Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Sunt ungurii, într-adevăr, europeni?
Judecând parcursul comportamental al ungurilor şi al maghiarilor, dintotdeauna, mai ales în momentele de răscruce ale istoriei, dar şi în ultima perioadă, tot mai mulţi români şi cu siguranţă, şi alţi vecini, pe care nu încetează să-i calce pe bătătură, îşi pun cu seriozitate întrebarea dacă toate aceste manifestări marginale ale hungarismului nu sunt o consecinţă a lipsei lor de adaptare la normele şi regimul de viaţă ale Europei. Parcurgând lungul fir al devenirii europene constatăm că întreaga lor istorie este o permanentă alergare, după mult visatul spaţiu vital, după teritorii cât mai întinse pentru o patrie nedefinită şi croită din plăcerea de a-i subjuga pe alţii. Părăsindu-şi locurile de baştină din zona Munţilor Altai din Asia, ungurii n-au venit într-un suflet în Europa pentru a ocupa „spaţiile goale” din Panonia, lăsate de huni, dispăruţi în ceaţă în secolul al V-lea, nici cele din Transilvania, ale dacilor luaţi „cu japca” în opinia lor, de către romani cu prilejul retragerii aureliene din anii 271-275 e. n., ci în periplul lor de câteva mii de km au stat sute de ani pe versanţii Munţilor Urali, ce despart Europa de Asia, apoi prin actualele stepe ale Rusiei, în zona Volgăi, între Don şi Nistru, etc. Iată cum descriu istoricii unguri în „Istoria naţiunii maghiare” drumul parcurs de către strămoşii lor la venirea „în patrie” (896), adică în Europa, şi nu neapărat în Câmpia Panonică, deoarece după cum puteţi observa ei revendică drept patrie nu numai acest colţ de pământ, ci întreg centrul Europei, deşi sunt ultimii veniţi. „După o şedere de o jumătate de secol în Lebedia (zona dintre Don şi Nipru), sub presiunea pecenegilor vecini, strămoşii trebuiau să pornească din nou spre Apus, poposind între Prut şi Siret, până la Dunăre pe Câmpia Etelkuz (cum ar fi, actualul Buceag sau sudul Basarabiei – n.r.). Aliindu-se cu Bizanţul împotriva Imperiului Bulgar din sudul Dunării de Jos, în timp ce armata maghiară lupta pe teritoriu străin sub conducerea lui Arpad, bulgarii, aliaţi cu pecenegii au pătruns mişeleşte în Etelkuz şi au masacrat o bună parte din maghiarimea lăsată fără apărare. Zguduiţi de această lovitură neaşteptată, strămoşii noştri îşi dădură seama că nu mai pot trăi liniştiţi în Etelkuz, între pecenegi şi bulgari şi hotărâră să-şi caute o altă patrie. Privirile lor se îndreptară spre regiunea scăldată de apele Dunării şi Tisei. Venirea în noua patrie avu loc în anul 896 e. n.,după trecerea Carpaţilor prin pasul Vereczke (Ucraina n.r.) sub conducerea lui Arpad.” Cât de numeroşi erau ungurii la sosirea în Câmpia Panonică, tot istoricii unguri vorbesc de o populaţie totală între 200.000 de suflete şi 500.000 de suflete, ultima cifră fiind considerată exagerată. Majoritatea vorbeşte de 200.000 de maghiari, cu tot cu slugi, copii şi sclavi. Sosiţi în patrie, cum spun ei, supravieţuirea i-a îndemnat la jafuri şi incursiuni în zonele mai învecinate, dar şi mai îndepărtate. Cu scopul de a-şi „ lărgi” patria, primele atacuri le-au făcut spre vest, şi beneficiind de o tehnică militară mai eficientă decât cea a europenilor (asupra acestui aspect vom reveni) ungurii i-au cotropit şi pe francezi, până la Oceanul Atlantic, de unde s-au întors prin Italia, ajungând până aproape de Roma etc. Succesul a ţinut până prin anul 933, când occidentalii şi-au perfecţionat tehnica militară, după care insuccesele s-au ţinut lanţ, iar înfrângerea grea suferită în faţa Bizanţului la 968, le-a pus existenţa în pericol. Salvarea le-a venit de la încreştinarea din anul 1000 în rit occidental, fiind apoi sprijiniţi de Papă. Într-adevăr, o mare şansă.
