…Ei, am ajuns la final, dragii mei. Să ştiţi că nu v–am relatat chiar tot ce este de vizitat în micul, dar cochetul Gibraltar. În primul rând, de teamă să nu vă încarc memoria, şi aşa „full”(aiurea). În al doilea rând, nu doresc să vă plictisesc mai mult decât se cade.
În caz că o să ajungeţi pe acolo în această vară sau în alta, este bine să fiţi, totuşi, cât de cât documentaţi.
. .
„Must see”
Aşadar, după ce panoramaţi oraşul de pe Creastă, trebuie neapărat („Must see”, cum se specifică în ghidurile turistice) să faceţi un popas lângă Farul alb cu brâu lat roşu. Poartă numele „Europa Point” şi este un turn celebru în care este instalat un proiector puternic, destinat a servi ca reper de navigație în Strâmtoarea Gibraltar. Are o vechime de vreo 175 de ani, fiind ridicat din ordinul guvernatorului Sir Alexander Woodford. Ajuns în preajma farului, orice turist care se respectă (sau nu) îşi face un „selfie”.
Vă recomand, de asemenea, să admiraţi eleganta Moschee Ibrahim, finanţată de regele Arabiei Sudite şi inaugurată în anul 1997. Sunt interesante fără doar şi poate Castelul Maur, Cimitirul Trafalgar, „Tunelurile Marelui Asediu”, Grădina Botanică „Alameda”.
Timp să aveţi şi picioare bune! Fiindcă de bani nu duceţi lipsă când plecaţi în voiaj. Teoretic…
Pofiţi la shopping…
Cât despre satisfacerea pasiunii tradiţionale a muieretului (shopping-ul), nu ştiu ce să zic. Auzisem înainte de a poposi în Gibraltar cum că mărfurile ar fi mai ieftine decât în alte părţi. Vax. Poate ţigările şi băutura, dar nu m-au interesat, fiind „anti”. Găseşti lucruri bune, hăinărie de firmă, parfumuri scumpe, încălţări din piele, poşte elegante, accesorii atrăgătoare. Deşi, nu poţi băga mâna în foc că toate-s produse originale, chit că au etichete cu nume vestite. Există şi chinezisme ori turcisme de dat cadou. Nu se face dacă ai obraz, întrucât le ies culorile la primul spălat.
Un nepoţel m-a rugat să-i aduc un… Ferrari roşu (truism sadea, însă el nu ştie ce-i aia), dar cu cheiţă, nu pe baterii! Am găsit şi-l voi face fericit. Mi-aş fi dorit şi eu unul de… 760 cai putere, ce atinge 350 km/h şi prinde suta în 3,5 secunde. Dar pot să-l las noaptea acasă în parcarea din faţa blocului?
Dar să revin cu „copitele pe pământ”. Preţurile erau în lire şi m-am trudit cu paritatea, să văd dacă e oportun să fac cheltuieli. Nu merita! Am târguit nişte suveniruri, să nu plec chiar cu mâna goală.
Interesant este că lira britanică are mare căutare în Gibraltar, în vreme ce viceversa, bancnota gibralteză (deşi se numeşte tot liră) nu poate fi folosită în Albion!
Pauză pentru refrişare şi ingurgitare
…Obosit şi cam năduşit intru să mă răcoresc şi hrănesc într-un local „coqeţel”, dacă agreaţi diminutivele. Erau destule mese libere. Să fie semn rău că nu se îmbulzeau muşterii? Patronul (pe care aveam să-l cunosc un pic mai târziu) servea la bar. Este un tip relativ tânăr, ager-foc. Privea atent la cine intra.
A observat că înainte de a sta jos, m-am oprit în faţa unui panou aflat într-un colţ, pe care se aflau nişte fotografii alb-negru. Dar fără zimţi, ca pe vremuri, deşi imaginile datau de câteva decenii. Am admirat instantanee cu vestitul cuplu de artişti, John Lennon şi Yoko Ono, ce şi-au jurat credinţă în Gibraltar pe 20 martie 1969. Ce interesant!
Mă aşez pe aproape. Şeful – numai ochi. Imediat apare un „băiat”. Îmi întinde o listă doldora cu „seafood”: calamari, midii, caracatiţe, homari, scoici, creveţi. Puaaah! Nu agreez aşa ceva. Numai când le citesc numele parcă le şi simt izul. Dau hotărât meniul de-o pare şi îl rog să-mi aducă „Specialitatea casei”. Dar nu ceva sofisticat. Plus o bere locală.
– Vă recomand „Salată mediteraneană by Gibraltar” şi „Barbary beer”.
