Majoritatea locuitorilor satului Mărcuş, comuna Dobârlău, judeţul Covasna şi a oaspeţilor localităţii care au vizitat biserica satului, cu hramul „Sfântul Dumitru”, locaş de cult construit în anul 1864, pe locul unuia mai vechi din lemn, au aflat din pisania bisericii că principalul ctitor al bisericii este fiul satului Elisei Tăraş, şi că acesta „a ajuns în Ţara Românească, în Călăraşi”, unde ar fi administrat moşia unui boier, cu a cărui soţie, Chira, s-ar fi căsătorit după moartea boierului (Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p.289).
Alte informaţii despre generosul ctitor nu s-au păstrat, nici în documentele bisericii, şi nici în memoria colectivă a locuitorilor satului. Dar, la aproape un secol şi jumătate de la ctitorirea bisericii, odată cu reluarea cercetărilor privind istoria localităţii întreprinse de vrednicii fii ai satului Ioan Stoica şi Elena Tartler, autorii a două valoroase lucrări monografice (Ioan Stoica, . . Mărcuş – Lada de zestre. Pagini de monografie. Oamenii Mărcuşului, Târgovişte, 2014 (exemplar semnal, Biblioteca Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropilit Nicolae Colan); Elena Maria Tartler, Credinţă pentru credinţă. Pagini din istoria Bisericii Ortodoxe Mărcuş, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe,2014.), cercetătorii Centrului Eclezistic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” au solicitat colaborarea profesorului Nicolae Ţiripan, directorul Arhivelor Naţionale Călăraşi, pentru identificarea unor noi date referitoare la viaţa şi activitatea românului covăsnean Elisei Taraş, din Mărcuş, în calitatea sa de locuitor al judeţului Călăraşi.
Astfel, în 9 ianuarie 2015 am adresat profesorului Nicolae Ţiripan următoarea scrisoare: „Dragă Nicule, la începutul noului an 2015, încă o dată îţi trimit urări de sănătate şi spor în toate. Îndrăznesc să-ţi adresez următoarea rugăminte. În 2014 s-au împlinit 150 de ani de la zidirea bisericii ortodoxe din satul Mărcuş, com. Dobârlău, jud. Covasna. Cu această ocazie a fost editată monografia localităţii cu titlul Mărcuş-Lada de zestre, de Ioan Stoica, fiu al satului. Referindu-se la ctitorii lăcaşului, în lucare se munţionează: «După şase zeci de ani s-a construit biserica actuală care, după cum arată pisania din interiorul ei … s-a ridicat la a. <nul> 1864 în Di. <zilele> Escel. <enţei> Sa. <le> E. <episcopului> Preasânt Arhiepi. <scop şi > Mitrop < olit > al Românilor gr.<eco > răsărit. <eni> din Ardeal şi Ungar<ia> Andrei Brn <baron>. De Şaguna, cu cheltuiala Evl.<aviosului> Ttor <ctitor> D Eliseiu Tăraş, născut în acest sat şi aşezat în România la Călăraşi, cu socia sa Chira, născută acolo» (Toată corespondența, pe această temă, face parte din arhiva personală Ioan Lăcătușu, pe anul 2015). Aşadar, acest fiu al satului – Elisei Tăraş -, despre care vom vorbi detailat mai jos, a fost ctitorul acestei biserici. Tradiţia locală păstrează informaţia că el şi soţia sa, Chira, au mai ctitorit încă alte două biserici, ale căror locaţii nu le cunoaştem. Alături de ei mai apar în proscomidie numele altor ctitori, probabil rude şi predecesori. Dintre aceştia remarcăm pe Rada, Hariton, Stavri – nume de botez nespecifice zonei Mărcuşului, prin urmare nu pot fi decât rudele Chirei. Mai amintim că spre lauda lor, cei doi soţi Tăraş au constituit şi o rentă perpetuă de două sute optzeci de coroane anual pe numele parohiei Mărcuş. Această sumă şi echivalentul ei în monedă românească a fost trimisă parohiei prin grija unei fundaţii şi a casei de avocaţi Alexe Popescu din Călăraşi, numită legatară a moştenirii Tăraş şi prin intermediul Băncii Cooperative «Dunărea» din aceeaşi localitate. De notat că banca respectivă cerea anual şi un raport despre felul în care s-au cheltuit sumele «date până acum». Regăsim evidenţiată această rentă la capitolul intrări în bugetul parohiei pe anul 1903 «280 coroane trimise de legaţiunea Popescu-Călăraşi». În 1909 se trimit 300 coroane «în minus portul poştal». Banii au fost primiţi cu regularitate până în anul 1947, când în registrul parohiei apare ultima intrare de 90.000 lei. Despre Eliseiu Tăraş nu mai ştim altceva rămânând în sarcina viitorului aflarea unor date biografice mai complete şi mai ales locul unde se odihneşte el şi probabil soţia sa Chira.( Vezi Ioan Stoica, op. cit.)
