S-a născut la Brașov, în 1980, unde a și copilărit câțiva ani. Mai târziu, părinții ei au fost repartizați, în perioada comunismului, la Sfântu Gheorghe. A urmat studiile la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din municipiu, și mai apoi Facultatea de Drept la Academia de Poliție „Al.I.Cuza” din București. Și-a dorit să fie avocat și să apere oamenii și adevărul, însă a ajuns să cocheteze cu lumea informației, și astfel a devenit corespondent al trustului Antena Group. S-a îndrăgostit și a plecat pe urmele iubirii ei în Italia unde, la scurt timp, prin intermediul Asociației Românilor din Italia-Milano, a cărei vicepreședinte este la ora actuală, a început să schimbe mentalitatea italienilor despre români. S-a angajat să le aducă românilor din Diaspora un colțișor din România pe care au lăsat-o în urmă pentru a-și câștiga pâinea, prin organizarea periodică a evenimentelor cu specific românesc. De 12 ani, asociația din care face parte organizează anual un festival dedicat tradițiilor românești, iar anul acesta, în perioada 24-25 septembrie, la Milano, a avut loc o nouă ediție a celui mai longeviv festival românesc din Italia: „România-Tradiții și Valori Europene”.
– Larisa, spune-ne te rog câte ceva despre tine.
– Am copilărit în Sfântu Gheorghe, am studiat la Colegiul Național „Mihai Viteazul”. Am fost, zic eu, un copil cuminte, în sensul că nu am creat probleme părinților. Am fost voleibalistă la echipa Colegiului „Mihai Viteazul”, pe atunci era o competiție foarte strânsă între echipa domnului Valkovski, și echipa domnului Stelescu. Noi eram cu un an mai mici dar atât de ambițioase am fost, încât de la înfrângere am ajuns să câștigăm mereu noi, și chiar să devenim campioane pe țară. Am luat locul I pe țară la nivel școlar cu echipa de volei a Colegiului „Mihai Viteazul”. Asta a fost o mândrie pentru noi și cred eu că o să îi putem purta recunoștința antrenorului toată viața, pentru că pe lângă acest titlu, ne-a format ca oameni. (…) Pe de altă parte, competițiile sportive m-au ajutat să lucrez în echipă, ne-au ajutat să fim unite și să avem același obiectiv, iar asta te formează fără să îți dai seama. Am rămas în relații foarte bune cu fetele de la volei, și chiar dacă nu ne auzim zilnic la telefon, prietenia este sinceră, reală, și de durată. De câte ori avem ocazia, indiferent de țările în care trăim, ne adunăm, vorbim, acum ne întâlnim și cu copilașii noștri. Sunt roadele copilăriei, adolescenței, perioadei frumoase în care am crescut împreună. În același timp, pot să spun cu mândrie că am adus rezultate bune orașului pentru că am fost olimpică. În Colegiu, pe lângă sportiv, am fost și olimpică la diverse materii. Cea mai mândră era doamna profesoară de limba latină, Maria Stoica. Pe lângă faptul că i-am adus un titlu important- am luat locul II la Olimpiada Națională de limba latină-, am luat nota 10 la Bacalaureat, pentru că m-a obligat, sau de fapt… se supăra dacă nu dădeam la limba latină. Eram între ciocan și nicovală: antrenorul voia să dau Bac-ul la sport, iar doamna Stoica insista să dau la latină, pentru că eram „latinista” ei. (…) Cred foarte mult în formarea pe care am primit-o aici, în orașul acesta mic, unde toată lumea spune: „dar nu ai ce face aici”. Uite că ai ce face! Te formezi, este un oraș liniștit în care pot să îți crești copiii liniștit. (…) Ce m-a impresionat foarte mult a fost faptul că din liceul nostru cam toți care am fost colegi am ajuns bine, nu ne facem de rușine pe unde mergem, cu capul sus chiar poți să susții anumite argumente în toate domeniile. Cu diploma pe care am obținut-o aici, la „Mihai Viteazul”, am fost capabilă să port conversații cu tot felul de oameni de un anumit nivel.
– Ce specializare ai terminat la CNMV?
– Eu am terminat la profilul Limbi străine, Istorie – Științe socio-umane, a fost prima generație care a avut profilul acesta mixt. Erau 15 locuri la acest profil de Istorie și Științe socio-umane, un profil Uman dar care a selecționat valori, pentru că, de exemplu, Karoly Benke, un fost coleg de-al meu, a ajuns judecător la Curtea Constituțională, avem avocați, avem oameni care lucrează în bănci, deci oameni importanți în societate, care aduc mândrie țării, dar și orașului Sfântu Gheorghe.
– Ai urmat apoi studiile la Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Poliție „Al. Ioan Cuza” din București. De ce tocmai dreptul?
