Îndurerată clipă! Înlăcrimată clipă! Cutremurată clipă!
Vestea că „pasărea cu clonţ de rubin” a curmat viaţa colegei şi prietenei noastre, profesor Doina Caragea Cîrstea, a căzut ca un trăznet peste sufletele noastre – foştii colegi de facultate de la Baia Mare.
S-au topit, „în marea trecere” aproape 50 de ani de când a rânduit milostivul Creator să ne cunoaştem aici, la Baia Mare, în inima Maramureşului. Atunci, în acel septembrie galben, al anului 1967, cobora, în gara băimăreană, o fată timidă şi foarte serioasă. Inima şi mintea îi ardeau de dorinţa de a descifra frumuseţea limbii româneşti. Fata aceasta atât de simplă „după vorbă, după port”era Doina Caragea, fiica unor inimoşi dascăli de pe plaiurile binecuvântate ale lui Brâncuşi. Avea valiza plină cu cărţi, iar în minte îi mai răsunau poveţele înţelepte ale părinţilor, îngrijoraţi de soarta „puiului” lor, care a dorit să zboare peste Carpaţi, tocmai la Baia Mare. Au învăţat-o să respecte, cu temeinicie, legile sfinte ale cerului şi ale pământului.
Fata acesta simplă şi serioasă din inima Gorjului avea să-i uimească pe profesorii universitari de la Baia Mare prin inteligenţa ei nativă, prin perseverenţa şi exigenţa ei. Dacă nu era în sala de curs, pe studenta de excepţie Doina Caragea o găseai, cu siguranţă, în sala de lectură. Citea enorm, citea cu pasiune, citea cu mare plăcere. Avea ceva special în comportamentul ei gorjanca noastră. În fiinţa ei se îmbinau, în mod fericit, acea candoare curată a copilăriei, cu bunătatea şi maturitatea unei mame grijulii. Toţi o iubeam şi o respectam pe şefa de grupă Doina Caragea. De fapt, ştiu că iubirea noastră era reciprocă.
… Timpul a înghiţit, fără milă, anii tinereţii noastre… Ne-am revăzut după 45 de ani… Am stat, la masa amintirilor, lângă Doina Caragea Cîrstea. Pe cap avea iarna (încărunţise atât de frumos!), dar în inima ei era primăvară. Căsătorită cu un vrednic profesor de matematică: Ioan Cîrstea, fosta colegă de grupă era mândră de cei doi copii ai lor. Am depănat, preţ de câteva ore, amintiri luminoase din vremurile tinereţii noastre apuse, când oamenii erau… mai oameni.
A fost o zi însorită, de sfârşit de mai 2015, când ningea cu flori de tei peste oraşul de la poalele Dealului Florilor – Baia Mare. Atunci, „şefa” ne-a propus ca următoarea revedere să se întâmple la Alba Iulia, în Cetatea Unirii celei Mari, la ceas de praznic: Centenarul Unirii – 1 Decembrie, 2018. Să ne revedem la statuia lui Mihai Viteazul, atunci când clopotele Catedralei Unirii vor răsuna cum au răsunat la 1Decembrie, 1918. Toţi am admirat ideea şi i-am apreciat propunerea.
Dar… dar… Dumnezeu a rânduit altfel. Nemiloasa „Pasăre cu clonţ de rubin” a frânt firul vieţii colegei şi prietenei noastre, profesor Doina Caragea Cîrstea!
E miez de vară, în lanurile grele de grâu ard maci de foc şi Doina mai avea multe de făcut! Bunicuţa cu părul nins trebuia să trăiască pentru nepoţii ei… Aceştia aşteptau ca Buna să-i plimbe pe potecile limbii române, prin opera lui Eminescu, Creangă, Coşbuc, Marin Preda… Dar, Doamne-Doamne a hotărât altfel. Noi, muritorii de rând, nu înţelegem întotdeauna planurile Celui de Sus. Doamna profesor Doina Caragea Cîrstea, şi-a permis să-şi ia, fără aprobarea cuiva, cea mai lungă vacanţă, cel mai nesfârşit concediu. Nimeni nu i-a semnat cererea. A plecat, ignorând inimile îndurerate ale celor dragi, care o implorau să mai rămână printre ei.
Şi, totuşi, eu cred cu tărie că dascălii nu mor, cu adevărat niciodată. Ei îşi mută doar catedra din lumea cu doruri, într-o altă lume fără doruri. Dascălii trăiesc prin sutele de învăţăcei cărora le-au dăruit zilnic, oră de oră, fărâme de suflet. Dascălii sunt ctitori de oameni – cea mai grea profesie din lume! De aceea, fiecare dascăl se veşniceşte prin elevii săi. De aceea, cred că memoria bunei noastre colege, Doina Caragea Cîrstea va rămâne pentru eternitate în inimile celor cărora le-a destăinuit tainele limbii şi literaturii româneşti.
Ca un cor de îngeri, copiii gorjeni se înclină azi, cu sinceră recunoştinţă şi sărută mâna albită de cretă a dascălului iubit şi preţuit. Iar noi, foştii colegi de la filologia băimăreană, cu inimile cernite de durere, îi dorim ca drumul printre stele să-i fie liniştit, iar milostivul Judecător să o aşeze de-a dreapta Sa.
Primeşte, Doina dragă, din partea noastră un imens buchet de trandafiri roşii.
Cele mai sincere condoleanţe celor rămaşi în suferinţă!
A consemnat . . Veronica Babiciu, alături de colegii care te-au îmbrăţişat la ultima întâlnire: Teodora Arion, Silvia Bud, Veronica Ciupe, Georgeta Corniţă, Silvia Dragoş, Luminiţa Graure, Adela Mărculescu, Alexandru Mărculescu, Mihai Marinache, Ileana Pop, Vasile Pop, Tiberiu Parija, Romulus Turbatu.
