Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Autorul
Transilvania, coşmarul dintotdeauna al ungurilor
Ungurii înşişi au considerat de la bun început Transilvania ca o pradă prea mare pentru puterile lor. De aceea cucerirea ei a durat peste trei secole (XI-XIII) şi n-ar fi fost posibilă fără aportul Vaticanului, care a transformat statul ungar proaspăt încreştinat în vârf de lance împotriva ortodoxismului. Dacă toate cele trei ţări româneşti ar fi urmat, cum era firesc, cursul religios al vadului latin din care fac parte, cu siguranţă istoria noastră s-ar fi scris cu totul altfel. Descoperindu-i valoarea şi resursele acestui pământ binecuvântat de Dumnezeu, şi pentru că acest teritoriu era mai mare (101.000 kmp) decât cel al patriei cuceritoare (93.000 kmp), ungurii au făcut chiar şi imposibilul să nu scape din mână această pradă, acceptând în decursul secolelor de dominare tot felul de compromisuri, atât cu statalitatea acestei provincii, obligată să-i respecte autonomia, cât şi cu proprii cuceritori: turcii, apoi austriecii. Aşa de pildă, nelipsiţi de imaginaţia de a domina, ungurii au făcut danii importante, evident din zestrea locuitorilor acestor meleaguri – dintotdeauna români, pământuri şi alte resurse, secuilor şi saşilor pe care i-a adus în mod special în secolele XII şi XIII, şi amplasat în zone strategice ale provinciei, atât cu scopul de apărare a noilor graniţe de invadatori, cât şi pentru spargerea monolitului valah, în zonele în care simţeau nevoia slăbirii acestui element, lucru pe care l-au făcut cu mare dibăcie. Istoria acestor meleaguri a fost martoră în decursul veacurilor la sute şi sute de „injectări” de populaţii alogene, de acest fel, printre români, tocmai cu scopul diluării compactităţii şi rezistenţei lor. Amintim în acest sens amplasările de secui în depresiunea Ciucului, în zona Făgăraşului şi a Oradiei, de saşi în arealurile Bistriţa–Năsăud, Sighişoara-Mediaş-Sibiu-Braşov, începând de pe la mijlocul secolului al XII-lea, a ungurilor în Câmpia Transilvaniei şi oriunde a fost nevoie pentru întărirea elementului maghiar şi mai târziu a şvabilor în zona Banatului. Numai în municipiul Cluj-Napoca, în timpul Diktatului de la Viena (1940-1944), ca să fim mai la zi, au fost masaţi 30.000 de maghiari şi care azi fac parte din populaţia acestui oraş.
Extrem de riguroasă în a pune şeaua pe români pentru a-i stăpâni şi spolia din plin, până la dispariţie de pe meleagurile în care s-au născut, Ungaria medievală n-a putut beneficia din plin de roadele acestei prăzi minunate, ea însăşi ducând jugul greu a două ocupaţii îndelungi: cea turcească, timp de 157 de ani (1526-1683) şi cea austriacă (1690-1918). Cu toate acestea ea a făcut tot posibilul să n-o scape din mână. De fapt este unanim recunoscut faptul că salvarea ca naţiune în perioada ocupaţiei turceşti, când statul maghiar a fost practic desfiinţat, a venit din Transilvania, unde maghiarimea şi-a găsit refugiu, putând să-şi conserve instituţiile şi cultura, să-şi continue tradiţiile. Nu trebuie uitat de asemenea aportul austriecilor care le-au pus ţara eliberată, pe tavă, la 1683, evident cu preţul subordonării, în urma înfrângerii definitive a turcilor la porţile Vienei şi alungării acestora din centrul Europei, spre Balcani, şi chiar dacă Ungaria, ca şi Transilvania au intrat sub ocupaţie habsburgică, în raport de egalitate, lucrurile au decurs într-un cu totul alt mod.
Transilvania a intrat în conştiinţa maghiarilor drept salvatoare a naţiunii şi ca urmare s-a creat acea psihoză colectivă, bine cultivată, a identificării mentale a uneia cu cealaltă, că fără ea, Ungaria, de fapt, nu există sau că Transilvania are o valoare mai mare pentru maghiarime decât Ungaria însăşi, adjudecându-şi-o astfel nu numai teritorial şi economic, ci şi sentimental.