– Mi-am dorit foarte mult să studiez dreptul pentru că îmi doream de mică să fiu avocat, să apăr oamenii. Nu știu de ce, de mică, am avut sentimentul acesta de a apăra și de a susține adevărul și dreptatea. Cred că a fost și o dorință de a-mi cunoaște drepturile și obligațiile ca cetățean. Am vrut să fiu un om responsabil, să nu aduc rușine familiei mele, mie implicit, și mai departe țării din care provin pentru că uite că așa a fost să fie, am luat calea străinătății, și oriunde am trăit, cred că am avut o conduită potrivită.
– Ai devenit corespondent Antena 1, cum ai ajuns să cochetezi cu lumea presei?
– După ce am terminat facultatea – mi-am dat licența la Academia de Poliție din București, cu rezultate foarte bune – și lucram deja din anul III. Am avut posibilitatea să intru ca redactor la televiziunea „STV”, pe atunci aveam aici în Sfântu Gheorghe o televiziune zic eu foarte importantă, pentru că efectiv reușești și prin imagini să transmiți realitatea orașului tău. Nu ajunge doar presa scrisă din punctul meu de vedere, ajungi mai repede la sufletul oamenilor prin imagine.
– Este o diferență mare între studiile pe care le-ai urmat și meseria pe care ai ajuns să o îmbrățișezi.
– Da, este o diferență mare, dar viața asta este plină de surprize. Deși îmi doream foarte mult să fiu avocat, în anul I de facultate am avut ocazia să cochetez cu presa pentru că mi s-au oferit tot felul de posibilități din partea unor prietene mai mari, care lucrau la ziar, la televiziune, să merg efectiv la conferințele de presă. Ele erau în anul IV și îmi spuneau „Noi nu mai avem timp să mergem la conferințe. Te duci și scrii tot ce auzi!”. Mă trimiteau la conferințele pe teme politice, care mi se păreau oroare, nu înțelegeam nimic, toți se certau, nu reușeam să înțeleg esența, nu reușeam să înțeleg cum funcționează lucrurile, de fapt, care era rezumatul pe care eu trebuia să îl prezint fetelor. Îmi era foarte greu să înțeleg ce se întâmplă la conferințele acestea de presă, dar mi-a plăcut până la urmă. Eram în anul III când m-a chemat un prieten și mi-a spus că în Sfântu Gheorghe se face concurs pentru un post de redactor la „STV”. M-am prezentat la Casa de Cultură, (…) și m-am înscris, am vrut să îmi testez capacitățile pentru că nu credeam că voi reuși, deși sunt foarte optimistă și cred în mine. (…) Era atunci un studio afiliat Antena 1 și trebuia să fiu corespondent al Antenei. Competiția era foarte mare, nu îmi mai amintesc acum exact, dar cred că au fost sute de persoane care s-au prezentat pentru un post. Am avut, țin minte, un concurs lung, cu text la prima vedere care trebuia citit în fața camerei, întrebări din Drept administrativ, deci m-a ajutat și ceea ce am studiat. Trebuia să îmi cunosc edilii locali, eu nu prea îi știam pe toți mai ales cu numele ungurești, îmi era foarte greu să îi știu. Știam cine era primarul, cine era prefectul, dar oricum erau foarte multe lucruri de finețe și nu înțelegeam ce legătură au cu postul acesta. La finalul concursului am fost admisă eu și încă o fată, care era fiica unei persoane care lucra la Prefectură. Mă așteptam bineînțeles să intre ea. Așa a fost să fie că imediat după concurs a murit mama colegului meu Dumitru Ungureanu (conducerea „STV” – n.red.). El s-a dus la Buzău și ne-a lăsat pe noi două cu cei de la redacția maghiară, să facem știri în limba română. Aveam deja un pic de experiență în presă dar nu puteam să mă consider redactor, nu aveam experiența de a redacta știri care să ajungă direct la oameni, fără să fie filtrate, fără să necesite editare. După două săptămâni, colegul meu s-a întors, a controlat și a decis că știrile mele erau mai bune, că aveam o voce foarte bună și un timbru vocal potrivit, dicție bună, și așa am rămas atunci redactor, reporter. Făceam orice, scriam inclusiv texte de publicitate, pentru că nu erau foarte mulți oameni care trebuiau să muncească la redacția română. Așa am început experiența cu Antena.
– Cum ți s-a părut această experiență?