Parcurgerea acestui imens spaţiu pentru a ajunge în „patrie” le-a influenţat nu numai destinul, ci şi structura etnică. Din moment ce sunt fraţi cu finlandezii (amândouă popoare fiind ugro-finice, pornind din acelaşi punct), ungurii ar fi trebuit să fie „pâinea lui Dumnezeu”, dar iată că nu sunt. De ce? Lucrul acesta ni-l explică, tot istoricii unguri, după adevărul bine cunoscut, şi anume „aşchia nu sare departe de copac” sau „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. Lăsând la o parte legenda întregului parcurs din străfundul Asiei până în Europa, iată ce consemnează sub acest aspect dr. Gorog Ferencz, autorul „Istoriei naţiunii maghiare”: „Etniile fino-ugrice, vieţuind pe versanţii Munţilor Urali s-au desăvârşit ca popor unitar prin amestecul cu o ramură a turcilor migratori din interiorul Asiei spre Europa. O parte a fino-ugrilor, locuitori în ţinutul dintre fluviul Volga şi Urali, a migrat spre miază – noapte, avându-i ca urmaşi pe finlandezi. Celălalt grup al fino-ugrilor, numit ugro-maghiar, s-a retras spre versantul răsăritean al Uralilor şi a trăit aici timp îndelungat din vânat şi pescuit, îndeletnicindu-se şi cu vieritul şi cu creşterea cailor. Cu acest grup ugro-maghiar avea să se întâlnească bulgaro-turcii, migratori din regiunea apuseană a masivului Altai, un popor de călăreţi crescători de animale şi pricepuţi în ale agriculturii. Din amestecul acestor două popoare, de altfel înrudite, s-a născut maghiarimea. Graţie acestei fuziuni, la venirea lor în Europa, ungurii erau deja un popor pe deplin format, mai ales sub influenţa turcească, şi se poate spune că el era un popor de rasă turcească. Faptul îl dovedeşte organizarea lor social-politică, sistemul militar, înclinaţiile războinice, vitejia, virtuţile de călăreţi, în opoziţie cu firea blândă a fino-ugrilor. Rudenia turcească, spune mai departe autorul, o confirmau şi scriitorii arabi şi bizantini, numindu-i pe unguri-turci, iar ţara lor „Turkia, denumire ce a supravieţuit timp de peste două secole după cucerirea patriei (honfoglalas). Străinii calificau poporul nou venit în Europa drept” (hun, avar, turc, ugro şi enger), din care s-a format denumirea de unger, ungar, hungarus, dar strămoşii noştri se mândreau cu numele de magyar, purtat de către una din fostele lor căpetenii (Magor), devenit ulterior numele tribului acestuia, Megyer (Magyar) din sânul căruia a fost ales drept căpetenie supremă Arpad, cuceritorul patriei.”.
Autorul lămureşte lucrurile şi în privinţa originii limbii maghiare. Amestecul etnic fino-ugric-turc explică şi structura primară a limbii formată prin îmbinarea bazei lingvistice fino-ugrice cu elemente turceşti, de unde autorul trage concluzia sugestivă că: „Osatura limbii maghiare este fino-ugrică, iar carnea şi sângele ei sunt turceşti”. . .
În vreme ce dacii şi apoi daco-romanii noştri şi-au văzut de-ale lor, în patria niciodată părăsită, pregătiţi mai mult sau mai puţin să suporte valurile de migratori care se derulau neîncetat, ungurii au venit din propria istorie cu un bagaj de încercări şi experienţe care le-au conferit o cu totul altă atitudine şi experienţă de viaţă, lupta pentru supravieţuire devenind o componentă a modului lor existenţial. Un astfel de comportament războinic ţine, evident, acolo unde toată lumea se bate cu toată lumea, dar el apare anacronic azi, şi într-o zonă a lumii care a decis să-şi schimbe pentru totdeauna destinul, prin eliminarea definitivă din viaţă a războiului, a modului belicos de a aborda relaţiile dintre vecini, cum este cazul Uniunii Europene. Din păcate, se pare că şi oficialităţile ungare de azi au rămas cantonate în vechile tipare ale istoriei lor frământate, dar şi zbuciumate, nerenunţând la spiritul războinic nici atunci când graniţele nu le sunt ameninţate şi nici existenţa pusă în pericol. Prin manifestările revendicative faţă de toţi vecinii (pentru că ei au probleme, mai mari sau mai mici, cu toate ţările unde sunt enclave ungureşti, „implantate” în decursul istoriei pentru a puncta teritorii, pe care apoi să le legitimeze şi să le pretindă), ei continuă să opereze în plin secol XXI, într-un mod ostil în relaţiile dintre state, dar şi interetnice cu instrumente din perioada de glorie a strămoşilor lor, favorizaţi de stilul de viaţă asiatic şi de luptă mongol. Or, una era situaţia când dreptul forţei făcea legea în relaţiile dintre state şi cu totul alta acum când viaţa este guvernată de alte principii ce pun în centrul atenţiei dreptul la libertate a fiecărei naţiuni. Ca urmare, modul de abordare, de pe urma căruia s-a obţinut la vremea aceea într-adevăr avantaje, prin sacrificarea viitorului altor popoare, a apus. Aducerea în actualitate şi reînvierea amintirilor unor cauze pierdute la judecata istoriei, cum sunt pretenţiile separatiste şi autonomiste, manifestaţiile ameninţătoare şi pline de aroganţă din 10 şi 15 martie etc., nu fac altceva decât să bulverseze climatul actual statornicit între naţii, etnii şi ţări. Faptul ne obligă să ne întrebăm dacă comportamentul lor de acum din Europa, unde sunt de mai bine de o mie de ani, nu a rămas încă tributar primitivismului asiatic, pe filiera turco-bulgară, aceştia din urmă reuşind totuşi să depăşească tarele genetic, adaptându-se în bună parte modului de viaţă european. (va urma)
Ioan Cismaș
