Impresionantul volum „Istoricul Episcopiei Armatei (cu sediul la Alba Iulia), între anii 1921 – 1948”, scris de preot dr. Petru Pinca, a fost tipărit în 2013, la Editura Reîntregirea, Alba Iulia, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, arhiepiscop al Alba Iuliei.
. . 
Pasiunea ştiinţifică ce a dus la realizarea acestei cărţi a rezultat din satisfacţia intelectuală pe care autorul (preot ortodox în Blaj) a trăit-o în timpul cercetărilor în arhive şi în biblioteci, pentru elaborarea tezei de doctorat, ce a fost întocmită sub îndrumarea părintelui profesor universitar dr. Alexandru Moraru din cadrul Facultăţii de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Autorul a cercetat şi a folosit documente importante din Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din arhive militare din ţară, din arhive judeţene, din biblioteci cu un patrimoniu naţional valoros.
Tematica volumului, inclusiv a lucrării de doctorat, a avut în vedere „simfonia bizantină”. Ce înseamnă aceasta? „Simfonia bizantină” se referă la „colaborarea” dintre Stat şi Biserică care a existat de-a lungul secolelor, în tradiţia răsăriteană, bizantină. Referinţa este clară, la obiceiul conform căruia acolo unde se afla domnul-voievodul se afla şi vlădica. Domnitorul ocroteşte biserica, iar clerul şi credincioşii se roagă pentru stăpânirea ţării, pentru ca să fie apărată de „vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi”.
Titlul lucrării „Istoricul Episcopiei Armatei (cu sediul la Alba Iulia), între anii 1921 – 1948”, după cum specifică autorul în „Introducere”, ilustrează „în mod fericit armonia şi spiritul de solidaritate create între cele două instituţii naţionale – Armata şi Biserica – precum şi modul cum fiecare dintre ele, de pe poziţie proprie şi-a adus aportul la obţinerea succesului, ori a gustat din cupa amară a înfrângerii, plecând steagul în faţa unui adversar mai redutabil” (p. 11).
În prima parte a sec. al XX-lea, s-a înfiinţat la noi, la Alba Iulia, Episcopia Armatei Române, cu o istorie frumoasă, deşi zbuciumată, ce a fost desfiinţată în anul 1948. Cei 27 de ani de fructuoasă şi binecuvântată conlucrare între Armată şi Biserică sunt cercetaţi de părintele dr. Petru Pinca. Cercetarea finalizată este structurată și înfățișată în şapte capitole speciale, la care se adaugă o introducere şi concluziile. Toate cu solide note de referință și de conținut. Se cuvine să evidenţiem cele 20 de pagini de bibliografie, cele 50 de pagini de ilustraţii, fotografii şi documente, plus lista de lucrări ştiinţifice publicate ale preotului Petru Pinca, ar fi fost binevenit și un indice de nume.
Revenind la partea substanţială a cărţii (451 p., format A4), atenţia cititorului şi a cercetătorului se îndreaptă spre capitolele referitoare la „Biserica străbună şi oştirea română în istorie”, „Înfiinţarea Episcopiei Armatei”, „Ierarhii Episcopiei Armatei”, „Clerul militar ortodox în timp de pace. Îndatoririle şi atribuţiile preoţilor”, „Rolul clerului militar ortodox în vreme de război. Privire de ansamblu asupra activităţii preoţeşti”, „Mărturii ale superiorilor bisericeşti şi laici”, „Desfiinţarea Episcopiei Armatei”.
Multe şi interesante idei ne-au atras atenţia şi am dori să le menţionăm, dar din păcate spaţiul nu ne permite. Totuşi vom insista asupra câtorva. În subcapitolul „Armata şi Biserica în secolul al XV-lea”, din primul capitol menţionat mai sus, părintele Petru Pinca prezintă doi domnitori „cu longevităţi remarcabile”, Alexandru cel Bun (1400-1432), „creştin desăvârşit, dar şi un diplomat abil, cu mare dragoste faţă de valorile sacre ale bisericii şi neamului” şi Ştefan cel Mare (1457-1504), în timpul căruia „legătura dintre Armată şi Biserică va căpăta dimensiuni nemaiîntâlnite”. Relaţia dintre Sfântul Voievod Ştefan şi mitropolitul Teoctist a fost una de notorietate, aşa cum apreciază Nicolae Iorga în volumul „Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor” (1928).
Toate capitolele sunt interesante prin informaţiile inedite oferite şi riguros organizate, cu argumente bazate pe documente. Cel mai cuprinzător capitol este cel care prezintă viaţa şi activitatea ierarhilor Episcopiei Armatei: dr.Vasile Saftu (1896-1922), Justinian Teculescu (1865-1932), dr. Ioan Stroia (1865-1937), dr. Partenie Ciopron (1896-1980). La fiecare ierarh au fost evidenţiate biografia, activitatea administrativ-gospodărească, activitatea misionar-pastorală, activitatea cultural-teologică, activitatea naţional-patriotică şi activitatea ecumenistă.
Primul episcop ales al Armatei a fost Vasile Saftu, dar acesta n-a ajuns să fie hirotonit ierarh, pentru că între timp a murit. Primul episcop hirotonit al Armatei Române este Justinian Teculescu, prilej de mândrie pentru noi care ştim că a plecat de pe meleagurile covăsnene, prezentat în peste 40 de pagini, „un aprig luptător pentru apărarea patrimoniului sacru al neamului românesc” (p.167)
Substanţiale ca informaţie, dar şi ca număr de pagini sunt capitolele care evidenţiază rolul clerului militar ortodox atât în timp de pace, cât şi în timp de război. Părintele Pinca s-a aplecat cu deosebită curiozitate, specifică cercetătorului avizat, asupra problemelor referitoare la îndatoririle şi atribuţiile preoţilor, asupra activităţii preoţilor slujitori în Armata Română. Multe subcapitole trezesc, chiar prin titluri, o mare curiozitate: „Aspecte etice”, „Amestecul preoţilor militari în parohii”, „Aspecte negative. Preoţi problemă în Armată”, „Aspecte ecumenice”, „Ostilităţi gazetăreşti vis-a-vis de participarea preoţilor la războaie”, „Activitatea călugărilor şi călugăriţelor în primul război mondial”, „Incidente şi divergenţe trecătoare între preoţi, ofiţeri şi medici militari” etc.
Autorul încheie cu amărăciune şi nostalgie volumul, în finalul Concluziilor, după prezentarea desfiinţării Episcopiei Armatei: „Aici se încheie un frumos episod de istorie românească, în care două instituţii de frunte ale Ţării – Armata şi Biserica – şi-au jertfit şi subordonat de bună voie toată energia morală şi puterea de sacrificiu, slujirii interesului naţional” (p. 413).
O carte interesantă ce înfăţişează cu talent şi acribie ştiinţifică o pagină de credinţă şi de istorie românească. Felicităm autorul, dorindu-i succes în a continua munca de cercetare a istoriei naționale și a credinței noastre ortodoxe.
Luminiţa CORNEA