– O experiență frumoasă care începuse să îmi ofere, să spunem, o altă viziune despre viață. Am întâlnit oameni despre care nici nu am crezut că pot locui în asemenea condiții, oameni triști. De exemplu, îmi amintesc de o bătrânică, stătea fără lumină, în niște condiții insalubre și atunci mi-am dat seama că, de fapt, ceea ce se vede la televizor nu este ceea ce este în realitate. Îmi plăcea meseria asta, mă atrăgea faptul că mereu cunoșteam oameni, simțeam pulsul societății, aveam contact cu foarte multă lume, aveam o necesitate personală de a mă dezvolta și mai mult. Începusem să citesc foarte mult despre jurnalism ca să descopăr ce înseamnă să fii jurnalist, pentru că nu ajunge să ai un anumit limbaj și să te apuci să scrii. Trebuie să știi ce să scrii, cum trebuie să transpui realitatea respectivă în fața publicului. Așa a început cariera mea de jurnalist.
– Cum ai ajuns în Italia?
– În anul 2004, așa a fost să fie, m-am îndrăgostit de un băiat care era din Brașov, dar care trăia în Italia, și lucra la Firenze. Bineînțeles, câteva luni a fost un joc, să spunem, îmi plăcea foarte mult de el dar nu eram convinsă că vrea o relație serioasă și nici nu-mi plăcea să mă expun. Eram foarte rezervată cu relațiile și îmi era bine așa, cu faptul că el era acolo și eu aici. Ulterior am zis: ori acolo, ori aici, cine renunță? El mi-a spus că e capabil să vină acasă însă ce vom face? Pentru că nu aveam locuință, nu aveam nimic, nu știam cum vom trăi împreună, pentru că da, pornești de la zero dar trebuie să fii realist și să vezi un pic și care sunt soluțiile cele mai potrivite ca să ai rezultate în scurt timp. Atunci am zis da, Italia poate fi o soluție. Pe vremea aceea Italia încă era ok din punct de vedere economic, am putut să punem niște bănuți deoparte mult mai repede față de ceea ce puteam să punem în România, pentru că știm foarte bine că în presă salariile sunt mici, și atunci am preferat să plec acolo.
– În ce domeniu ai lucrat acolo? Tot în presă?
. . – Primele luni nu am putut să lucrez pentru că mi-a făcut reîntregirea familiei, era un dosar stufos și o procedură destul de greoaie. Am ajuns, practic, casnică. Stăteam, nu aveam voie să lucrez ca să nu risc extrădarea, pentru că eram considerată clandestin dacă nu era acceptată încă practica, să zicem. Au fost câteva luni în care nu am făcut nimic, îmi lipsea foarte mult munca de redacție, îmi era dor de colegi, de rude, de familie, nu îmi găseam locul. Singura mea alinare era că efectiv mă apucasem să învăț limba italiană și citeam de dimineață până seara, ascultam muzica italiană, care îmi plăcea oricum de mică, am avut mereu o atracție față de muzica italiană, după care am început să lucrez. Era ca un fel de cofetărie cu înghețată, prăjituri, clătite, ajunsesem să mă ocup efectiv de administrarea celor trei mari magazine care erau la Firenze, se numeau „Very Good”.
– Dar la Milano cum ai ajuns?
– Mama mea era deja acolo din 2002. (…) Între timp eu am rămas gravidă și am ales să rămân acasă în maternitate, perioadă în care mama mea a avut un accident foarte grav la Milano. A dat mașina peste ea și efectiv atunci am luat decizia radicală să mă mut. Am spus că nu am posibilitatea să angajez pe cineva care să aibă grijă de mama mea. (…) Am discutat cu soțul și i-am spus că vreau să mă mut la Milano, să am grijă de mama, iar el a fost de acord. Ne-am mutat, am închiriat o casă acolo și bineînțeles câteva luni a fost greu, pentru că mama mea nu se mișca din pat, era imobilizată. (…) Milano, față de Firenze, era foarte diferit. La Firenze am văzut partea culturală, partea istorică a Italiei, oameni frumoși, turiști foarte mulți care veneau la Firenze, oameni de un anumit nivel, și atunci aveam o viziune foarte frumoasă despre ceea ce înseamnă Italia, „Bella Italia” cum se și zice (zâmbește). Milano, în schimb, era un oraș industrial, nu era un oraș în care să vrei să trăiești și să îți întemeiezi o familie.
– Cum ai început colaborarea cu Asociația Românilor din Italia – Milano?