Ca urmare, ungurii şi-au legat mari speranţe de Transilvania, de cum au pus mâna pe ea făcând şi imposibilul pentru a o menţine în sfera ei de influenţă şi a-i da tentă ungurească, dedându-se atât la acţiuni dure de maghiarizare, cât şi la nenumărate falsuri istorice grosolane dintre care cel mai grotesc pare a fi teoria invadării Transilvaniei de către români, prin secolul XII, evident, după sosirea ungurilor, punându-ne fireasca întrebare: cu cine s-au luptat ei atâta vreme pentru acest teritoriu şi de la cine l-au cucerit?
Ungaria, ca stat medieval puternic, a purtat mereu sâmbetele ţărilor române, monitorizându-le încă de la început, în scopul frânării, acţiunilor de emancipare, dorinţa de libertate, încercând în acelaşi timp să ţină departe dezvoltarea vieţii transilvănene de cea a celorlalte două principate. Astfel, ea a intrat în alertă şi la 1600 când Mihai Viteazul a unit sub un singur sceptru Ardealul, Moldova şi Ţara Românească, şi cu toate că decapitarea celebrului domnitor român s-a făcut de către mercenari valoni (belgieni), de acest asasinat ea nu este străină. De asemenea la 1859 au făcut mari eforturi diplomatice pentru împiedicarea unirii Moldovei şi Munteniei şi constituirea statului România. Pentru a fi cu un pas înaintea românilor ei au încercat încorporarea Transilvaniei la Ungaria încă de la 1848, lucru pe care l-au reuşit pentru prima dată în istoria lor abia la 1867, pentru o jumătate de secol.
Din fericire, viaţa a demonstrat că, ceea ce se obţine prin cotropire nu poate avea nici o legitimitate istorică sau juridică şi, ca atare, nu este durabil. Delictele prin rapt n-au prescriere. Justiţia divină a decis ca Transilvania să revină definitiv la patria-mamă şi acest lucru s-a întâmplat prin Adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. De aceea actul unirii şi al constituirii României Mari a căzut ca un trăsnet peste naţiunea maghiară. În consecinţă, chiar de a doua zi, din 2 decembrie 1918, a început lupta pentru dezmembrarea României şi recucerirea Transilvaniei, într-o disperare nemaicunoscută, sub celebrul slogan născut tocmai din această stare: „ . . nem, nem soha!” (nu, nu, niciodată). Nu intrăm în amănunte în privinţa eforturilor imediate făcute; mulţimea de modalităţi este cunoscută, de la alierea cu puterea sovietică militantă şi ea pentru dezmembrarea României, după primul Război Mondial, la alierea cu Germania nazistă, în cel de Al Doilea Război Mondial, apoi din nou cu sovieticii, obţinând Regiunea Autonomă Maghiară. Dacă este să ne raportăm numai la acest eveniment, putem spune că astăzi suntem la 94 de ani de la începerea luptei de recuperare a Transilvaniei, acţiune pe care Budapesta o ia în seamă foarte serios şi pe care noi o ignorăm total şi iresponsabil. Este adevărat, aşa cum spunea la începutul anului 1990, nefericitul poet, ajuns din culac boier mare, prin uzurparea averilor ţăranilor ialomiţeni, nimeni altul decât guralivul Mircea Dinescu, că Transilvania nu este o bucată de zahăr pe care ungurii să o bage în buzunar şi să o ducă la Budapesta. Dar a nu se uita că dulcea bucată de zahăr poate fi uşor subtilizată, evident în timp, prin metode mai rafinate, bunăoară a diluării, mai bine zis a dizolvării conţinutului, etapă în care noi ne aflăm de 22 de ani, cunoscută sub denumirea „paşilor mărunţi. În acest efort de Sisif, ungurilor nu le-a mers prea bine, nici sub rege şi nici sub comunişti, ultimii ştiind să-i pună la punct. Acum însă este lumea lor, iar noi asistăm cu neputinţă la modul în care, maghiarizată forţat, cu sprijinul nemijlocit a imbecilei noastre clase politice, Transilvania îşi