O sarcină folositoare a omului de ştiinţă va fi mereu aceea de a pune în lumină interferenţele, confluenţele sau influenţele culturale, literare sau artistice reale, de a scoate în relief convergenţe semnificative sau rolul unui popor sau altuia în făurirea lor, a unei personalităţi sau alteia. . .
Încercăm să poposim la o perioadă interbelică, marcată de trei momente istorice decisive în care s-au schimbat rolurile de majoritar şi minoritar (1918, 1940, 1944). Interesul pentru celelalte culturi şi literaturi a fost prezentă chiar şi în cele mai vitrege condiţii istorice, consolidarea bunei înţelegeri revenind tot culturii şi literaturii. Să amintim că România după modelul celor din Europa, a determinat organizarea de turnee, conferinţe comune şi acordarea de premii literare. Vizitele scriitorilor maghiari din Ungaria, Móricz Zsigmond, Babits Mihály, Németh László, au demonstrat solidaritatea dintre scriitorii români şi maghiari, „transpunerea în practică a umanismului propagat şi anihilarea obstacolelor impuse de politica împrudentă, lipsa de tact…”. Un focar de lumină a colaborării culturale va deveni, pentru acea perioadă, Universitatea de vară de la Vălenii de Munte, unde Nicolae Iorga şi Bitay Árpád au colaborat sub semnul înfrăţirii popoarelor. Aici istoricul literar şi traducătorul maghiar, absolvent al Facultăţii din Cluj, secţia istorie şi limba română, Bitay Árpád (n.20 iul.1896 – d.30 nov.1937) a rostit între anii 1923-1937 peste o sută de conferinţe pentru publicul din Vechiul Regat, popularizând relaţiile româno-maghiare şi literatura maghiară. În procesul general al deteriorării neîncetate a situaţiei internaţionale din Europa şi, în cadrul ei, a încordării tot mai grave a relaţiilor dintre România şi Ungaria, se constată o îngustare continuă a relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări, relaţiile culturale oficial devenind aproape nule. În aceste condiţii, unul dintre scriitorii unguri importanţi ai epocii, Németh László (n. 18 apr.1901- d. 3 mart.1975) – scriitor, dramaturg, critic literar, remarcabil şi prin întinsa sa cultură, scria în 1940: „ Ar trebui să se ţină în evidenţă în primul rând elementele populare comune ale culturii noastre (…)Dar deasupra rădăcinilor strâns împletite ale vieţii populare trebuie să ţinem seama şi de cultura diversificată. Posturile noastre de radio se bruiază reciproc; curenţii culturilor noastre, din păcate, nu se încrucişează. Ştiinţă cehă, poeţi români; omul îşi cască ochii de parcă ar fi întrebat despre dramaturgii din Venezuela. Grecii ştiau mai mult despre obiceiurile perşilor decât noi, adversari moderni mai curând mânaţi unii împotriva celorlalţi, decât ajunşi faţă în faţă, ştim unii despre ceilalţi”. (Németh László, A minőség forradalma – Revoluţia valorilor, Budapest,1940, vol.III, pp.169,170). Din nefericire, în perioada de care vorbim, au apărut şi la noi şi în Ungaria, şi în alte părţi „specialişti” dornici să prezinte istoria unui popor sau a altuia în mod denaturat, neştiinţific. Au fost însă cărturari de ambele părţi care au militat pentru colaborare, reciprocitatea culturilor. Unul dintre cei care au susţinut cauza colaborării culturale româno-maghiară a fost Nicolae Iorga, care într-o broşură din 1933 scria: „Cred că fac un serviciu omenirii în general şi acestor două popoare în special, dintre care pe unul îl iubesc, fiind al meu, pe celălalt îl stimez pentru misiunea sa istorică pe care a îndeplinit-o, dacă arăt câtă zădărnicie este în impulsivitatea istorică a acestei uri…” Nicolae Iorga a scris cuvinte emoţionante despre Bartók Béla, care rămânâd fiu credincios al neamului său a înţeles că „în afară de cosângenii săi mai există şi alţi oameni şi că aceşti oameni îşi au sufletul lor propriu…şi a căutat sufletul lor acolo unde el s-a manifestat în chipul cel mai caracteristic: în masa populară, în domeniul unde apariţia lui este mai trainică şi mai expresivă: în muzică”.