– Fiind un oraș strict profesional, doar să te duci să muncești, să faci bani și atât, am simțit nevoia să fac ceva pentru comunitatea asta de români. Era o asociație de români și doamna președintă de atunci, Mărioara Cârlan Salvadeo, mi-a spus că au nevoie de tineri competenți, care iubesc România și care nu uită de unde au plecat, care să îi ajute să organizeze evenimente culturale, să administreze site-urile interne, să țină legătura cu autoritățile române, pentru că sunt tot felul de cazuri, probleme. M-au cooptat în activitatea asociației, și mă simțeam utilă. Având în vedere că lucrurile s-au întâmplat foarte repede și foarte mulți români, după ce România a intrat în Uniunea Europeană, și-au lăsat copiii și familiile și au plecat de acasă, majoritatea au ajuns în Italia. Milano era orașul ideal pentru că acolo se găsea de lucru, și împrejurimile orașului sunt aglomerate de români. Atunci, mi-a venit o propunere din partea Antenei 1, să devin corespondentul lor, pentru că deja mă cunoșteau, știau că sunt în Italia și mereu mă întrebau când mă întorc. Aveam deja un copil și gândul meu era mereu să mă întorc acasă, dar niciodată nu era momentul potrivit pentru că mereu intervenea ceva. Din momentul în care am devenit corespondentul Antenei în Italia am putut să simt pulsul românilor, pulsul comunității de acolo, pentru că eram implicată. Efectiv tot ce se întâmpla trebuia să știu, mergeam acolo, stăteam de vorbă cu oamenii, și atunci am descoperit cum este să fii de fapt un român care trăiește în Italia. Mi-am dat seama că nu sunt singura care suferă, că nu sunt singura care nu vrea să rămână în Italia. Este țara de adopție, dar nu este țara ta de suflet în care ai crescut. Contează foarte mult locurile în care crești și își pun amprenta toată viața asupra ta. Dacă ai avut o copilărie liniștită, o viață de familie unită, ai învățat, e clar că nu ai de ce să îți pară rău că ești român și că te-ai născut în România, din contră, apreciezi și îți dai seama că de fapt acestea sunt valori în viață și nu bănuții aceea în plus pe care îi strângi acolo. Asta m-a impresionat foarte mult că în general foarte mulți spuneau că vor acasă: „Acasă pentru mine înseamnă România”. Unii spun că „acasă” este locul în care ești bine, dar (…) în general românii nu sunt mulțumiți de ceea ce fac acolo, sunt constrânși să facă muncile de jos. Puțini sunt cei care fac ceea ce le place. Avem valori acolo, avem români care sunt doctori, care au meserii frumoase și au fost norocoși pentru că, din punctul meu de vedere, în viață trebuie să ai și un gram de noroc, nu ajunge să fii bun.
– Cum se vede Italia prin ochii tăi?
– Italia este o experiență frumoasă, nu pot să spun că totul e „negru” acolo. Descoperi de fapt lucruri pe care nu le-ai trăit și nu le-ai întâlnit acasă și în același timp te maturizează, pentru că trebuie să te descurci singur, să fii responsabil, să ai o anumită conduită și cunoști tot felul de oameni. Sunt foarte mulți străini în Italia și începi să cunoști cum sunt francezii, nemții, albanezii, chinezii, sunt foarte multe națiuni acolo. Îți dai seama că suntem diferiți și afli care sunt de fapt cele mai frumoase caracteristici ale poporului român, pentru că ajungi și poți să compari. Concluzia cea mai importantă la care am ajuns este că oricât ar fi de chinuit românul, inima lui este bună, și în general noi avem latura asta umană care lipsește multor popoare. Suntem foarte sufletiști. (…) Mulți italieni îmi spun că dacă nu mă cunoșteau poate nu înțelegeau ce înseamnă România, pentru că ceea ce se vede în presa italiană, din păcate, nu este realitatea. (…) Ideea este că faptele bune, care sunt 1000 pe zi, nu se văd, nimeni nu le scoate în evidență. Activitatea asociației nu o să o vezi în presa italiană decât rareori, când este chiar ceva ieșit din comun și dacă acea publicație nu este rasistă și nu are o tentă politică, care promovează înlăturarea străinilor din Italia. De exemplu, publicația „Lega Nord” are o viziune foarte radicală față de străini, consideră că motivul apariției crizei economice și problemelor din Italia, și faptul că nu se mai găsesc locuri de muncă, salariile sunt prea mici față de nivelul de trai, este valului mare de străini care au ajuns în Italia.
Cât de greu e să fii vicepreședintă a Asociației Românilor din Italia-Milano?
