Am avut bucuria în anii din urmă să prezint în paginile cotidianului „Mesagerul de Covasna” toate apariţiile editoriale ale distinsei profesoare Mioara Nicolau, alias poeta Anthonia Amatti, singura membră de expresie română din judeţul Covasna a Uniunii Scriitorilor.
Este din nou momentul semnalării unei recent volum de versuri al amintitei autoare, aproape în fiecare an subsemnatul având plăcerea de a comenta un nou produs artistic al Domniei sale. Cel de faţă se intitulează semnificativ „De veghe– . . n lanurile secerate”, şi a apărut în prima parte a anului 2016 la Editura Eurocarpatica. Lansarea lui s–a produs pe 2 iulie a.c. într-un cadru pitoresc la Araci, cu prilejul tradiţionalei manifestări culturale „La umbra nucului bătrân”, păstorită de o altă creatoare redutabilă din judeţ, prof. dr. Luminiţa Cornea, scriitoare, istoric literar, muzeograf, colaboratoare de bază a ziarului nostru.
Al 15 volum
Este al 15 volum din prodigioasa creaţie a Anthoniei Amatti. O carte plină de încărcătură emoţională, cu poeme caligrafiate pe suflet, lucrare frumoasă şi din punct de vedere grafic. Trebuie spus din capul locului că acest tom este încărcat de sensibilitate, fiind dedicat amintirii celui care a fost regretatul artist Laurenţiu Nicolau, om de cultură, spirit novator şi…jumătatea existenţială a poetei îndurerate şi cernite.
Aşa după cum scriitoarea a menţionat explicit în frumoasa dedicaţie pe care a avut delicateţea să mi-o ofere, cartea reprezintă „O lacrimă vărsată în acest volum omagial la un an de la «plecarea» soţului meu”.
000
Trebuie să mărturisesc că despre celelalte op-uri ale Anthoniei Amatti am scris de fiecare dată entuziast, cu mare bucurie. De data aceasta simt o strângere de inimă, fiindcă l-am cunoscut şi preţuit pe răposatul Domn Nicolau, spirit vivace, intelectual rafinat, un interlocutor pe care nu te mai săturai să-l asculţi.
N-am ştiut până acum că dânsul a scris versuri, mărturie stând două szave poezii tipărite pe coperţile recentei apariţii editoriale. Citez cu plăcere poemul intitulat „Sonetul locomotivei”:
„Să-mi protejez şi plin şi cast iubirea/ Am strâns în mâini incandescent efluviu/ Materie răzvrătită din Vezuviu/ Ce e pe cale să-mi răstoarne firea.// Prin magma fierbinte şi mustind/ E revărsată în tumult simţirea/ Efervescentă suie amintirea/ Ce mă prăvale-n lavă clocotind// Un caier alb de abur rece/ Cutreieră ca fulgerul abisul/ Prin stei de stâncă ca un laser trece// E-un ultim tren! „Orient-Express”/ Sau un mărfar ce-n noapte vrea să plece?/ Pe ultima platformă inima-mi dă ghes!”
Superb.
000
…Ştiam că actorul – retras la pensie – era suferind cu inima, dar avea şi alte probleme de sănătate. Ca atare, venea împreună cu soţia în fiecare vară în staţiunea Covasna (unde aveau o a doua reşedinţă alături de cea din Brăila), spre a se trata şi linişti. Fugeau amândoi de lumea agitată şi de arşiţa câmpiei. În oraşul cu mofete şi ape minerale se simţeau de fiecare dată minunat, îşi făcuseră prieteni, autorităţile locale şi judeţene îi respectau, invitându-i la divese acţiuni culturale. Simpaticul om de spirit mi s-a confesat nu o dată, că vecinătatea brazilor şi aerul răcoros al munţilor îi fac mult bine. Soţii Mioara şi Laurenţiu Nicolau îşi „reîncărcau bateriile” fizice şi spirituale pentru tot anul următor.
Numai că în 2015 acest balans s-a frânt pentru totdeauna, rămânând ca sufletul pereche să-l plângă şi să-l evoce în lumea livrescă.
Motto-ul trecut pe ultima copertă este edificator, aparţinându-i marelui scriitor, filosof, astronom persan Omar Khayyam: „Acum când fără întorcere te-am pierdut, încep să te aflu”. De fapt autoarea notează chiar la început că amintita care reprezintă o ofrandă postumă oferită soţului- Laurenţiu.
000
Iată cum sună poemul ce dă titlul cărţii şi care introduce lectorul în universul apăsător, dar totuşi, stenic, al întregii culegeri:
„Pe drumul arid al copilăriei
Îmi oboseam picioarele subţiri
Nu-mi permiteam speranţe, nici priviri
Şi n-aveam în grădină trandafiri.
M-am aşezat pe-o piatră; singuratic
Plutea deasupra-mi dorul de tandreţe
Un vârcolac rânjea în aerul noptatic
Doar luna îmi zâmbea din politeţe.
Lanul de grâu cu vise-n aşteptare
Înconjura singurătatea mea naivă,
Foşnea păişul alergând spre zare
Poteca lanului îmi pare în derivă”.
Am citit cu interes poeziile cuprinse în cele patru cicluri ale cărţi, purtând denumiri interesante: I.„De veghe-n lanurile secerate”; II. Omul fără umbră”; III.„The day after” şi IV. Epilog.
Fiecare stih, aproape fiecare cuvânt este impregnat de tristeţe, durere, resemnare, mâhnire, dezolare, melancolie, nostalgie, îndurare, generozitate, îngăduinţă, bunătate, dor, amărăciune, revoltă. Din toate câte ceva.
Titlurile majorităţii creaţiilor spun totul despre conţinut: „Lacrimi”, „Timpul supravieţuirii”, „Rugăciune”, „Singurătate”, „Eterne căutări” şi aşa mai departe. De asemenea, este pomenită moartea, trecerea în nefiinţă a persoanei dragi, fiind invocată şi Divinitatea.
Iată cum sună un fragment din poezia „Jumătate de moarte”: „După ce jumătate din mine a murit/ A început să doară; aşa cum doare pe soldatul întors de la război piciorul amputat/ O parte a creierului meu e plină de amintiri; ca un tsunami invadează totul/ Respir doar o cantitate infimă de aer/ Insuficientă inimii sângerânde, a cărei rană nu se cicatriza/ Mâinile palpează instinctiv căutând trupul nemângâiat./ Piciorul drept e inutil/ Dar unde e sufletul?” (…)
000
Soţii Nicolau la una din ediţiile manifestării La umbra nucului bătrân de la Araci
Nu ştiu de unde a găsit puterea să scrie asemenea versuri pline de viaţă poeta încă răvăşită de durere? Însă ştiu că Anthonia Amatti a trecut prin viaţă cu fruntea sus, ieşind întărită din numeroasele provocări la care a fost supusă, găsind mereu refugiu în universul sublim al muzei poeziei lirice din Mitologia greacă – Euterpe.
…Îi doresc din tot sufletul să depăşească (dacă poate) acest moment de cumpănă, să se aplece în continuare asupra metaforelor şi fgurilor de stil, încercând astfel să-şi aline durerea.
Iar noi, prietenii de suflet şi admiratorii ei, îi vom fi alături!
Horia C. Deliu
