Ziaristul Horia C. Deliu gata pentru o nouă zi de vizită în Asia Mică
Până să intru în miezul problemei şi să vă descriu în amănunţime minunatele clipe pe care le–am petrecut în prima jumătate a Vacanţei Mari din anul 2016 în staţiunea Alanya, din celebra zonă turistică a Turciei numită Antalya, să vă povestesc nişte păţanii mai vechi pe care le–am trăit cu prilejul deplasărilor terestre.
Din care cei interesaţi pot trage unele învăţăminte. Pe vremea aceea, adică începând în urmă cu peste două decenii pe când hălăduiam prin Asia Mică fără griji, nu exista pericolul atentatelor teroriste cu o frecvenţă…lunară sau a unui puci dramatic (din fericire eşuat), precum cel petrecut zilele trecute la Ankara şi Istanbul.
Altă opţiune
Îi spuneam deunăzi unui amic care mă întreba pe unde mai umblu, că am renunţat la excursiile estivale efectuate cu maşina proprie sau cu grupul.
– Taci tu! Şi mă rog, de ce?
– Le resimt prea istovitoare.
– Cum aşa? Te ştiam ca pe un soi de…„Diesel” la acest capitol.
– Am devenit un…„Trabant”, automobilul de carton din care îţi puteai face pe vremuri… cosoroace în caz de accident.
– Vezi că se supără posesorii maşinilor de epocă.
– Atunci, scuze. Zic şi eu ca papagalii politici: „Am glumit!” Redevenind serios, vreau să-ţi precizez că acum mă obosesc atâtea ore petrecute la volan sau în autocar. Nu mai spun că îmi sunt cunoscute traseele ca propriile buzunare (încă…negăurite).
– De vină e şi vârsta, „mon cher!”
– Corect. Tocmai de aceea prefer avionul, chiar şi pentru distanţele mai scurte spre Turcia, Grecia ori Coasta Dalmată. Optez pentru deplasările pe calea aerului deoarece sunt comode, rapide, eficiente. Chit că-s mai scumpe.
– Deh, „obrazul subţire”…
– Şi aici ai dreptate, i-am zis sagacelui meu prieten. Care aduce din acest punct de vedere cu ilustrul… personaj biblic Solomon, fiul lui David, rămas în istorie datorită înţelepciunii
sale!
Un raport edificator
Apropo de „păsările argintii” (favoritele mele), ştiaţi, dragii bunicului, că raportat la numărul de pasageri îmbarcaţi, avionul este cel mai sigur mijloc de transport? Nu credeţi? Scepticii, ca şi cei care se tem de zbor contrazic statisticile, susţinând că este o manipulare. Altminteri de ce sunt prezentate în presă atât de des catastrofele aviatice?
Este adevărat. În sensul că mediatizarea dezastrelor aeriene se află în prim-planul ştirilor faţă de frecventele accidente de pe şosele, în care au murit mai mulţi oameni decât în Cel de-al Doilea Război Mondial. Sunt mai spectaculoase, au multe victime.
Fireşte, atunci când am de efectuat un circuit într-o ţară necunoscută, cu popasuri în multe localităţi, cu schimbări dese de hoteluri etc. este cu totul altceva. N-am de ales. În acele împrejurări autocarul, microbuzul, limuzina din dotare se impun.
Argumente pro şi contra
O companie prestigioasă -Turkish Airlines
Una din rutele mele anuale de zbor a rămas, aşadar, spre şi dinspre Asia Mică. Includ aici şi segmentul Otopeni – Istanbul, atunci când mă aflu în tranzit spre o destinaţie îndepărtată şi apelez la compania „Turkish Airlines”. Vara negreşit folosesc charterele ca să ajung în superbele lor staţiuni litorale. Nu se face de la Bucureşti mai mult de o oră până în metropola de pe Bosfor şi o oră jumătate până pe Aeroportul din Antalya.
Aceasta este destinaţia estivală principală spre care migrează an de an o mulţime de concetăţeni aflaţi în Vacanţa Mare. Ar mai fi şi Bodrum.