– Nu este greu atunci când crezi că puțin cu puțin poate duce la un rezultat mare. Căutăm tot mereu să organizăm evenimente, să îi ținem pe români uniți, să se întâlnească, să se cunoască, să le treacă puțin dorul de casă, să își amintească de tradițiile noastre și să nu-și renege originile pentru că faptul că tu ești frustrat că nu ai ajuns cineva în viață, nu îți dă dreptul de a judeca și de a da vina pe țara ta. (…) Este un rol destul de greu pentru că nu ești sprijinit și din păcate, din ce am observat eu, statul român nu știe să își apere poporul. Atunci când suntem atacați în presă, statul ar trebui să aibă imediat o reacție promptă. Nu se poate să fim catalogați toți drept țigani sau hoți. S-au spus lucruri urâte, s-au făcut emisiuni urâte despre noi, și nu cred că alt popor permite așa ceva. Din punctul acesta de vedere noi suntem un pic prea permisivi, statul nu își apără când trebuie cetățenii și nu intervine prompt. Asta am văzut și când a fost în Italia cazul „Mailat”, s-a făcut o vâlvă. S-a făcut la Milano o emisiune în care îi arătau pe toți romii noștri, s-a creat o imagine atât de proastă și atât de nerealistă despre România, încât toată lumea credea că noi românii trăim în corturi. Arătau tot felul de șatre, cum umblă cu căruțele…Nici nu trebuia să se permită să se facă o astfel de emisiune pentru că nu asta înseamnă România. De multe ori italienii mă întrebau dacă noi avem televizoare, nu înțelegeau ce înseamnă, credeau că suntem o țară săracă, o țară nedezvoltată, care nu este civilizată și că oamenii pleacă din disperare, pentru că nu au ce mânca și am zis: „Nu este adevărat! Eu dacă sunt aici nu este pentru că nu am avut un loc de muncă sau nu am avut ce mânca în țara mea, efectiv am crezut că pot fi mai bine dacă lucrez în Italia pentru că salariile sunt mai mari. Dar foarte mulți români, prin ceea ce au spus sau cum s-au comportat, au contribuit la imaginea asta a noastră. (…) Am dus o campanie umană de a vorbi cu oamenii și de a le explica rolul asociației și cum ar trebui ei să își apere propriul popor. Fiecare este, de fapt, ambasador. Eu nu mă consider un reprezentant al românilor din Italia, deși de multe ori mi se spune că sunt. (…) Am avut șansa și responsabilitatea de a fi purtătorul de cuvânt al comunității pentru că știu care este necesitatea, cunosc realitatea și vreau să obțin mai mult pentru ei, pentru noi, pentru toți.
– Ai două fetițe, lor le împărtășești din această iubire pentru „românesc”, pentru patrie și pentru diferențele culturale?
– Da, am două fetițe. Amalia este elevă în clasa a II-a la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, iar Alessia este la grădiniță în grupa mare. Eu chiar dacă am copiii născuți acolo, îi cresc cu valori românești. Le-am crescut cu ambele limbi, cu ambele valori, ambele țări în suflet, în gândire. În permanență le-am spus: „Sunteți născute în Italia, mami și tati s-au născut în România, bunicii sunt români și trebuie să știți să vorbiți românește când mergeți în România. În Italia vorbim italiană cu cei vorbesc italiană și care nu ne înțeleg, din respect pentru țara care ne găzduiește, dar voi aveți dublă cetățenie, sunteți atât românce cât și italience.” Este foarte important copilul să înțeleagă care este realitatea lui, (…) să îl crești cu spiritul acesta românesc pentru că sunt originile tale și dacă ai posibilitatea să îl înveți românește, nu se știe niciodată când o să îi folosească, de ce să nu știe cât mai multe limbi?
– Dar dacă ele s-au născut acolo, de ce te-ai decis să vă întoarceți în România?
– Milano, cum spuneam, este un oraș industrial, un oraș mare, cu foarte multe probleme, și experiența de jurnalist în Italia, și în special la Milano, m-a făcut să am o viziune radicală și destul de proastă despre ce înseamnă educația copilului acolo. Din păcate, au libertatea asta cu care sunt crescuți și instruiți inclusiv în școli: să nu stresăm copilul, copilul trebuie să aleagă, el trebuie să fie flexibil… Eu mă săturasem de toate acestea, să mă întrebe la grădiniță de ce Amalia știe să își scrie numele, de ce am învățat-o literele, și le-am spus: „Credeți că am obligat-o? A fost efectiv dorința și curiozitatea ei”. Mă vedea pe mine, eu scriam foarte mult, și stând lângă mine, crescând cu mine, pentru că o luam și la asociație unde țineam cursuri de limba română pentru copiii de acolo, a început să scrie, să deseneze, a crescut văzând ce face mami, și normal că a avut curiozitatea să învețe literele și să-și cunoască numele, să îl scrie. Doamna avea impresia că eu insist și că vreau să arăt că am un copil deștept. Nu, nici gând, toate se învață la timpul lor, nu înseamnă că dacă acel copil la 4 ani știe să își scrie numele, este deștept, efectiv poate să fi însușit acea calitate doar prin repetare. (…) Acolo e foarte greu să ții copilul departe de droguri, la 10-11 ani copiii deja încearcă. Este o societate mixtă, cu foarte mulți străini, fiecare trăiește în felul lui, cum vede mai bine. Acolo poți să întâlnești și medici care se droghează, lor nu li se pare că este ceva rău, este un viciu cum ar fi fumatul, li se pare ceva normal. (…) Pentru faptul că era și orașul foarte mare, faptul că am văzut tinerii atât de libertini, și faptul că eu am fetițe, mi-a fost frică să le cresc într-un oraș atât de problematic. Am zis că o să vină vremea când îmi vor spune că vor la discotecă și nu o să știu unde să le caut, pentru că e mare orașul. Nu o să pot să stau să le urmăresc. Eu acasă încerc să am un dialog deschis cu copiii mei, dar contează mult cu cine merg, și în Italia sunt foarte multe violuri, este violență, sunt mulți străini, te pot ademeni. Dacă tu ai 15 ani, ce minte poți să ai? Și atunci, nu știu dacă acestea au fost neapărat motivele care m-au făcut să iau decizia asta, dar a fost ceva complex. Nu puteam să rămân corespondent toată viața, nu poți la 50 de ani să stai pe străzi, nu aveam acolo posibilitatea să lucrez într-o redacție, m-am gândit și la asta. Dar dacă eu simțeam că ai mei copii au un viitor acolo, atunci mă sacrificam și rămâneam, chiar dacă eu nu eram 100% integrată și mulțumită de ceea ce îmi oferea Italia.
