească vechile oraşe ale ţării edificate poartă nume romane: Cluj-Napoca, Alba Iulia – Apulum, Turda – Potaisa, Turnu – Severin – Drobeta etc., mult mai vechile realităţi geografice, bunăoară principalele cursuri de apă au moştenit nume dacice, ele venind deci mult mai de departe din negura istoriei. Iată: Mureş – Maris, Olt – Alutus, Someş -Samus, Criş – Crisius, Dunăre – Donaris etc. De asemenea, statura şi portul românilor sunt mult mai apropiate de cele ale dacilor. Aceştia erau de statură potrivită, purtau plete şi barbă, asemănător cu ţăranii noştri de la munte. Se îmbrăcau cu cămăşi lungi ce le cădeau peste iţari şi se încingeau cu o curea. Exact cunoscutul nostru port popular de azi.
Lucrul acesta, zicem noi, nu e puţin, ceea ce înseamnă că prezenţa dacică în realităţile vieţii noastre este mult mai puternică decât în conştiinţa noastră. Dacologii, dintre care unii merg poate prea dur pe această linie, tocmai acest lucru vor să-l demonstreze. Să scoată la iveală această contribuţie dacică, care, surprinzător, depăşeşte graniţele locale vizând întreaga civilizaţie europeană. Însă, aşa cum am mai spus, de-a lungul vremii aportul dacic a fost restricţionat, închis în sertarele secrete ale istoriei, fie în arhive sau în subsol, de unde, iată, încep să vorbească prin aportul unor oameni care cred în steaua strămoşilor primari. În acest proces al reconsiderării, mulţi istorici şi savanţi se întreabă unde sunt sau de ce au dispărut capodopere ale civilizaţiei care abordau tocmai aportul dacilor la dezvoltarea europeană, dar şi realităţi istorice cu privire la strămoşii noştri, existente cândva, dar care au dispărut într-un mod straniu. Este vorba de o sumedenie de opere celebre printre care Dacica, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, Getica, a lui Criton medicul personal al lui Traian, Istoria geţilor, a filozofului Dion Chrysostomos, cele 24 de volume ale Istoriei Romanilor ale istoricului grec Appianus din Alexandria şi multe altele. De asemenea, s-au pierdut însemnările celebrului arhitect Apollodor din Damasc, cu detaliile despre construcţia podului peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin etc. Toate aceste realităţi duc cu logica spre o conspiraţie de-a lungul timpului, care ne privează pe noi, românii, cei veşnici pe aceste meleaguri, să ne cunoaştem, să ne reconsiderăm istoria, cu aportul real al ambilor strămoşi, dar şi pentru a fi ceea ce suntem în văzul lumii contemporane. Sperăm deci, că efortul dacologilor nu va fi în zadar. Iar cele mai veridice răspunsuri le vom primi în momentul în care românii se vor hotărî să pună mai mult preţ pe propriul lor trecut, acordând o atenţie mult mai mare „vocii pământului” din Munţii Orăştiei, acolo unde se află fosta, celebra şi enigmatica în continuare capitală a Daciei- Sarmizegetusa şi unde astăzi, civilizaţia lumii continuă să se bată pentru aurul, dar poate nu numai pentru el, al Munţilor Apuseni.
