. . Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Despre evrei, altfel!
Cu toate că evreii fac parte dintre seminţiile cele mai prezente în viaţa economică, politică şi religioasă a omenirii, şi totodată naţiunea cea mai controversată, despre originea lor se pare că încă nu se ştie totul. În opinia creştinilor, antisemitismul are la origine cauze religioase, iar „pulverizarea” lor prin lume ar avea drept cauză pedeapsa divină pentru atitudinea lor faţă de Fiul lui Dumnezeu.
Studiind izvoare istorice am aflat că în problema evreiască lucrurile sunt mai complicate, în sensul că evreii n-ar avea o singură origine, seminţia lui David, cu cele 12 triburi, că filonul demografic al acestora a fost alimentat pe parcursul vremii, cel puţin de o altă sursă, de origine turco-tătară, provenită nu din Palestina, ci din stepele asiatice, ca produs al migraţiilor care au avut loc în prima parte al mileniului I al erei noastre. Lucrul acesta aveam să-l aflăm din cartea scriitorului evreu de origine maghiară Arthur Koestler, născut în Budapesta în anul 1902, cu studii la Viena, care preocupat de propria origine a scris o carte surpriză care a revoluţionat cunoştinţele în domeniu: „Al treisprezecelea trib”. Autorul mărturiseşte că ipotezele formulate au la bază izvoare arabe, greceşti şi israelite, conchizând că majoritatea covârşitoare a evreilor existenţi azi pe glob, şi îndeosebi cei din Rusia, Europa centrală şi de sud-est, îşi au obârşia în acest trib de origine turcică numit cazari.
Cine sunt, de fapt cazarii şi cum au ajuns ei din turci evrei? Autorul ne spune că acest trib turco-tătar provine tot în stepele asiatice, pe care le-ar fi părăsit prin secolul al V-lea al erei noastre, aşezându-se, ca multe alte triburi migratoare din zonă, deasupra Mării Caspice şi a Lacului Aral, la gurile Volgăi şi în zona Crimeei, formând împreună cu ceilalţi veniţi: huni, bulgari, maghiari şi alţi turcomani „Federaţia Turkut” care însă, pe la 650 s-a destrămat. Dintre toţi aceştia, spune autorul, cazarii s-au dovedit cei mai destoinici şi mai buni organizatori, reuşind să încropească, pe cont propriu, un regat şi apoi un imperiu, care a rezistat ,ca stat, de pe la anul 700 până în 1016. La apogeul puterii lor, ei aveau sub control sau supuneau la biruri peste 30 de naţiuni şi triburi pe teritorii vaste cuprinse între Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Urali, oraşul Kiev şi stepele Ucrainei. Printre populaţiile supuse suzeranităţii cazare se numărau: bulgarii, burtaşii, maghiarii, coloniile gotice şi greceşti din Crimeea, triburile slave din ţinutul păduros din nord-vest. Până în secolul al IX-lea, cazarii n-aveau rivali în zonele amintite, ei fiind stăpâni supremi ai jumătăţii sudice a Europei răsăritene, preţ de un secol şi jumătate, astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa, ţinând în frâu invazia triburilor nomade din răsărit. Regatul cazar, continuă autorul, Arthur Koestler, a oprit năvălirile din Est spre Vest, dar şi expansiunea islamică a Califului din Bagdad, care urmărea dominaţia politică prin religie a teritoriilor din nordul Persiei (Iran). În cele din urmă, în anul 737 sunt înfrânţi de arabi, şi pentru a scăpa de influenţa islamică a arabilor, dar şi de cea creştină a ruşilor, aflaţi în ascensiune, în anul 740 pledează pentru religia mosaică. În felul acesta ia fiinţă în nordul Caucazului, primul stat ebraic, dar nu din seminţia lui David, ci dintr-o etnie turcă. Al treisprezecilea trib se alătură astfel, prin religie şi nu prin etnie, celorlalte 12 triburi de evrei ale Palestinei. Situat la răscrucea marilor drumuri comerciale ale lumii, imperiul cazar s-a bucurat de o prosperitate şi nivel de civilizaţie ridicate, perioada de supremaţie conferindu-le şi arta de a gestiona afacerile, care a devenit o tradiţie în rândul evreilor, superioritate care, credem, se află la originea antisemitismului contemporan. Aşa cum reiese din cartea autorului, cazarii au făcut vreme de câteva secole legea în nordul Caucazului. Ei aveau de altfel chiar capitala la gurile Volgăi, iar Marea Caspică însăşi era denumită Marea Cazarilor. De asemenea, ei au pecetluit şi destinul bulgarilor, pe care, bătându-i, i-au obligat să părăsească gurile Volgăi, o parte migrând spre izvoare, iar cealaltă ajungând în sudul Dunării. De asemenea ei au influenţat şi destinul ungurilor, conferindu-le şi primul rege în Lebedia. Cum nimic nu este imuabil, cazarii nu mai pot face faţă invaziei ruse (Cazaria ocupa mai toată Rusia meridională,) sunt învinşi şi reduşi la nivelul unui regat mic până în secolul al XIII-lea, când imperiul lor este desfiinţat de către Gingis-Han, care şi-a stabilit centrul Hoardei de Aur chiar în capitala Cazariei. Era în anul marii invazii mongole din 1242. Aşa a început exodul evreilor cazari din zona Caucaz spre Europa şi, odată cu acesta, lungul lor şir de suferinţe. Diaspora cea mai importantă, spune autorul, a luat atunci drumul Ungariei, unde era deja o tradiţie. Şi Polonia, ca stat nou înfiinţat a fost receptivă la acest exod, regii vremii acordând şi anumite facilităţi cazarilor stabiliţi în zonă. La fel au făcut şi lituanienii, dar şi nemţii, Europa de est devenind, astfel noul leagăn al cazarilor.
