…Deşi e toamnă târzie, aflându-ne de-acum la finalul primei decade a lunii lui Brumar, zici că te afli abia la începutul sezonului autumnal. Nu tu ploi, zloată, frig. Excelent. Păcat că este secetă şi recoltele anului viitor pot fi compromise.
Mai ales dacă dai o raită şi priveşti natura din goana maşinii, ignorând termometrul ce arată afară minus trei-patru grade, este o plăcere să faci un mic voiaj. Judeţul Covasna are cu ce se mândri, locuri extrem de ofertante, pensiuni curate, bucate tradiţionale, gazde ospitaliere. Păcat că turiştii străini nu au descoperit aceste spaţii de legendă!
8 noiembrie 2001. Este o dimineaţă senină, suprinzător de limpede, fără un fuior de ceaţă. Las în urmă intersecţia spre Reci şi o fac la dreapta, spre Covasna. Străbat drumul şerpuitor pustiu la o asemenea oră matinală. În stânga zăresc Lacul de la ieşirea din comună ce este încă amorţit, doar câteva raţe alunecă graţios. Drumul a fost reparat, nu mai sunt gropile de anul trecut. Chiar şi pe porţiunea de la intarea spre Boroşneul Mare, până la calea ferată, se circulă acum binişor. Înainte ziceai că te afli, undeva, pe frontul din… Irak, aşa denivelări erau. Pe câmpuri robotesc câţiva gospodari ce strâng sfecla.
Din loc în loc fumegă vegetaţie arsă. Sunt porţiuni destul de întinse de pământ negru, pârjolit, mai cu seamă lângă drum. Arată groaznic. E un semn că nimeni nu vrea să ţină seama de atenţionările repetate ale pompierilor. Sunt interdicţii privitoare la aprinderea focului, deoarece există riscul apariţiei unor incendii provocate de vegetaţia excesiv de uscată, ce arde ca o torţă. Dacă mai apare şi un pic de vânt, care să întreţină şi să poarte flăcările, sinistru este gata! Deja prin alte părţi ale ţării s-au produs, în ultimele zile, adevărate dezastre cauzate de asemenea metode lenevoase de curăţare a terenului, sute de hectare de pădure luând foc.
Loc de basm
Am ajuns la Zagon devreme, comuna pare amorţită. Intenţionez să asist la slujba din vechea biserică de lemn veche de 200 de ani, unde are loc Hramul de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Nu puteam trece prin centru fără a intra să-i dau bineţe vechiului amic şi colaborator Nicolae Coznean, actualul viceprimar, pe care-l ştiu de ani buni. L-am întrebat de sănătate, ştiind că a avut unele probleme cu diabetul, cu picioarele. M-am bucurat să aflu că-i mai bine, Slavă Domnului.
A ţinut să-mi vorbească în acest context extrem de elogios despre medicul chirurg de la Spitalul Municipal din Tg. Secuiesc, care l-a tratat, dr. Laurenţiu Salan. A stat internat o vreme la un spital cunoscut din Braşov, fără ca starea lui de sănătate să se îmbunătăţească semnificativ, astfel că amicul Nicolae Coznean se afla într-o stare de confuzie şi nelinişte. S-a orientat atunci pe plan local, şi a ajuns la Tg. Secuiesc. Şi bine a făcut. Deşi în judeţul Covasna sunt unităţi spitaliceşti mai puţin renumite, fără faimă, datorită cadrelor medicale la fel de bune, poate chiar şi mai şi decât prin marile oraşe, se face treabă bună. Iar vicele Coznean stă chezaş.
Elogiul unui zagonean
Şi pentru că povestea noastră a ajuns în acest punct, să menţionăm şi elogiul pe care un alt zagonean, nenea Damian Poloşan, l-a adus tot unui medic priceput şi de omenie, doctoriţa Mihaela Tăbăcaru, de la secţia Interne a Spitalului orăşenesc Covasna. „Atât eu, cât şi soţia mea, îi suntem profund recunoscători domnişoarei doctor, fiindcă ne-a fost ca un înger păzitor de multe ori, îmi povesteşte septuagenarul Poloşan. Odată m-am aflat într-o situaţie disperată, am intrat în comă, credeam că mor! Ei bine, doctoriţa Tăbăcaru m-a vegheat zile şi nopţi ca pe propriul părinte şi m-a readus la viaţă. De aceea ne este dragă şi o preţuim foarte mult. Vă rog să puneţi în ziar câteva cuvinte de mulţumire la adresa dumneaei, ca şi pentru preotul Nicolae Hagiu, din Zagon, care şi dânsul m-a încurajat, vizitându-mă de multe ori când mă aflam pe patul de spital sau după aceea, acasă. Le mulţumesc încă o dată şi mă bucur să constat că omenia nu a dispărut de tot din România!”.
Coincidenţă ciudată
A fost interesant să constat odată ajuns la slujba din micul lăcaş de cult, că fără să ştiu am luat loc exact în jilţul unde stă întotdeauna nenea Damian. Domina sa lipsea, aflându-se în recuperare după o operaţie de hernie. Altminteri un ar fi lipsit de la biserică, sub nici o formă. Ce coincidenţă ciudată… Erau în schimb prezente, ca de obicei, multe femei în etate, din neamuri vechi de români stabilite pe aceste meleaguri: Mogoş, Furtună, Macovei, Cozma, Baciu, Ene şi câte altele.
Sătenii ortodocşi din Zagon – cea mai mare localitate rurală din judeţul Covasna – se mândresc atât cu noul lor lăcaş de închinăciune, foarte frumos şi spaţios, dar şi cu străvechea lor biserică din lemn aflată peste drum. Aici moşii şi strămoşii lor au fost creştinaţi şi s-au rugat vreme de peste… două secole. Ridicată în anul 1814, biserica are Hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar părintele Nicolae Hagiu a spus la sfârşitul slujbei că peste trei ani vom avea prilejul de a cinsti fix 200 de ani de la inaugurarea vechii ctitorii. Şi de data aceasta am fost impresionat de atmosfera de cucernicie, de cântările enoriaşilor, de aerul patriarhal al micului lăcaş.
Puţini sunt aceia, chiar dintre localnici, care ştiu că străvechea biserică a fost înălţată graţie donaţiei lui Zaharie Pârvu, un cetăţean cu dare de mână din localitatea Săcele, din vecinătatea Braşovului. Pereţii bisericii sunt din lemn, tencuiţi şi aşezaţi pe un fundament din piatră.
Tradiţia continuă
Marţi fiind Sărbătoare creştină, dar şi zi de lucru, cei tineri, în putere, lipseau de la slujbă, deoarece se găseau la serviciu. În jurul prânzului au sosit însă un stol de… prichinei, care abia ieşiseră de la şcoală, fiind însoţiţi de învăţătoare. Au spus în cor „Tătăl nostru” şi s-au închinat smeriţi, pătrunşi de solemnitatea momentului. Părintele Nicolae Hagiu, care predă religia la şcoala din comună, îmi spunea la sfârşit cât sunt de curioşi şi de cuminţi micii şcolari, atunci când iau parte la orele cu tematică bisericească. Pun tot felul de întrebări şi ascultă fermecaţi poveşti biblice. Este un semn bun că de mici au început să îndrăgească credinţa. Aşa învaţă să fie oameni cinstiţi, buni, demni. Altminteri, devenim uşor, uşor un popor de sălbatici, de fiinţe ce trăiesc fără precepte morale şi fără frică de Dumnezeu. Dacă nu cumva, am şi luat-o în ultimii ani pe acest drum înfundat…
Horia C. Deliu
