Pe Domnul Nicolae Moldovan (nenea Nicu) l-am vizitat la începutul lunii martie a.c., cu câteva zile înainte ca dumnealui să împlinească frumoasa vârstă de 95 de ani. M-a așteptat cu turtă dulce (era în zi de Sărbătoare a Mucenicilor), vin fiert …dar mai ales cu bucuria de a sta de vorbă cu cineva care mai este interesat de lucrurile pe care domnia sa le are de împărtășit. I-am mărturisit că aveam emoții deoarece arareori mi s-a ivit ocazia să stau de vorbă, timp de câteva ore, cu o asemenea personalitate, onorabil reprezentant al comunității românești, printre puținii români care a primit distincția „Pro Urbe” acordată de Primăria Municipilului Sfântu Gheorghe, în anul 1998, și titlul de „Cetățean de Onoare al Comunei Vâlcele”, în anul 2013.
La momentul emoționant din viața dascălului, etnografului, muzeografului, cronicarului Nicolae Moldovan, ce a avut loc în urmă cu trei ani, cu ocazia „ Zilelor Vâlcelelor”, prof. Vasile Antonie Tămaş spunea: „Un om veşnic este acela care în urmă lasă timpul împăcat cu dorurile vieţii trecătoare. Eternitatea din om, din sufletul nobil al pruncilor plămădiţi de Dumnezeu, este atinsă pe pământul făurit din iubire. Profesorul, directorul de şcoală şi muzeograful Nicolae Moldovan, aflat la cumpăna dintre veacuri, la cârma unui secol greu încercat dar aşezat de cei cuminţi în icoana neamului, îşi găseşte astăzi gândurile în comuniune vie cu ale noastre”.
Un om norocos
Nenea Nicu Moldovan mi-a povestit că în primăvara anului în care s-a născut- 1921- la Vâlcele era un astrolog cititor în stele care, la cererea părinților săi, i-a făcut astrograma spunându-le că „băiatul ăsta o să aibă o viață lungă și o să fie norocos”. „Norocul peste 2 ani s-a ivit; generalul Socec era la Vâlcele cu soția lui care, când m-a văzut, a zis: seamănă cu copilul meu care a murit! – dorind să mă înfieze. I-au oferit lui tata un milion de lei, dar tata nu a vrut să mă dea. Un milion de lei erau bani mari- o vacă se putea cumpăra cu 500-1000 de lei. Tata ar fi devenit cel mai bogat din Vâlcele, ar fi cumpărat vite, pământ, și la ce i-ar fi folosit când au venit comuniștii? Ajungea la Dunăre, la stuf. Norocul acolo a fost- dacă aș fi ajuns la generalul Socec, cine știe ce s-ar fi întâmplat cu mine? Acesta a fost norocul, nu cel care s-a ivit prima dată (milionul de lei oferit părintelui său- n.red).
Se poate spune că norocul l-a umărit, în mare măsură, în decursul vieții. Din Reperele biografice semante de dr. Ioan Lăcătușu în volumul „Mărturii despre oameni și locuri”, al prof. Nicolae Moldovan, apărut la Editura Arcuș în anul 2008 aflăm că: „La fel ca și alte milioane de tineri din generația sa, nu și-a realizat aspirațiile profesionale din tinerețe din cauza războiului și a evenimentelor ce au urmat după aceea. Hotărât să îmbrățișeze cariera militară, tânărul Nicolae Moldovan a urmat cursurile Școlii tehnice militare (1942-1944), pe care le-a întrerupt pentru a pleca pe front, în campania din vest, din Ungaria și Cehoslovacia. La întoarcerea din război, renunță la cariera militară și revine în satul natal (1945-1951). Din 1951, timp de 17 ani va fi directorul Școlii Generale Vâlcele. Între timp absolvă cursurile Facultății de Istorie- Geografie. După reorganizarea administrativ-teritorială din anul 1968, ca o recunoaștere a muncii sale la catedră și a celei extrașcolare, este „ avansat” la județ, ca vicepreședinte al Comitetului de Cultură și Artă (1968-1971). Acest scurt stagiu este „ trambulina” spre profesia care i-a adus împlinira personalității sale, cea de muzeograf-etnograf, profesie pentru care are calități înăscute, și pe care a exercitat-o cu dăruire și pasiune, la Muzeul Județean din Sfântu Gheorghe, între anii 1971-1983 și 1995-2001, reușind „performanța” de a fi singurul român al Muzeului Național Secuiesc”.