Noi şi barbarii
Aflat în plin proces de decădere şi sub atacurile tot mai dese şi mai violente ale popoarelor migratoare masate îndeosebi la graniţa de nord şi est, Imperiul Roman a fost nevoit să renunţe la o parte din teritoriul său, retrăgându-se, inclusiv din Dacia, în anul 271, operaţiune intrată în uzul istoric sub denumirea de „retragerea aureliană”. Nu credem că în acest context de forţă majoră, când existenţa sa era pusă sub semnul întrebării, cuiva de la Roma, din centrul de conducere al imperiului, i-a venit în minte să retragă toată suflarea Daciei, cu scopul de a o proteja. Cu siguranţă, de acolo au curs bogăţiile, împreună cu personalul strict necesar, restul poporului, amărăştenii cum spunem noi azi, rămânând în „voia Domnului”. Primii care au invadat Dacia imediat după această retragere au fost goţii, cu ramura lor, vizigoţii, un neam germanic coborât din Scandinavia şi zona Mării Baltice la sfârşitul secolului al III-lea şi aşezat, în prealabil, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Don, de unde împreună cu carpii lansau atacuri puternice împotriva Imperiului Roman. Aproape concomitent cu ei, gepizii, un alt trib nomad, tot germanic, venit din aceeaşi zonă s-a aşezat în nord-vestul Daciei, de unde făceau incursiuni în împrejurimi. Viaţa lor aici n-a fost prea lungă pentru că în secolul al IV-lea, din Asia Centrală vin temuţii huni. Aceştia, trecând Donul, îi bat pe goţii care au ocupat teritoriul nostru după 271 şi îşi stabilesc cartierul general în Câmpia Panonică, de unde fac incursiuni în întreg Imperiul Roman, ajungând chiar până la Roma. După huni au venit la scurt timp, la mijlocul secolului al V-lea, avarii, o populaţie tot turcică, din Asia Centrală, ce ocupă zona Dunării de Mijloc, cum ar fi spaţii ce ţin parţial de teritoriile Austriei, Ungariei Jugoslaviei şi Daciei. Ca popoare în treacăt, neobişnuite să stea locului decât atât cât să-şi ia prada, au avut o viaţă efemeră încât nici unii n-au lăsat urme consistente în viaţa băştinaşilor daco-romani, deprinşi să facă faţă cerinţelor lor de aprovizionare. După moartea lui Attila (453), hunii s-au destrămat, ostrogoţii împinşi de huni au apărut prin Spania şi Italia (aici au făcut şi un regat, în sec. al VI -lea, cu capitala la Ravena) gepizii bătuţi de longobarzi şi avari au fost asimilaţi de populaţiile băştinaşe, iar avarii învinşi de bulgari, dispar şi ei pe la anul 800. Nomazii care merită o mai mare atenţie sunt slavii, populaţie numeroasă şi de sorginte europeană, aşezaţi pe un imens teritoriu, între Nipru-Carpaţi- Oder şi Marea Baltică, cum ar fi astăzi Rusia occidentală, Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice, poziţionaţi aici încă din mileniul II î.e.n. Aceştia, după retragerea romană, care n-a fost numai din Dacia, s-au repoziţionat în spaţiu, migrând între sec. al V-lea şi al VII-lea în trei direcţii: vest (cehi, slovaci şi poloni), sud, adică Balcani, (sârbi, croaţi, bosniaci şi sloveni) şi răsărit (ruşi, ucraineni şi bieloruşi). Evident, o bună parte din ei au trecut peste teritoriul Daciei, chiar au stat cel mai mult, influenţându-le cultura şi viaţa, dar după cum se vede au fost asimilaţi, pentru că aici procesul de etnogeneză, adică de formare a poporului român era prea avansat pentru a fi oprit sau deturnat. De reţinut este faptul că în această primă parte a erei migraţiilor am avut de a face cu invazia a trei grupuri europene (goţii, gepizii şi slavii) şi a două populaţii de sorginte turanică (hunii şi avarii).
Cea de a doua parte a migraţiilor de proporţii are loc spre sfârşitul mileniului I, mai precis începând din secolul al IX-lea, iar protagoniştii sunt exclusiv popoare turanice, adică de origine turco-mongolă din zona uralo-altaică a Asiei. În rândul acestora intră,în ordine: bulgarii, neam turcic care încă din anul 344 sunt întâlniţi în stepele dintre Munţii Caucaz şi Marea Azov, şi care la 680 se aşează în nordul Bulgariei de azi, fiind asimilaţi de slavi. După aceştia apar pecenegii şi ungurii (sec al IX-lea), după care cumanii (sec. XI-XII) apoi tătarii (1206-1242) şi turcii din sec XII-XIV. Toţi sunt veniţi din zona asiatică, dar cu stagiu în stepele Rusiei şi Caucazului unde îi întâlnesc şi pe kazari, trib mongoloid trecut la religia mozaică, şi care sunt strămoşii evreilor Europei de azi, consideraţi ca cel de-al treisprezecelea trib al semiţilor.