Constat că la ăştia cam toate sunt… „barbary”: adică aparţinând lumii berbere, specifică Nordului Africii. Repet, nu…barbare, cum am fi tentaţi să credem la prima vedere! Aşa sunt păsările migratoare, maimuţele. Dar şi berea?
– Perfect. Cât durează preparatul?
– Zece minute salata. Berea – imediat.
Vine…E blondă, rece şi amăruie. Apare şi verdeaţa. Bună. Am reţinut câteva ingredient: salată verde, fasole boabe, ardei gras, ceapă (toate trei de culoare roşie), plus capere, pătrunjel, rozmarin şi o minunăţie de ton. Toate… „înotau” în ulei de măsline şi zeamă de lămâie, agrementate cu sare şi piper.
Porţia a fost consistentă; preţul aşa şi aşa..
Atracţie irezistibilă
Cum termin de ingurgitat vine boss-ul. Mă salută respectuos. „Vai câtă ospitalitate , îmi zic în gând suspicios, precis vrea ceva”. Însă, în mod surprinzător, omul nu mă întreabă dacă mi-a plăcut sau dacă mai doresc şi altceva. Îmi zice hotărât:
– Sunteţi fan… Beatles!
– „Yes”!!! De unde ştiţi?
– Păi, v-aţi oprit la fotografiile acestea magice. Pe mulţi turişti nu-i interesează. Trec nepăsători… Ce n-aş fi dat să-i văd pe viu! Eu nici nu mă născusem atunci…
– Eu da.
– Vă invidiez. („Pe naiba!” – n.m.). Ei au dat tonul căsătoriilor romantice sub Muntele Calpe. I-au imitat apoi „mirii secolului” trecut, (Prinţul Charles şi Lady Diana), urmaţi de sute de perechi străine care au venit să spună „DA”.
Un cuplu faimos care a îndrăgit Gibraltarul
Patronul se ambalează, ia loc lângă mine şi-mi face cinste cu un pahar de vin alb. Mă îmbie să nu mă grăbesc şi să aflu o poveste despre faţeta idilică a Gibraltarului.
– O.K., aprob mulţumit.
– Apropo, ştiţi de unde provine expresia „O.K”?
– Vag, dar acum nu-mi vine în minte, răspund ca la şcoală.
– De la englezi. Pe vremuri, după confruntările navale ofiţerii de Stat Major consemnau pierderile, notând „X. K.” (adică “X Killed” – atâţia morţi) În cazurile fericite scriau în registru „0 Killed” (zero decedaţi). Unul mai comod a notat numai „O.K”. şi aşa a rămas, termenul fiind preluat şi de civili, ulterior de întreaga lume.
– Acum mi-am adus aminte că citisem cândva anecdota.
– Revin la Gibraltar, pentru a afirma că acest petec de pământ şi piatră le-a părut (şi încă le pare) multor îndrăgostiţi un colţişor extrem de şarmant. Cei care au lansat moda mariajelor romantice au fost John-Yoko, care şi-au unit destinele aici…
– Da, cunosc destule picanterii despre căsătoria legendarului John Lennon cu exotica artistă plastică venită tocmai din Ţara Soarelui Răsare, Yoko Ono. A fost un „love story” cu năbădăi şi sfârşit tragic.
…Yoko Ono, care era mai mare ca Lenon cu şapte ani, i-a schimbat într-un mod dramatic existenţa, contribuind la îndepărtarea treptată a cântăreţului de vechii lui prieteni. Şi în final s-a ajuns la destrămarea trupei.
Celebră poveste de amor
Fiind vorba de un cuplu atât de faimos, poate ar trebui să detaliez şi cu alte elemente despre tumultoasa lor poveste de amor, pe care tânăra generaţie de azi nu a apucat-o. Şi la adică, nici dă doi bani pe ea.
John Lennon, unul dintre cei patru componenţi ai legendarei trupe „Beatles”, a văzut lumina zilei în data de 9 octombrie 1940 la Liverpool, tocmai în timpul unui atac aerian al bombardierelor germane. Impresionat de lupta dârză a concetăţenilor săi conduşi de Guvernul primului ministru Sir Winston Churchill, tatăl micului John i-a adăugat odraslei sale în semn de admiraţie şi prenumele Winston. Acest al doilea apelativ a fost pus în semn de înalt respect faţă de marele om politic, pe către Alfred Lennon senior îl socotea un mare patriot. Chiar şi Mr. Alfred se considera la fel, dar asta nu l-a împiedecat să plece în… America, abandonându-şi familia pentru a evita înrolarea. Şi, implicit, participarea pe front în Cel de-al Doilea Război Mondial.