Deosebit de grăitoare ni se pare şi opinia plină de preţuire a lui Octavian Goga despre cultura maghiară, atitudinea sa constructivă faţă de eforturile de cunoaştere reciprocă prin marile creaţii literare. Această distincţie a exprimat-o el însuşi cu toată claritatea în ale sale „Fragmente autobiografice”. (A se vedea Biblioteca Critică – Octavian Goga Interpretat de …, Ed. Eminescu, 1974, pp.47-50; 53-54). Preluăm câteva pasaje. Mai întâi din (SCRISOARE) Ciucea, 23 martie 1923 reţinem aceste rânduri: „Am fost toată vremea un revoltat pentru nedreptăţile care loveau poporul şi deşi am învăţat perfect limba maghiară n-a fost un moment în care să nu reacţionez cu frenezie împotriva lor. Din literatura ungurească, pe care o cunosc în întregime, trei oameni m-au oprit în loc:Petőfi, cu strigătul lui de libertate, Madách, învăluit în tenebre, şi Mikszáth, evocatorul meşter al vieţii de la ţară. Din toţi trei am făcut multe traduceri risipite în toate părţile.” (Tragedia omului a lui Mikszáth a apărut în 1934, la Bucureşti fiind considerată cea mai bună traducere într-o limbă străină n.n.). Vom trece la „Fragmente autobiografice”: „Sunt întrebat dacă poeziile acestea ale mele, în traducere maghiară, au deşteptat vreun interes literar? Da. Cât priveşte răsunetul acestor poezii ale mele în literatura mahiară; însă, trebuie să ştiţi că între noi şi unguri era un adevărat zid chinezesc. Nu aveam nici o legătură sufletească unii cu alţii. Noi trăiam complet diferenţiaţi şi astfel nimic din ce apărea la noi nu se traducea în limba maghiară. Cu toate acestea, s-a găsit unul care a tradus un volum din poeziile mele şi din Coşbuc şi traducerile sunt destul de bune.” Cu privire la literatura noastră Octavian Goga face această remarcă: „Eu am crezut de la început în specificul naţional, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie.(…) Literatura trebuie să izbucnească local, vulcanic,din rărunchii unui popor, căci numai atunci îşi are valoarea. Altfel, e pur şi simplu un fel de joc de copii, fără consecinţe”. Ce influenţă a avut literatura străină asupra poetului pătimirii noastre aflăm din confesiunile sale:” Ce dâre a lăsat influenţa generală şi ce modificări a adus influenţa franceză? Trebuie să spun că am fost mai mult în legătură cu literatura germană, de la Goethe şi Schiller începând, până la poezia germană antebelică, care se sfârşea cu Richard Dehmel. (…) N-am putut să am nici o afinitate specială cu romanticii francezi de la începutul veacului al 19-lea, căci, în grandilocvenţa lor, vedeam mai mult retorică decât sinceritate şi spontaneitate. M-am apropiat mai mult de Baudelaire şi Verlaine. Ca înregistrare sufletească, aş putea accentua legătura mea cu poezia franceză de la Verlaine şi Baudelaire încoace…”
Contele-scriitor Bánffy Miklós (n.30 dec.1873-d.5 iun.1950) grafician, scenograf, redactor-şef al revistei clujene Erdélyi Helikon va scrie la moartea poetului: „E datoria noastră să-l amintim ca pe traducătorul celor mai mari poeţi ai noştri şi ca pe omul care totdeauna a fost preţuitorul şi ocrotitorul culturii maghiare ardelene” (Erdélyi Helikon, 1938 nr.6, p.385).
Nu putem exclude din şirul acestor exemplificări numele a doi cărturari din galeria „colaborări – afinităţi”. Prin anul 1923 pe poetul Áprily Lajos (pseudonim literar, de fapt János Lajos Jékely), Colegiul dorea să-l trimită la Dijon, în Franţa, la un curs de limba franceză. El întâmpină greutăţi materiale, ceea ce îl îndeamnă să se adreseze lui Liviu Rebreanu, care pe atunci era vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Acesta îi va răspunde lui Áprily Lajos la 20 iunie 1923. Iată şi un fragment din scrisoare: „Ţi-aş fi răspuns şi eu în limba D(umi)tale, dar nu mă simt destul de tare, pe când în citit ungureşte sînt în largul meu”. Facem aici precizarea că Liviu Rebreanu a făcut o bună parte din şcoală în limba maghiară, liceul, Academia Militară iar în garnizoana Gyula, începuse să scrie. Prin 1907 avea gata un volum de nuvele satirice în limba maghiară, intitulat Szamárlétra (Scara măgărească). A făcut traduceri din Tolstoi şi Gorki (prin intermediar german), din literatura germană, dar şi din Balzac, Boccaccio, Petronius, Zola, din Mikszáth Kálmán (Cavalerii, Haina regelui, Umbrela Sfântului Petru).
Tematica aceasta, pe cât de vastă, pe atât de incitantă, prilejuieşte parcurgerea unui vast material bibliografic, întâlnindu-te cu nenumărate exemple de indivizi, persoane, emiţătoare sau receptoare de cultură; memorii, jurnale ori reportaje, unde aceste contacte cu altă realitate decât cea autohtonă au fost consemnate; cenacluri, cercuri literare, saloane literare sau de artă unde s-au sădit idei, concepţii, curente; texte de critică, articole, studii, biografii şi monografii; traduceri directe sau prin interpuşi – toate ajutând la cunoaşterea relaţiilor dintre literaturi şi arte.
Îi datorăm istoricului şi criticului literar Nicolae Balotă cartea de eseuri „Scriitori maghiari din România 1920 – 1980”, Editura Kriterion, 1981. Autorul comentează opere, prezintă profiluri literare, texte privind „confluenţe” literare şi artistice româno-maghiare. În Preambul autorul face pomenire că se simţea dator să continue inţiativa unui tânăr cercetător român, Ion Chinezu, care cu cinci decenii în urmă publică cartea „Aspecte din literatura maghiară ardeleană” (1930). Cartea lui N. Balotă venea şi ca un răspuns, confraţilor, criticilor şi istoricilor literari maghiari, care au întreprins o asemenea explorare. Asemenea preocupări au avut şi alte personalităţi, români ori maghiari. Un studios maghiar al literelor române a fost Domokos Sámuel din Budapesta, descoperind în arhivele de aici documente importante referitoare la studiile universitare ale lui Octavian Goga, ca şi activitatea sa în cadrul revistei „Luceafărul”, realizând o analiză aprofundată a traducerilor pe care poetul nostru le-a făcut din opera liricilor maghiari, Petőfi, Ady şi Madách. (Domokos Sámuel, Octavian Goga A költő és műfordító – Monografia lui Octavian Goga, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1971). În anul 1996 la Editura Promedia avea să apară „Istoria literaturii maghiare din România 1918–1989” concepută şi redactată de reputatul profesor universitar clujean Gavril Scridon. Avem nevoie de asemenea punţi cuvântătoare şi ele au existat şi sperăm în dăinuirea lor (va urma).
Prof. dr. Nicolae Bucur