„Norocos” a fost și în anul 2002 când a avut un accident vascular cerebral, urmare căruia nu a mai putut comunica cu nimeni. „Atunci mi-am pus în cap că ori mor, să nu fac zile grele nimănui, ori mă fac bine. În spital, aproape o lună de zile nu m-am putut înțelege cu ai mei. Și ce-am făcut? Dvs știți că pe talpa piciorului sunt centrii nervoși, iar centrul creierului este situat pe degetele mari ale piciorului. Doamnă, zi de zi cât am stat în pat mi-am masat degetele mari de la picioare, ca să-mi activez centrii creierului. Acum vorbesc greu, dar vorbesc.” mi-a mărturisit nenea Nicu Moldovan, care se simțea un pic stingher că nu poate să mai comunice cu lejeritatea cu care a comunicat anterior acestui eveniment nefericit din viața sa, peste care a trecut și datorită dorinței domniei sale de a se face bine.
Frânturi de viață, frânturi de istorie…
În locul lui nenea Nicu vorbesc, însă, cele 15 dosare ce cuprind o importantă istorie personală dar și a românilor din acest colț de țară, adunată pe rafturile bibliotecii sale: etnografie, corespondența sa, obiceiuri, ocupații, istorie națională, monografia localității Vâlcele, pe volume, istoria băilor Vâlcele, etc.
Pe coperta primului volum autobiografic mi-a atras atenția o bucată de tricolor, decolorată de timp, despre care mi-a mărturisit că este rămasă de la costumul popular pe care l-a purtat în copilărie. Sub „amintirea roșu-galben-albastră” păstrată cu sfințenie, ca parte a sufletului său de român, stă scrisă următoarea însemnare: „ Fragment din tricolorul purtat la costumul național pe timpul copilăriei”.
Din povestirile lui nenea Nicu Moldovan aflu, cu surprindere, că tricolorul românesc purtat la costumul popular de locuitorii din Vâlcele l-au inspirat pe Ciprian Porumbescu care a compus cântecul patriotic- versuri și muzică- „Trei culori” care a fost imnul României, până la Revoluția din 1989.
„Vâlcelele fiind stațiune balneară, pentru că veneau boierii români mai mult aicea- era permis portul popular mai ales în timpul verii, ca să-i atragă pe turiști. Și atunci când a văzut Ciprian Porumbescu români cu tricolor la pălărie, și fete încinse la brâu cu tricolorul, a rămas surprins, și, inspirat de ce a văzut la Vâlcele, a compus „ Trei culori cunosc pe lume” .
Răsfoind volumul cu amintiri al lui nenea Nicu Moldovan, am găsit o poză cu o tânără și o troiță (se poate distinge inscripția: tânăra Țifrea Victoria depune un buchet de flori; Foto- Nicolae Moldovan, 1938) despre care nenea Nicu a precizat că este „un monument votiv dedicat memoriei muzicologului Ciprian Porumbescu”. „Trei culori cunosc pe lume a fost adoptat drept imn al organizației Straja Țării. Troița a fost donată și sfințită de către Centrul de inițiere din Sf. Gheorghe, de către Protopop Pop Aurel Nistor, prezent fiind colonel Pană, comandantul centrului, în anul 1938, incendiată în toamna anului 1940 de către hortiști” a adăugat acesta.
Răsfoind printre amintiri, care nu toate au fost frumoase, din păcate, nenea Nicu Moldovan mi-a povestit un episod a cărui învățătură poate fi următoarea: „Uneori, bunătatea poate să doară mai mult decât o palmă”:„După ce am venit din război, în Ardeal a fost mare problemă cu autoritățile. Regele Ferdinand a căutat militari din armata austro-ungară și i-a înrolat jandarmi. Și taică-miu, venind acasă (de la război-n.red), nu a mai găsit nici vaca, nici porcii pe care i-a avut – pe timpul războiului i-au fost confiscate. Tata a fost șef de post între maghiari, la Doboli și la Valea Crișului. Autoritățile maghiare au fost verificate să vadă cum s-au purtat cu românii, și notarul Toth Lajos din Doboli a fost închis unde este acuma „Casa cu arcade”. Tata a aflat că notarul este închis acolo, și s-a înțeles să ajute la eliberarea lui, că a fost om de treabă. A strigat la ușă: „Toth Lajos, ia-ți bocceluța!” Și când Toth a ajuns afară, i-a spus lui tata: „Mai bine îmi dădeai două palme, că poate nu-mi cădea așa rău; dumneata care mă puteai persecuta, m-ai pus în libertate”. L-a durut bunătatea lui tata”.