– Este atât de diferit sistemul de învățământ din Italia?
– Eu cred foarte mult în sistemul de învățământ românesc, are mai multe reguli, se transmit și valori umane, nu numai informații, și se învață. Chiar dacă te deranjzează că profesoara de chimie sau de fizică te obligă să înveți lucruri care nu îți plac și nu te interesează, nu se știe niciodată în viață unde îți pot folosi. Eu mi-am dorit să fiu avocat, și am ajuns jurnalist. Am ajuns să reprezint o comunitate în Italia. (…) Din punctul meu de vedere nici școala nu este foarte serioasă acolo, se învață foarte puțin și există sentimentul acesta de rasism și te simți inferior. Nu toți profesorii sunt așa, dar eu nu puteam să risc și să dau copilul la școală în orice condiții, voiam să fiu sigură. (…) Am considerat că pot instrui copiii mai bine aici. Dacă la liceu sau la facultate aleg să meargă acolo, este strict decizia lor, dar eu în momentul acesta am decis că bazele educației lor și primii ani de școală trebuie să îi facă în România.
– Vorbește-ne despre proiectele pe care le ai cu asociația?
– Încet, încet, am demarat tot felul de proiecte în cadrul asociației. La început citeam procedura și trebuia să învăț singură cum trebuie să scriu proiecte ca să pot face mai mult pentru comunitatea de români de acolo. Pot spune că am avut proiecte și cu statul român și cu cel italian. Proiectul care mi-a dat satisfacții enorme a fost unul cu Primăria din Milano, unde am înființat un ghișeu de informații pentru români, astfel încât de câte ori trebuie să obțină un medic în Italia sau rezidență, un credit, pentru orice informație de care aveau nevoie și care le era utilă, se adresau nouă. Noi, prin intermediul avocaților, contabililor, prin colaborarea foarte bună pe care o avem cu sindicatele din Italia, reușim să ajutăm românii. Fiecare are o situație diferită. (…) Eu am făcut foarte multe cursuri de legislație, să ne cunoaștem drepturile și obligațiile, am contribuit la implementarea acestor cursuri în cadrul asociației. (…) Un alt proiect frumos a fost „Să-l cunoaștem pe Brâncuși”. Împreună cu Inspectoratul Școlar din Milano am implementat acest proiect în școlile intaliene iar copiii trebuiau să pregătească o lucrare, originală, indiferent de ce natură, că era pictură, o construcție, despre Brâncuși sau activitatea lui. Câștigătorul primea o excursie la Târgu Jiu și ne-am bucurat să putem să ducem un elev italian, împreună cu familia, acolo, pentru că așa merg acasă cu o altă viziune despre România. Mai am un proiect în minte, vreau să aduc câțiva jurnaliști din Italia, să descopere România. Să mergem să descoperim Delta Dunării, castelele din Transilvania, avem zone atât de frumoase cu care putem să ne mândrim. Nu trebuie să facem nimic altceva, doar să ajutăm să ajungă acești oameni acolo și să scrie despre țara noastră, ceea ce simt cu adevărat, și nu ceea ce aud.
– Chiar spuneai că aveți foarte mulți prieteni italieni, pe care i-ai adus în România, și ai fost surprinsă să afli că s-au întors în țara noastră din inițiativă proprie.