Ne punem cu toţii întrebarea: de unde marele lor succes în Europa? Din primitivismul civilizaţiei lor (jaful fiind principala formă de asigurare a existenţei) şi din superioritatea militară a atacului în hoardă. Iată cum descrie istoricul Ferdinand Lot impactul acestora cu europenii: „Până şi atunci când direcţia lor era cunoscută şi populaţiile sedentare aveau timp să se pregătească de apărare, încercarea lor de rezistenţă era cu totul zadarnică deoarece hoarda este un torent sau mai curând o concentrare de torente a căror putere distrugătoare este aproape fără limite. Nici o apărare nu este eficientă împotriva acestor nomazi. Atacul lor neprevăzut se produce în masă. Dacă el în mod excepţional nu reuşeşte, hoarda se repliază în toată graba în stepă unde sedentarilor le este imposibil să o urmărească şi o iau de la capăt în mod cu totul surprinzător, până ce reuşesc. Toate imperiile care au avut la bază ţărani agricultori au fost cu regularitate şi repetate ori pradă nomazilor. Din fericire pentru destinul popoarelor, continuă autorul, hoardele nomade şi cuceririle lor au îndeobşte caracter vremelnic căci, înjghebate sub autoritatea unui şef, aceste hoarde războinice se destramă cu aceeaşi facilitate cu care s-au format”. Aşa a fost cazul hunilor după moartea lui Attila, al Imperiului mongol al lui Gingis Han, sec XII, al lui Timur Lenk sec XIV.
Aşadar, deşi se cunoaşte că geto-dacii au fost cei mai viteji dintre traci, drept dovadă ei au fost ultimii cuceriţi de romani, abia în anul 106, pe timpul lui Decebal, în acest context nu avem ce reproşa strămoşilor noştri, cu atât mai mult cu cât romanii, la retragere, i-au lăsat doar cu structurile civile de organizare a societăţii. Succesul ungurilor în Europa (sec.IX-X) se subscrie acestei stări de fapt. Deşi cu ai lor (bulgarii şi pecenegii) nu le-a mers, fiind grav bătuţi, aproape de dispariţie, în Câmpia Atelcuz, unde şi-au stabilit cartierul general înaintea Panoniei, odată intraţi în Europa sedentară şi agricolă s-au descurcat foarte bine din punct de vedere militar. Ca şi ceilalţi turanici dispuneau de o strategie militară adecvată, de o cavalerie uşoară extrem de mobilă, de foarte buni luptători din fuga calului, care le-a permis să-i surclaseze pe europeni cu infanteria şi cavaleria lor greoaie. Puşi şi ei pe jaf, ca orice popor nomad, ungurii au repurtat importante victorii în expediţiile lor, în 932 hoarda războinică ajungând până la Oceanul Atlantic, prădându-i pe nemţi şi francezi după care s-au întors prin Italia pe care au pustiit-o până la Tivoli, aproape de Roma.
Eşecurile lor au început când regatele occidentale au găsit antidot pentru cavaleria uşoară ungurească, aruncând împotriva ei, în locul cavaleriei grele, cu armuri, o cavalerie uşoară şi mobilă, îmbrăcată în zale, ce-i fereau de săgeţi pe călăreţii luptători. Astfel, în 933 regele german Henric a zdrobit cavaleria ungară aventurată pe teritoriul său, iar în 938 năvălitorii au suferit o gravă înfrângere în Saxonia. În 944 au fost înfrânţi de sloveni în Carinthia, după care ungurii au suferit o înfrângere catastrofală la Augsburg, tot în Germania, în 955. Cu înfrângeri grave s-au terminat şi expediţiile de jaf dezlănţuite spre Bizanţ (958-968), astfel încât dispariţia ungurilor din Europa era la un pas de a avea loc. Creştinismul de rit occidental i-a salvat pe unguri. Încreştinarea a avut loc în anul 1001 sub regele Vajk, devenit Ştefan cel Sfânt. Sub umbrela papală şi cu un obiectiv antiortodox clar (între timp a avut loc schisma la 1054) ungurii şi-au reorientat direcţia de acţiune. Expediţiile lor au încetat spre vest, ele fiind îndreptate spre est, adică spre voievodatele româneşti devenite, prin bulgari şi greci, de rit oriental şi spre sud, adică sârbi, sloveni, croaţi, bosniaci, de religie, de asemenea, orientală. Aşa a început ascensiunea ungurilor în Europa. Ei şi-au făurit cu forţa armelor nu numai un stat al lor, ci un adevărat imperiu, prin subjugare de popoare, românii transilvăneni fiind unii din cei care au cunoscut din plin asuprirea socială, dar şi naţională, preţ de aproape un mileniu.
Ioan Cismaș
. .