Mi-a povestit și despre faptul că a avut onoarea să îl cunoască pe Regele Mihai. „ L-am cunoscut pe Regele Mihai. Dirigintele clasei lui- a fost o clasă specială de copii selectați, care au făcut școala și liceul cu Regele Mihai- a fost comandantul școlii noastre de la Breaza, și când trecea (regele Mihai- n.red.) se oprea și intra la el. Iar noi îl vedeam, eram în gardă și-l salutam, eu l-am întâmpinat și i-am dat onorul. În anul 1998 a fost Regele Mihai la Sfântu Gheorghe, el și Regina s-au oprit la Monumentul Ostașului Român de la gară, și i-am spus că am fost elevul fostului său diriginte.”
Ieșit la pensie…de două ori
Muzeograful Nicolae Moldovan mi-a mărturisit că a avut parte de două aniversări de ieșire la pensie-cea oficială, la 65 de ani, și încă una la 80 de ani, când și-a încetat activitatea pe care a desfășurat-o la Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe.„Am ieșit la pensie la 65 de ani- trebuia să ies la 60, dar am rămas la muzeu, în continuare. Eu am fost etnograf și m-au rechemat în activitate, și după aceea am fost ghid, așa a hotărât conducerea: „Hai să-l chemăm pe nea Nicu, pentru că el știe și ungurește!” Am făcut două aniversări- la 65 de ani, cea oficială, și la 80 de ani. Am luat și pensia și am putut să activez pentru că era legea veteranilor și aveam dreptul să activez, aveam pensia de învățător care nu era mare atuncea- noi din aparatul de cultură eram prost plătiți.”
Nu „învață, învață, învață!” este important, ci „scrie, scrie, scrie!”
Deși a împlinit frumoasa vârstă de 95 de ani, în data de 12 martie a.c., nenea Nicu Moldovan nu acceptă că ar putea trece o zi fără să scrie… la mașina de scris. „Eu cât am fost la etnografie am adunat mult material scris, și având mașină de scris, scriu mereu. E rău că nu se mai găsește panglică de mașină, doar foarte greu. O fată mă întreba ce să-mi aducă din Germania, și i-am cerut doar panglică de mașină de scris de 12 mm. Ea mi-a dus panglică și mașina asta de scris, cadou. Am citit undeva, pe timpuri, că nu „învață, învață, învață!” este important, ci „scrie, scrie, scrie!”, că niciodată nu se știe dacă ce ai scris nu va fi folositor și va avea valoare, scrie tot ce-ți trece prin cap! Eu așa am făcut, am scris, vă dați seama, 10 panglici de hârtie de scris am folosit. Ceea ce am acum în dosare e doar o parte din ceea ce am scris, mai am o cutie plină cu înscrisuri; domnul Lăcătușu să aleagă ceva, și restul nu știu unde o să ajungă. Cu siguranță vor fi valorificate.
Scrisul, familia și muzica- bucuriile lui nenea Nicu Moldovan, la 95 de ani
Rămas singur în apartamentul din cartierul Simeria, după moartea soției sale, nenea Nicu Moldovan se bucură, din când în când, de vizita fiului său, al nepotului împreună cu soția sa și cei doi strănepoți. „ Ei vin din când în când, fiul meu e ocupat că trebuie să execute lucrările la timp. Nepotul meu lucrează la SIF Transilvania și am și doi nepoți de 3 și 5 ani. Când vin aici, eu sunt „moșul”. Ei iau bastonul meu, și se joacă prin casă. (…) Am programul meu, liniștea mea, iar seara mai mult ascult muzică ușoară românească și maghiară.”
În cei 95 de ani ai domniei sale, prof. Nicolae Moldovan s-a călăuzit, așa după cum mi-a mărturisit în finalul discuției noastre, după câteva principii de viață sănătoase, moștenite de la părinții săi, pe care le-a folosit în relația cu cei din jur: „Este mai bine să ai un vecin bun decât o rudă din depărtate; dacă nu ți-l poți face prieten, cel puțin nu ți-l fă dușman; respectă-ți semenul ca OM cu etnia și confesiunea lui; de la oricine poți învăța lucruri frumoase.”
În acea zi de martie, de la OMUL Nicolae Moldovan am învățat lucruri frumoase care mi-au umplut sufletul de bucurie. Iar pentru că nu am reușit să scriu mai repede acest material, lăsându-i impresia lui nenea Nicu „că m-am supărat pe el”, îmi cer iertare, dar timpul parcă nu-mi mai ajunge pentru câte îmi doresc să fac, împreună cu OAMENII frumoși pe care Dumnezeu, în iubirea pe care mi-o poartă, mi i-a scos în cale.
Maria Crețu- Graur