– (Râde) Da, și-au făcut singuri traseul, m-au sunat și mi-au spus: „Să știi că ajungem la Cluj, mergem la Sighișoara, apoi la Sibiu, și apoi venim la Brașov. Venim la tine, după care mergem la Iași.” Deci ei aveau deja totul programat.
– Deci primul pas este făcut, ei deja își schimbă mentalitatea despre români și despre România?
– Da. E o satisfacție enormă, și nu sunt singurii, să vezi că italienii sunt interesați să vină și să cunoască România. Îmi dă o satisfacție pentru că, de fapt, eu am contribuit doar prin a-i stimula să descopere România, dar România este frumoasă prin ceea ce oferă, nu trebuia eu să pregătesc ceva anume. Au descoperit mâncarea noastră tradițională, au descoperit oamenii, și cât sunt ei de umani. Au spus că s-au regăsit mai ales în oamenii de la țară, despre care au spus că sunt exact cum erau ei odinioară.
– Cum s-a desfășurat Festivalul „România – Tradiții și Valori Europene”? Am înțeles că românii și italienii și-au dat mâinile și au format o horă mare.
– Da, dar nu numai românii și italienii. (…) Una dintre italiencele care a venit și în România și-a cumpărat o ie și a venit la festival îmbrăcată cu ea. Eu am făcut un apel ca românii care au acasă o ie să vină îmbrăcați cu ea, pentru că trebuie să colorăm și să arătăm ce înseamnă România, nu numai prin programul artistic, și prin noi, ca persoane. (…) Asta înseamnă uniunea, fără să ținem cont de naționalitate, de religie, de apartenență politică, până la urmă suntem oameni, dacă există între noi o chimie. (…) Faptul că acei oameni și-au dat mâinile și nu au mai ținut cont că sunt români sau italieni, că sunt la un eveniment al românilor, pentru mine deja înseamnă obiectiv atins. Asta am vrut, să arătăm că integrarea se poate realiza și prin dansuri, prin astfel de evenimente. Pot spune că față de numărul mare al românilor care sunt rezidenți acolo – suntem peste 12.000 de români rezidenți la Milano-, numărul participanților este mic. Este posibil să fie și o vină a noastră în sensul că eu nu ajung cu informația peste tot, și mulți români poate nu au știut că se ține festivalul. E normal pentru că noi nu avem resurse financiare să putem să anunțăm despre festival în presa italiană. Am avut câteva colaborări cu ziarele care se dădeau gratuit la metrou, dar este foarte costisitor și nu mereu îți poți permite această metodă de publicitare. (…) Evenimentul deja este o tradiție, pentru că de 12 ani este organizat în același loc, la aceeași dată, în sensul că este mereu ultimul weekend din luna septembrie, și deja oamenii știu, și cu câteva luni înainte primesc deja mesaje de la câteva persoane care mă întreabă dacă se ține sărbătoarea românească. Toată lumea știe că în Piața San Lorenzo este sărbătoarea românească.
– Aduceți și produse tradiționale? Românii gătesc mâncăruri românești pe care să le poată degusta și italienii?
– Nu, pentru că nu vreau să creez o imagine că noi românii suntem buni să ne întâlnim să mâncăm, să bem și să chefuim. Am vrut să păstrez totuși o notă elegantă și de bun simț, să respect locul respectiv care ne-a adoptat și faptul că suntem într-o piață, în centrul orașului, că am primit autorizație să ținem un festival românesc acolo ne face responsabili să știm și cum să ne prezentăm acolo. Nu am vrut să iasă fum de mici, suntem totuși într-o piață – monument istoric în Italia, sunt Coloanele San Lorenzo, este centrul orașului și ne văd toți. Nu vreau să văd sticle de bere în jurul meu și nu am vrut să dau frâu liber românilor să facă ce vor în piața respectivă pentru că, de fapt, acesta este un festival al tradițiilor și valorilor românești, nu unul de bucate românești. Pentru mine contează foarte mult imaginea pe care o lăsăm când se termină acest festival. (…) E foarte greu să le organizezi, nu numai din punct de vedere financiar, ci și logistic, trebuie să fii atent la toate detaliile. Sunt foarte multe autorizații de obținut și eu mă gândesc inclusiv cum va fi vremea, pentru că contează foarte mult și timpul. Sunt mulți factori care contribuie la bunul mers al evenimentului.
– Deci dacă plouă să înțeleg că s-a dat totul peste cap?
– Dacă plouă riști să vină mai puțini, nu te poți manifesta așa cum vrei, nu poți dansa cum vrei, și eu insist cu dansurile românești pentru că dau culoare evenimentului.
– Te gândești deja cum va arăta festivalul de anul viitor?