Deşi intervalul de survol este foarte scurt, în dorinţa de a câştiga cât mai mulţi pasageri companiile „low-cost” au început şi ele să ofere ceva de îmbucat şi de băut: o gustare caldă, fie un „snack”, ca şi un suc, o apă minerală, un ceai sau o cafea. În atari condiţii nici nu realizezi că timpul a…„zburat” odată cu tine, trezindu-te mintenaş la aterizare!
Aşa că, eu unul cel puţin am scăpat de grija radarelor, a parcărilor, plinului, şoferilor agresivi, hoţilor din (şi de) maşină, aţipitului în timpul şofatului. Vorba cuiva: „Somnul previne îmbătrânirea, mai ales la …volan!!!”
Sigur, este tare plăcut şi pe şosea, atunci când te deplasezi confortabil pe patru sau mai multe roţi (cu „bus”-ul). Nimeni nu ignoră avantajul de a te opri când vrei şi unde doreşti, spre a vizita locuri interesante, obiective istorice, culturale, religioase, bucurându-te de un voiaj instructiv şi relaxant.
Păcat că mergând în grup apar printre turiştii adevăraţi şi indivizi ahtiaţi doar de …shopping. Şi măcar de ar avea gusturi rafinate! Cumpără însă de-a valma mărfuri de duzină cu etichetă de firmă (ca să râdem puţin le-am numit…tricouri Gucci-Lucci-Mucci, parfumuri Paco Babanne, Christian Dihor, tenişi (s)Puma, poşete Jimmy Choo-Choo), de asemenea, tot soiul de „turcisme”, kitsch-uri, falsuri.
La întrebarea matinală a ghidului „Vreţi să mergem la muzeu, aşa cum scrie în programul zilei, sau doriţi să înlocuim cu o vizită la cumpărături?”, bănuiesc că intuiţi răspunsul acestor „borfomani”. O dată, de două ori accepţi, treacă meargă; oameni suntem şi curiozitatea e mare. Nu mai spun că Marele Bazar din Istanbul trebuie neapărat cercetat, reprezentând chintesenţa comerţului arab.
Dar asta nu înseamnă că negoţul şi tocmeala trebuie să devină ţelul principal al excursiei, iar amintitul Târg se cere transformat într-un…„Templu”!
. . Experienţe mai mult sau mai puţin agreabile
…Oho, îmi amintesc cu nostalgie şi plăcere de experienţele circuitelor în grup cu autobuzul (noţiunea de autocar, cu confortul actual, nu prea exista imediat după anii 90’) atunci când am pornit val-vârtej în călătorii spre Occident şi Orient. Mi se păreau atractive, agreabile. Eram relativ tânăr şi aveam plăcerea să văd „orice”, să socializez cu persoane necunoscute, unele foarte interesante. Înainte de 1989 doar ţările din Est ne erau permise.
Ca un…detectiv „descopeream” oraşe noi, cunoscute doar din lecturi sau de la şcoală. Popasurile se lungeau adesea nepermis de mult, stricând programul prestabilit. Discutam aprins despre cele văzute la câte un sandviş, mai multe beri, cafele, ţigări. După care făceam coadă la „baie” – cum zic tinerii azi – în loc de toaletă sau WC. Nimănui însă nu-i păsa că întârziam la cazare, că cina era deja rece ori se terminaseră porţiile.
Am prins asemenea situaţii, dar secvenţele mai puţin plăcute le-am dat uitării. Ca pe orice lucru care mă încarcă negativ.
Pe cont propriu
Atunci când m-am deplasat pe cont propriu cu maşina a fost şi mai frumos. Mă opream ori de câte ori ajungeam în preajma unor obiective turistice importante: fie ele situri arheologice, monumente celebre, muzee, construcţii originale, lucrări de artă. Nu mai vorbesc că obligatoriu intram în grandioasele lăcaşe de cult aflate pe traseu. Altminteri, de ce să mă mai duc?