Epoca neagră a evreilor a început în perioada Renaşterii (sec. 12-15). În Polonia s-au îngrămădit refugiaţii scăpaţi masacrelor cazace din Ucraina. Cu acest prilej a început o nou undă migratoare în masă către România, Ungaria, Boemia şi Germania, fenomenul extinzându-se pe parcursul a câtorva secole până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial.
Se apreciază că în România au existat evrei semiţi încă de pe vremea dacilor, aceştia intrând odată cu trupele lui Traian atraşi de bogăţia în aur a ţării, dar şi evrei cazari, care, probabil, astăzi, sunt în netă superioritate în urma proceselor migraţioniste. Cei din răsărit au venit în urma persecuţiilor din Rusia şi Ucraina, iar în vest din Ungaria unde exista un prea-plin al cabarilor-cazari. Regiunile cele mai populate au fost Moldova şi Maramureşul.
Iată cum nu numai etnia, ci şi religia este în măsură să schimbe fundamental destinul unei populaţii. În privinţa coeziunii dintre cele 12 triburi şi cel de-al 13-lea, de seminţii total diferite, religia a reuşit să realizeze acea omogenizare prin credinţă, obiceiuri şi preocupări, conferindu-le trăsături fundamentale comune, după principiul funcţiei care creează organul. Aşa de pildă, deşi îşi cunosc originea ne semită, cazarii au aceeaşi mentalitate în toate, considerându-se totodată popor ales de Dumnezeu.
Istoria reţine însă rolul pozitiv al cazarilor în viaţa societăţii omeneşti a primului mileniu, printre care ameliorarea valului migrator dinspre Asia spre Europa, cât şi contribuţia la dezvoltarea civilizaţiei epocii prin nivelul ridicat de organizare a societăţii. Poate că tocmai datorită excelării lor în domeniile de vârf ale economiei şi finanţelor, al profesiilor liberale, rentabile, prin capacitatea lor de a stăpâni frâiele conducerii societăţii s-au pus în opoziţie cu cei pe care i-au dominat şi probabil spoliat, creându-se acel curent nefast al antisemitismului, soldat, după cum se ştie cu reprobabile acţiuni antievreieşti, culminând cu segregaţionismul, rasismul şi holocaustul. Punând pe cântar, răul şi binele, făcut de evrei, indiferent de etnia lor, de-a lungul istoriei părerea noastră este că binele făcut omenirii prevalează în faţa răului. Aşadar, despre evrei, ca despre toţi, numai de bine!
