Rafila Moldovan, cunoscută drept tanti Rafila din satul mureșean Idicel Pădure, a reușit să salveze de la dispariție o cătrință cu trup vânăt, care nu mai poate fi reprodusă de niciun meșter popular și despre care susține că are peste un secol și jumătate, iar pentru ea reprezintă „rădăcina neamului românesc”.
. . 
La cei 77 de ani, tanti Rafila — care a rămas văduvă, cu trei copii mici, de la vârsta de 36 de ani — este unul dintre cei mai cunoscuți și mai îndrăgiți meșteri populari din județul Mureș, care s-a implicat în salvarea porturilor populare românești din zona Văii Mureșului Superior după ce și-a transformat căsuța într-un muzeu al artei populare.
Meritul Rafilei Moldovan este cu atât mai mare, cu cât a reușit să salveze și să poarte cu mândrie o cătrință cu trup vânăt, specifică acestei zone etnografice, unicat în țară, cătrință care a fost martoră la două războaie mondiale și la toate tragediile produse de acestea.
„Am văzut că se deteriorează toate și îmi părea așa de rău când vedeam că oamenii aruncă haine și le dau foc. Îmi venea să plâng. Țin minte când o scos mama hainele din lădoi, când s-a terminat războiul, poate de aia țin atât de mult și la cătrința de pe mine. Asta a fost a bunicii mele, a mamei mele, are peste 150 de ani. Mama ne-a învățat să avem grijă de ele, ne spunea „să le grijiți, să nu le stricați, că a atât de greu de lucrat la ele”. Dacă nu le îngrijești nu puteau să țină atâta vreme. Nu le spăla multă vreme, ci le îngrijea. Cătrința e din păr tras, un fel de dărac mic (unealtă simplă de pieptănat lâna, n.r.) cât un mai, un fir merge încoace și unul încolo, iar din firul mai lung se face un caier separat, din care se toarce firul acesta. În orice caz bunica nu le-a purtat atât cât le-am purtat eu. Mama nu a prea purtat-o că era război, a fost foarte greu și nu îi venea la lume să se îmbrace. Alte femei le puneau pe jos, ca preș, dar mie mi-au fost dragi”, a declarat tanti Rafila, pentru AGERPRES.
Tanti Rafila a spus că, deși este extrem de pricepută în confecționarea porturilor populare, meșteșug deprins de la bunica ei, nu a reușit să mai facă o astfel de cătrință, nemaiexistând materiale folosite în acea perioadă.
„Nu aș mai putea face una ca asta. M-am trudit, dar în zadar. Nu mai seamănă nici acele, asta e bercuța, nu mai există, se lucrează pe dos, nu pe față. Firul trebuie foarte întins, dar nu mai există bercuță. Cătrința o am de la bunica, așa m-am trezit cu ea acasă, când a scos mama lădoiul din pământ, după război. Femeile nu s-au mai îmbrăcat, erau necăjite. Mama a făcut-o pernă, dar eu am stricat-o și am purtat-o. Mama nu a purtat-o, purta alte haine. Nu a apucat să o ia, dar eu am decis să adun ce aveau bătrânii noștri, să nu se distrugă să știm de unde am plecat. Pentru mine cătrința aceasta este rădăcina neamului românesc și nu are nimeni atâția bani ca să plătească valoarea ei sentimentală. E cătrința cu dupci, e cătrința cu trup vânăt, nu e neagră, dă într-un albastru închis. Așa i se spune, cătrința cu trup vânăt. Cămașa de pe mine e făcută de mine, am lucrat o iarnă la ea. Am zis că o fac pentru moarte, dar au zis fetele mele „n-ai grijă, mamă, că n-ai s-o vezi asta cu tine în groapă cu dumneata!” Apăi, decât să îmi pară rău că am îngropat-o, mai bine le-o las lor, că ele nu mai au timp să coase. Le e drag să se îmbrace la toți, dar nu au vreme să continue. Bunica m-a învățat să cos, să țes. Dacă îmi arăta, nu puteam să învăț, dacă mă uitam, înregistram”, a afirmat tanti Rafila.
Ea a arătat că aproape toate lucrurile din muzeul de acasă sunt făcute de mâna ei, iar acum i se alătură și nora, fiicele și nepoatele fiind ocupate cu munca și cu învățătura.
„Acum cos cămăși populare, oamenii fac comandă și vin acasă să le ia. De la 300 la 600 lei bucata. Le fac pe pânză panama, am vrut să pun pe stative să țes, dar nu are cine să mă ajute, că firele trebuie să stea întinse foarte tare (…) Aș fi învățat nepoatele, au lucrat și ele, dar au mult de învățat”, ne spune tanti Rafila.