– Anul viitor, și sper să mă ajute Dumnezeu, îmi doresc să aduc Călușarii din Olt la Milano. Este o dorință mai veche, încă nu am reușit să o realizez din motive financiare, dar mi-am propus să depun un proiect, dacă se poate, la Institutul Cultural Român (ICR) și o să-l depun deja de acum pentru anul viitor, pentru că sunt un simbol al tradițiilor noastre Călușarii și știu sigur că ar impresiona pe oricine.
– Care este următorul eveniment pe care Asociația Românilor din Italia – Milano îl va organiza?
– Chiar marți am vorbit cu președintele, și pe data de 3 decembrie, la Milano, va avea loc Ziua Națională a României. Este un eveniment pe care îl organizăm din sentimentul de apartenență la poporul român.
– Și cum v-ați gândit să organizați acest eveniment?
– În general, când organizăm un eveniment, e clar că îl organizăm în spirit românesc, cu folclor și produse culinare, în sensul că de 1 Decembrie, în general, este ca o petrecere românească, sau o recepție foarte oficială în care ne prezentăm străinilor. Participă în general reprezentanți ai Consulatelor din toate țările, dar acest gen de eveniment-recepție are loc la un hotel de lux din Milano și este organizat de Consulat, adică noi suntem doar parteneri, ajutăm și contribuim cum putem. Este un eveniment important pentru că vin italieni de la un anumit nivel, care descoperă frumusețile țării noastre. Au venit naiști foarte buni, cum ar fi Gheorghe Zamfir, a venit Marcel Pavel, vin români de elită care prezintă un program artistic deosebit. Tot felul de formații, într-un an a fost Aurel Tămaș, deci este un eveniment de clasă, elegant, un alt nivel.
– La ora actuală ce ocupație ai, în afară de ceea ce faci la asociație?
– În acest moment lucrez la Brașov, (…) patronul meu are mai multe activități, eu am fost cooptată de pe vremea când deja eram în Italia, și aveam posibilitatea să lucrez la ziarul Transilvania Expres, pentru că este ziarul lui, la Radio Tex în Brașov, însă presa care se face la ora actuală în România, din punctul meu de vedere, nu înseamnă presă. Sunt dezamăgită de influența politică pe care poate să o aibă asupra publicațiilor și asupra meseriei de jurnalist și sinceră să fiu nu vreau să scriu la comandă. Nu vreau să influențez opinia publică doar de dragul unui salariu. Am ales să fiu jurist, să mă ocup de partea legală în cadrul acestor instituții și acum descopăr de fapt latura juridică pe care o lăsasem cândva deoparte doar de dragul meseriei de jurnalist. Îmi place, cred că pot avea viitor în meseria asta în România, și pentru că iubesc meseria de jurnalist, și mă consider jurnalist, am ales să colaborez în continuare cu ziarul Gazeta Românească din Italia, scriu pentru ei. De câte ori sunt în Italia, sau este nevoie de mine, pentru că sunt anumite știri care sunt importante și necesită prezența mea ca și corespondent al Antenei, sunt disponibilă. Acum când vor fi alegerile parlamentare, în decembrie, sper să pot să merg să transmit pentru Antena. Am o mare recunoștință pentru acest trust pentru că acolo am întâlnit oameni profesioniști, care nu se văd la televizor, care își iubesc meseria și o fac foarte bine. Din păcate, ca peste tot, politicul distruge, în sensul că nu lasă să se vadă frumosul și ne obișnuiesc cu ceea ce se vinde.
– Asta este marea ta dezamăgire?
– Da, din punct de vedere profesional nu cred că se mai poate face jurnalism liber. Nu poți să îți faci meseria numai dacă te încăpățânezi să lucrezi pe cont propriu, dar nu reziști pe piață, pentru că te distrug. Este foarte greu să rămâi jurnalist cu coloană vertebrală.
– Ce le transmiți românilor de pretutindeni?
– Este greu oriunde trăiești pentru că din păcate suntem ca niște roboți și avem o viață destul de zbuciumată, dar mai presus de bani, putere și orice alte beneficii care ți se par pe moment importante, cred că contează să fii om, să ai coloană vertebrală, să nu te arate nimeni cu degetul pentru ceea ce ești și ceea ce faci. Și nu neapărat pentru cei din jur, cât pentru tine însuți. Dacă tu ești împăcat cu tine și ești mulțumit de ceea ce faci, și poți pune liniștit capul pe pernă, asta înseamnă deja că ai reușit în viață. Nu contează, din punctul meu de vedere, banii, cât contează omenia. (…) Nu contează pumnul acela de bani pe care îl pui deoparte, pentru că vezi, azi îi ai, mâine nu îi mai ai. Sunt lucruri care se pot pierde într-o secundă dar demnitatea ta, ca om, și educația, sunt valori pe care le însușești, și nu ți le mai ia nimeni.
A consemnat Ioana Ardeleanu