pierde tot mai mult caracterul românesc, îndepărtându-se pas cu pas de malul ei ancestral, cu direcţia Budapesta. Nu este vorba aici de nicio lamentare şi de nicio exagerare. Lucrurile sunt cât se poate de serioase şi de grave. Cert este că statul român a pierdut deja controlul asupra Transilvaniei, şi impunerea ,fără nici o teamă ,de către UDMR a punctului său de vedere, prin forţă şi şantaj, în faţa unui întreg guvern şi parlament, a întregii naţiuni, cum este cazul UMF, este o dovadă a neputinţei şi a trădării. În timp ce Bucureştiul consideră Transilvania ca pe o cocotă, sau o metresă, ce poate fi folosită, când de unii, când de alţii, Budapesta face eforturi disperate de recuperare, de schimbare a statutului acesteia, adjudecându-şi-o exclusiv, iar dacă avem în vedere hotărârea şi mijloacele cu care ea s-a aruncat în luptă, va avea mari şanse de reuşită. În timp ce România nu dă doi bani pe Transilvania, leagănul civilizaţiei sale şi provincia cea mai importantă, lăsând-o, ca şi în zilele acestea la voia oricui, ungurii budapestani şi-au înfipt puternic steagul în pământul transilvan, pe care-l traversează, de la nord la sud şi de la est la vest, ca pe un bulevard, „propovăduind” despre raiul hungarist şi apocalipsa românească mai ceva ca martorii lui Iehova. Şi chiar dacă demersul lor în recuperare va dura tot atâta cât le-au trebuit să o cucerească acum 7-9 secole, ceea ce e cam mult, timp pentru care sunt pregătiţi, de altfel, vor reuşi întrucât crezul şi ataşamentul lor pentru Transilvania este mult mai puternic decât al românilor, în general, inclusiv al transilvănenilor. Cu lozinci şi aserţiuni de acest gen: „Nem, nem, soha, „Transilvania este inima Ungariei şi fără ea nu se poate trăi”; Transilvania este cel mai puternic scut al naţiunii maghiare eterne”; „Transilvania este fortăreaţa salvării Ungariei”; „Fără Transilvania nu există Ungaria, pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărate Ungarie”, şi cu multe altele de acest fel, pe care liderii, dascălii şi preoţii maghiari le înoculează în fiecare duminică în biserici, în fiecare zi la şcoală, în fiecare minut în propaganda lor politică, şi care merg la inima maghiarului simplu nu se poate pierde o bătălie. De ce credeţi că ţin ei atât de mult la separare în orice domeniu, inclusiv cel al medicinei? Pentru ca odată cu pregătirea terenului să poată învăţa să ne urască,din toată fiinţa, lucru pe care nu l-ar putea realiza într-un mediu de comuniune. Numai aşa se poate pregăti calea spre reîntoarcere,dar o reîntoarcere nu oricum, ci triumfală şi definitivă în opinia lor,pe cale democratică, şi care să nu mai poată face posibil experimentul de la 1 Decembrie 1918. Dacă la începutul secolului trecut când era la modă utilizarea forţei, ungurii nu-şi permiteau o confruntare directă cu România, apelând când la sprijinul unora când al altora, acum, în democraţie, în urma colaborării extrem de „fructuoase” cu partidele şi forţele politice româneşti, cu Parlamentul, preşedinţia şi guvernul, şi care s-au dovedit extrem de „cooperante” în această direcţie (motiv pentru care, un tribunal al poporului ar trebui să-i judece pentru trădare de ţară) şi-au dat seama că pot face acest lucru şi singuri şi într-un mod magistral. Într-adevăr, au multă dreptate autorii recentei cărţi” România-acum ori niciodată!,care analizând starea de fapt a mediului politic românesc cer insistent, şi până nu este prea târziu, raderea de pe suprafaţa pământului a tuturor partidelor, a întregii clase politice româneşti, care prin neghiobia lor au adus ţara în pragul vânzării, destrămării şi al falimentului.
Ioan Cismaș