Rafila Moldovan consideră că lucrul de mână este distracție, nu muncă, și, deși soarta a fost extrem de vitregă cu ea, a primit totul cu demnitate, ca pe o lecție de viață meritată.
„(…) Așa m-am născut, așa m-am trezit făcând tot, de la poale, la cămașă, la ciorapi. Am purtat rochie de lână, am fost foarte lipsiți de haine, pentru că noi am prins războiul — aveam 5 ani. Mama țesea fețe de masă, prosoape, cămeși. Iar eu până în ziua de azi tot țes. Am patru copii, nouă nepoți și doi strănepoți. Copiii mei ar fi învățat acest meșteșug, dar i-am trimis la școală, pentru că au rămas orfani de mici. Au trăit fără tată, i-am mai protejat și am lucrat mai mult noaptea. O fată care ar fi avut înclinații e plecată în Canada. O fată e căsătorită în Idicel Sat, cealaltă e la serviciu, ca și băiatul. În 19 octombrie o să împlinesc 77 de ani, dar mai mult de jumătate din viață am dus-o în văduvie. Aveam 36 de ani când soțul a căzut în fântână și am rămas cu 4 copii. A fost foarte greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am răzbit. Nu am avut tată, pentru că a murit în război, nu am avut frați, așa a fost viața mea și așa m-am trezit că trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Mi s-a șoptit în cuget, într-o noapte, când plângeam foarte tare, să îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru rău și pentru bine și să nu-i mulțumesc nimănui mai mult decât lui Iisus. Știu că oricât de rău mi-ar fi, știu că mă Încearcă. Știam că după orice ploaie vine iar soare și vreme bună”, ne-a spus tanti Rafila.
Visul Rafilei Moldovan din copilărie era să devină cântăreață de muzică populară, iar pentru a-și alina neîmplinirea a început să scrie cărți de poezii populare și are de gând să pună în pagină inclusiv o piesă de teatru, inspirată din viața satului.
„Am 7 clase, sunt foarte învățată. Am vrut să mă duc la școala de artă populară, cântam foarte frumos, nu frumos, foarte frumos — acum nu mai pot, numai la biserică. Nu m-a lăsat mama că mi-a zis că aia nu e școală. Am vrut să mă fac cântăreață de muzică populară și actriță, mi-a fost foarte drag să joc piese de teatru. Chiar vreau să scriu o piesă de teatru „Măritiș pe voia tatii”, despre cum a obligat cineva o fată să se mărite după un ficior, eu le-am potrivit așa încât tot s-o despărțit. Până la urmă a ieșit o comedie. (…) Eu mă duc unde mă invită, sunt meșter popular, rapsod popular, am multe premii. Am scris 4 volume de poezii populare, odată îmi vin poezii de plâns, altădată de râs”, susține meșterul popular.
Pe tanti Rafila am întâlnit-o prezentându-și muzeul la Festivalul Văii Mureșului, care a avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, portul ei popular autentic, cu cătrința cu trup vânăt, fiind principalul punct de atracție.
Reprezentanții Muzeului de Etnografie și Artă Populară din Târgu Mureș afirmă că portul popular cu trup vânăt este extrem de rar și este specific zonei Mureșului Superior și Câmpiei Transilvaniei, fiind compus din cătrință, poale și, de regulă, cămașa cu ciupag roșu.
„Portul specific femeilor mureșene este compus din cămașă, catrințe, poale, brâu și tindeul de cap, care era de culoare albă, ornamentat pe margini cu motive geometrice. La catrința cu trup vânăt broderia este în partea de jos, dispusă în registru compact. Nicio catrință nu seamănă cu cealaltă, fiecare are alt decor, alte motive, doar trupul catrinței este același. La fel și cămășile, nicio cămașă nu seamănă una cu cealaltă, fiecare cămașă având decorul ei, ornamentul ei, chiar și punctul de coasere diferă. Pe o cămașă putem întâlni trei, șase puncte de coasere — peste fire, în încreț, brodat în încreț, depinde de cât de vrednică era femeia care o cosea. Femeile erau discrete, foarte harnice și voiau să își arate măiestria, fiecare dorea să aibă o cămașă nouă mai ales de Paști și atunci ținea în mod deosebit să fie altfel decât cealaltă”, a precizat muzeograful Livia Marc, de la Muzeul de Etnografie și Artă Populară Târgu Mureș.
AGERPRES