După geneză, Ungaria, un stat evreu-maghiar
Informaţiile pe care scriitorul şi publicistul evreu – maghiar Arthur Koestler ni le oferă în cartea sa despre evreii răsăriteni, întitulată „Al treisprezecelea trib” sunt extrem de preţioase, şi din punct de vedere al urmăririi parcursului triburilor maghiare în spaţiul euro-asiatic, până la sosirea lor în Câmpia Panonică, la 896, dat fiind faptul că multe secole anterioare, destinul acestora a fost puternic legat şi influenţat de cel al cazarilor. Sunt importante aceste informaţii culese din surse israelite, arabe, greceşti şi bizantine, pentru că şi despre unguri, ca şi despre evreii cazari, se ştie foarte puţin din prima parte a primului mileniu. Referindu-se la maghiari, istoricul Macartney vorbeşte despre aceştia ca despre una din cele mai misterioase enigme ale istoriei. „Tot ce ştim cu certitudine despre originea lor este că maghiarii se înrudeau cu finlandezii şi că limba lor aparţine familiei fino-ugrice. La origine maghiarii nu erau înrudiţi nici cu slavii, nici cu turcii din stepe în mijlocul cărora au venit să trăiască. Unicitatea lor îi face să rămână şi astăzi o enclavă etnică în Europa, ei neavând legături lingvistice cu vecinii, doar cu îndepărtaţii finlandezi”
De unde provin ungurii se cam ştie, dar când au început ei să se mişte este mai puţin cunoscut. Iată ce spune acelaşi autor: „La o dată necunoscută, (probabil pe la începutul secolului al V-lea al erei noastre) acest trib nomad a fost alungat de pe arealul său iniţial, din Urali, migrând spre sud, prin stepe, şi într-un târziu stabilindu-se în regiunea dintre râurile Don şi Kuban. Astfel au ajuns vecini cu cazarii (viitorii evrei, s.n.) încă dinainte ca aceştia să fie importanţi.”
Aşa cum am mai subliniat şi cu alte ocazii, imediat după secolul al V-lea al erei noastre, în arealul de stepă cuprins între Marea Caspică, Marea Aral, Crimeea şi gurile Volgăi, a avut loc o concentrare de triburi nomade de diverse seminţii mongolo-turanice, venite din zona asiatică, printre care şi aceşti cazari şi unguri, dar şi bulgari, convieţuind într-o „Federaţie Turkut”, care în anul 650 s-a destrămat” sine die”. În acest proces de repoziţionare cazarii au reuşit să devină dominanţi, constituindu-şi un imperiu puternic şi pe arie întinsă, înglobându-i şi supunându-i pe ceilalţi, inclusiv pe unguri. Relaţiile de suzeranitate dintre unguri şi cazari au durat de la mijlocul secolului al VII-lea până la sfârşitul secolului al IX-lea, şi ele au fost oarecum speciale, în sensul că ei, ungurii au fost însărcinaţi de cazari ca perceptori pentru încasarea tributului de la populaţiile slave şi finice. Presiunea tot mai puternică, prin anii 800, a slavilor ruşi, veniţi din nord, a schimbat radical această relaţie. Prin cuceriri succesive de către aceştia, imperiul cazar a fost redus la nivelul unui regat, urmând ca el să fie definitiv lichidat de invazia mongolă dintre 1204-1242, Gingis Han, stabilind cartierul general al Hoardei de Aur chiar în capitala imperiului cazar, stare de fapt ce a dat tonul migraţiei evreieşti.
Intuind mai devreme situaţia, ungurii s-au retras spre vest, trecând pe malul apusean al Donului, stabilindu-se între Don şi Nipru, în ţinutul numit ulterior Lebedia. Era, pe la anul 830. Istoricul Toynbee este de părere că această transmutare s-a făcut cu permisiunea cazarilor, pentru a sluji scopuri strategice, în sensul că de pe noua aşezare ungurii îi puteau ajuta pe cazari să stăvilească înaintarea spre sud-est şi sud a neamului rus.
Poate că maghiarii şi-ar fi găsit patria definitivă în această zonă dacă n-ar fi fost împinşi de la spate de aceeaşi pecenegi (o hoardă de barbari lacomi şi nesăţioşi, care cu bani buni puteau fi cumpăraţi să lupte împotriva oricui, spun sursele) care spre sfârşitul secolului al IX-lea, bătuţi de oguzi şi cazari au năvălit peste teritoriul ocupat de maghiari, obligându-i să se strămute şi de aici, mai spre apus, între Nipru şi Bug , în cunoscuta Câmpie Atelcuz. Era prin anul 862. Dar şi aici şederea le-a fost de scurtă durată pentru că, aceeaşi pecenegi, de astă dată în alianţă cu bulgarii de pe Dunăre i-au izbit puternic în anul 896, obligându-i din nou la bejenie, ajungând astfel în acelaşi an în Câmpia Panonică. Reduşi considerabil ca număr din cauza măcelului la care s-au dedat bulgarii şi pecenegii (unii istorici vorbesc de un efectiv de 70.000), triburilor maghiare li s-au alăturat şi rămăşiţele a trei triburi dizidente cazare, denumiţi cazarii- cabari, care s-au răsculat împotriva învăţăturii talmudice (circa 30.000) care i-au însoţit în drumul lor spre Câmpia Panonică. Despre acest moment istoricul Macartney, citat de autor, spune: „Grosul naţiunii maghiare, adevăraţii fino-ugrici, agricultori relativ (dar nu chiar foarte), paşnici şi sedentari şi-au stabilit sălaşele în ţara cu dealuri unduioase… de la apusul Dunării. Câmpia Alfold a fost ocupată de neamul nomad al cabarilor, adevăraţi turci, crescători de vite, călăreţi şi luptători, forţa motrice şi oastea naţiunii”. Ceea ce aflăm de la acest istoric este foarte important şi anume că la momentul descălecării în Câmpia Panonică, ungurii n-au fost singuri, ci împreună cu neamul cazarilor-cabari (70 la sută unguri şi 30 la sută cazari) care deşi, în parte s-au dezis de învăţătura talmudică ei rămân vlăstarele aceluiaşi trunchi adică a cazarilor evrei.