Alfred Lennon a trăit mulţi ani peste Ocean anonim şi modest. Abia după ce fiul său a ajuns faimos, l-a căutat şi i-a spus spășit cine este. Fire miloasă, John – ce între timp îşi pierduse mama pe care o iubise foarte mult – şi-a iertat părintele şi a avut grijă de el până s-a prăpădit. Ca o mustrare tardivă, muzicianul avea să spună într-un celebru hit: „Father, you left me, but I Never left you” („Tată, tu m-ai abandonat, dar eu – Niciodată”).
Final tragic
Povestea de iubire dintre Lennon şi Yoko Ono (născută în 1933 în Japonia) a fost un adevărat roman, viaţa lor bătând orice scenariu de film.
Cei doi s-au cunoscut la New York cu prilejul unei expoziţii a artistei nipone. John, care era deja un star al muzicii rock, a …văzut-o ( şi pe autoare, nu doar expoziţia) şi s-a îndrăgosit pe loc de amândouă. Deşi era însurat, bine mersi, a început să flirteze. A invitat-o rapid la el acasă. Şi pentru că Yoko l-a îndrăgit la fel de mult, a rămas…acolo! În tot acest timp d-na Lennon (Cynthia Powell) habar nu avea ce se întâmplă, fiind plecată în vacanţă. Când s-a înapoiat, a avut o surpriză de proporţii. Scandal, reproşuri. Au divorţat. Mai apoi a urmat ceremonia căsătoriei lui John cu Yoko în Gibraltar.
Mariajul lor a fost însă plin de năbădăi, cu pusee de dragoste pătimaşă, urmate de despărţiri ( de facto şi de jure), cu trădări şi împăcări. Şi ar fi continuat… Numai că pe 8 decembrie 1980 a survenit tragedia. Un oarecare Mark Chapman, ins frustrat şi obsedat de succesul vedetelor, l-a urmărit pe muzician. Într-o zi s-a aproapiat tiptil de John când se întorcea de la studioul de înregistrări şi în plin centrul metropolei new-yorkeze, l-a împușcat mortal pe la spate.
Şi aşa a venit ca un trăznet sfârşitul. Trupul marelui cântăreţ a fost încinerat, iar fanii l-au plâns în hohote, dar nu l-au uitat.
Ca dovadă şi aceste rânduri…
Navetiştii se întorc seara în…Spania
Deşi micuţ, dar foarte drăguţ, statul/oraş Gibraltar reprezintă un atractiv punct turistic al bătrânului nostru continent. Se află ascuns într-un… „cotlon” (cum am numit provocator serialul) undeva la graniţa cu localitatea spaniolă La Linea de la Concepción.
Din partea iberică vin în fiecare dimineaţă o mulţime de navetişti să lucreze pe teritoriul englez: în comerţ, turism, servicii, activităţi urbane, asistenţă medicală şi aşa mai departe. „Gulerele albe” sosesc la bordul maşiniilor proprii, iar „trabajadores” încalecă fără prejudecăţi scuterele şi se prezintă cu sutele la muncă, formând o coloană impresionantă.
Seara ori noaptea o iau în sens invers spre a merge acasă. Cei calificaţi şi bine văzuţi lucrează permanent, alţii „part-time”. Necalificaţii – cum apucă. Oricum zicerea filosofică potrivit căreia „Cine nu ştie să facă nimic, e gata să facă orice” se aplică şi aici.
În plin sezon turistic mulţi spanioli ori imigranţi găsesec o excelentă oportunitate de a câştiga un salariu decent, mai ales în timpul perioadei de recesiune cu care s-a confruntat toată lumea.
“Bye, bye”, “Hasta la vista”, “La revedere”
…Cu părere de rău trebuie şi eu să plec. Ca atare, mă alătur impresionantei coloane de navetişti, amintindu-mi că o viaţă întreagă am făcut la fel ca ei, du-te-vino. Mai privesc o dată nostalgic în urmă. La graniţă nu mă controlează nimeni. Îmi iau Rămas-bun (trilingv) de la primitoarele gazde, până şi de la obraznicele…maimuţe: “Bye, bye”, “Hasta la vista”, “La revedere”.
Poate mă voi întoarce cândva. Aş fi vrut să arunc o monedă în chip simbolic în vreo fântână destinată acestui frumos obicei turistic, dar n-am găsit ori n-am ştiut unde să o caut.
Mă consolez cu gândul că atunci când o experienţă de viaţă ia sfârşit, alta şi mai interesantă stă la pândă. Bau!(Sfârşitul serialului).
Horia C. Deliu