Atenţie însă, scumpi amici şi stimate amice: dacă sunteţi de felul vostru ultra-grăbiţi, dornici să „bifaţi”doar cât mai multe ţinte ori vă plictisesc explicaţiile ghizilor, lăsaţi-o baltă! Mai bine rămâneţi în bătătură ori prin jurul casei. Nici nu vă stresaţi, nici nu cheltuiţi fără rost.
Libertate totală de mişcare
…Când te deplasezi pe cont propriu ai, într-adevăr, multă libertate de manevră, numai că trebuie să te documentezi temeinic în prealabil. Altminteri poţi rata obiective de primă importanţă. Plus că traficul este adesea stresant. Mai ales la Istanbul, considerat încă de atunci al doilea mare oraş din lume după Mexico City din punctul de vedere al circulaţiei haotice, traficul era „varză”.
În 1992 când am ajuns prima dată pe malurile Bosforului la volanul propriei „VW Jetta”, am crezut că mă aflu în Infern. Ce Bucureşti ! Nimeni nu respecta nici o regulă, toţi claxonau ca apucaţii. Văzând că eşti străin îţi făceau semn hotărât cu mâna să te dai la o parte, ca să te depăşească ei. Auzi neobrăzare!
În stresul acela nebun, puteam oare să mai admir ceva în jur? Se înţelege că n-am găsit nici un loc liber de parcare prin centru. Conduceam în transă, privind doar stopurile celui din faţă, având grijă să nu-l tamponez când se oprea brusc. Nimeni nu acordă prioritate pietonilor. Am pus atât de multe frâne, încât ajuns seara la hotel am observat că becurile din spate nu s-au mai stins. Se încinseseră atât de tare, încât se „sudaseră” şi a trebuit să decuplez bateria ca să se răcească până dimineaţa…
Nu mi s-a mai întâmplat niciodată de atunci o asemenea poznă.
În prezent Istanbulul a trecut în fruntea topului devenind cel mai aglomerat oraş al lumii. În timpul orelor de vârf un drum de 30 de minute poate dura mai mult de o oră. Statisticile arată că într-un an un şofer petrece în medie circa 125 de ore blocat în trafic la Istanbul.
Popasuri obligatorii
Îmi amintesc cu plăcere că de fiecare dată când m-am deplasat terestru din România spre Turcia am oprit pentru a vizita şi răsvizita două monumentale aşezăminte sfinte: impunătoarea Catedrală Ortodoxă Alexander Nevsky din Sofia, precum şi Moscheea Otomană Selimiye din oraşul de lângă graniţă, Edirne. Le-am admirat din exterior şi în interior, atât în ansamblu, cât şi în detaliu. Am făcut o mulţime de poze, le-am filmat, retrăgându-mă apoi într-un colţ mai liniştit pentru o binefăcătoare reculegere.
Dacă eşti în tranzit cu maşina mică prin Bulgaria trebuie să ştii că te aşteaptă felurite capcane. Începând cu drumurile proaste (o, da, mult mai rele ca acasă, dacă puteţi crede aşa ceva), continunând cu precaritatea panourilor rutiere care nu indică direcţia corectă. Şi culminând cu ameninţarea radarelor. Agenţii rutieri din ţara vecină şi prietenă, cum spuneam pe timpuri, stau pitiţi unde nici nu te aştepţi având aparate mobile. Iar cum în multe zone viteza e limitată la numai…40 km/oră, vă daţi seama ce mană cerească e pe ei. Cum depistează că un autoturism cu număr de înmatriculare românesc a depăşit viteza – şi sunt o mulţime de fazani – îl trag pe dreapta şi încep „negocierile” în…euro. În leva, nici în ruptul capului!
În schimb germanii trec cu limuzinele lor luxoase val-vârtej pe lângă românaşii traşi pe dreapta, dar cine îndrăzneşte să-i oprească? Şi la ce bun? Îi vezi pe nemţi strecurând în documente „o mică atenţie” ??? Dacă au greşit plătesc fără comentarii, zicând doar atât: „Auf Wiedersehen, herr Polizei”.
Ştiţi ce zicea Murphy în această chestiune? „Adevărul este flexibil, chiar dacă faptele sunt rigide”. (Va urma).
Horia C. Deliu