Cartea lui Arthur Koestler vorbeşte printre multe altele şi despre transformarea firii maghiarului pe parcursul acestui itinerar, de circa cinci secole, care i-a făcut deosebiţi de finlandezi. Sursele arabe şi mai ales bizantine îi caracterizează pe ungurii acelor vremuri ca pe nişte oameni liniştiţi, blânzi, care însă au plătit scump pentru acest fel al lor de a fi, prin continua dislocare de către alţii din locurile în care s-au aşezat. Adică, din nordul Uralilor spre sud, apoi de aici, între Kuban şi Don, între Don şi Nipru, între Nipru şi Bug şi în cele din urmă în Câmpia Panonică. Edificator este faptul că la schimbarea firii maghiarului, este de părere autorul, rolul hotărâtor l-au avut tocmai aceşti cazari şi apoi cazarii-cabari, care i-au însoţit prin istorie timp de secole, atât în stepele, de acum ruseşti, cât şi în Câmpia Panonică unde au devenit, împreună cu ungurii, întemeietori de stat şi naţiune. De altfel, tot documentele citate spun că rolul de vioara întâi în acest nou început european l-a avut cazarii-cabari, consideraţi „mai vrednici la război şi mai vârtoşi” ajungând şi tribul conducător care, „au adus gazdelor o infuzie de spirit de aventură ce avea să-i prefacă foarte curând într-un flagel al Europei, cum fuseseră înainte hunii. Ei i-au învăţat pe maghiari acele tactici folosite pe vremuri de toate naţiile turcice: huni, avari, turci, pecenegi cumani- şi de nimeni altcineva… cavaleria uşoară: fuga simulată, tirul din goana calului, şarjele neaşteptate însoţite de urlete înspăimântătoare ca de lupi.” Asemenea metode s-au dovedit de o eficacitate ucigătoare în secolele al IX-lea şi al X-lea, când năvălitorii unguri, avându-i în frunte pe cabari, au invadat toată Europa: Germania, Franţa, Italia, Balcanii, fără însă a avea succes în faţa pecenegilor, deţinători ai aceloraşi tactici de luptă. Aşadar, cazarii au jucat un rol important în înfiinţarea şi ascensiunea în Europa a statului ungar. Buni meseriaşi în toate, dar şi războinici iscusiţi, ei au dominat viaţa militară, social-politică şi economică în primele secole de existenţă europeană, furnizând primii conducători, dar şi păturile cele mai avute ale noilor structuri ale statului, impunând pentru o lungă perioadă de timp bilingvismul în Ungaria. Au pierdut în cele din urmă cu prilejul încreştinării ungurilor de la 1001, dar nu definitiv, pentru că, chiar dacă evreii cazari au trecut în eşalonul doi, ei au însoţit societatea ungurească şi au contribuit la dezvoltarea ei. De altfel, uşa naţiunii maghiare pentru cazari ca şi pentru pecenegi şi cumani a fost mereu deschisă, documentele vorbind despre gestul ducelui ungar Taksony care a invitat în secolul al X-lea, un număr important de cazari să se instaleze pe domeniile lui. Această prezenţă vădită, dar şi istorică a iscat în rândul maghiarilor, pe parcursul veacurilor, acel antisemitism tradiţional, puternic, ce vine din istorie, care a dus la deportarea lor în masă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (vezi cei 400.000 de evrei deportaţi de horthyşti din Ardeal), stare de fapt ce continuă să se reacutizeze mai ales în timpul guvernării Orban, prin sporirea forţelor politice de acest gen. Cunoscând de acum istoria lor, noi, ca români ne putem explica acum mai bine filomaghiarismul tradiţional al evreilor din Ardeal, ataşamentul lor faţă de cultura şi cauza maghiară, dat fiind faptul că ei sunt parte al aceluiaşi întreg, cu sau fără voia unora.
Ioan Cismaș