Din discuţiile cu bătrânii satului, aceştia mi-au spus că, potrivit informţiilor transmise prin viu grai, din generaţie în generaţie, tânărul Elisei Tăraş, mai întâi a fost administrator, sau aşa ceva, la această moşie, iar după moartea boierului, soţia acestuia, Chira, s-a căsătorit cu el.
Ți-aş rămâne recunoscător dacă ţi-ai face timp să cercetez această temă şi, eventual, să identifici informaţii suplimenatre despre subiectul menţionat. Aştept cu interes veşti de la tine. Sf. Gheorghe, cu statornică prietenie şi sinceră preţuire, I. Lăcătuşu.”
Doar după trei zile, în 12 ianuarie 2015, profesorul Nicolae Ţiripan îmi trimite următorul răspuns: „Stimate Domnule Lăcătuşu, la început de An Nou, 2015, acelaşi gânduri de bine şi urări pentru Dumneavoastră şi toţi cei apropiaţi şi dragi. Legat de problema bisericii din satul Mărcuş, nu este nevoie, deocamdată, să fac cine ştie ce cercetări, deoarece în 2013 am publicat Istoria Protopopiatului Călăraşi, cu istoricul tuturor parohiilor, iar la începutul anului 2014, chiar Istoricul bisericii Sf. Ioan din Călăraşi, cunoscută ca Biserica Alexe.
Cu regret vă spun că în toate cercetările mele, efectuate pe parcursul a peste 10 ani, nu am dat de numele pomenit în pisania bisericii din Mărcuş, anume Eliseiu Taraş şi soţia sa, Chira. În documentele pe care le-am cercetat apare ca şi ctitor al bisericii din Mărcuş Alexe Popescu, despre care o să vă dau mai multe date în continuare. Mai fac precizarea că de la Banca cooperativă «Dunărea» din Călăraşi, nu s-au păstrat documente, iar o fundaţie şi casă de avocaţi Alexe Popescu nu am găsit în documentele cercetate.
A existat o epitropie a casei Alexe Popescu, care a administrat averea răposatului Alexe Popescu, lăsată bisericii din Călăraşi, după moartea acestuia. În bugetul pe care-l întocmea anual, un punct distinct era ajutorul sau subvenţia acordata bisericilor Sf. Nicolae din Crunţi şi Sfântul Dumitru din Mărcuş. De exemplu în bugetul pe anii 1898-1899, este trecută suma de 400 lei, care apare şi în bugetul din 1900-1901, şi în cel din anul 1924. În bugetul din anul 1937, suma este de 1500 lei, în cel din anul 1940 este trecută suma de 3000 lei ca subvenţie pentru anii trecuţi, iar în Contul de gestiune pe 1946-1947, la «Cheltuieli de la 1 aprilie 1946 la 31 martie 1947» este trecută: «Plata parohiei Mărcuş – Braşov, cota test. pe 1946-1947 incl. – 91.080 lei».
În testamentul întocmit de Alexe Popescu, autentificat la Tribunalul Ialomiţa la nr. 99 din anul 1897, printre alţii sunt menţionaţi fraţii săi Petre, Gheorghe şi Dumitru şi surorile Chira (să fie, oare, cea din pisania bisericii Mărcuş), Maria, Nuţa şi Iliana, iar la punctul VI, scrie: «Epitropia va da pe fiecare an câte una sută lei, 100 noui, pentru ajutorul bisericii cu hramul Sfântul Nicolae, ce am construit în comuna Crunţi din acest judeţu Ialomiţa, cum şi câte 300 lei noi tot pe fiecare an ca ajutor bisericii cu hramul Sfântul Dumitru din comuna Mărcuşu, ţinutul Braşovului din Transilvania, construită de asemenea tot de mine».
În pisania bisericii Alexe din Călăraşi, construită de Alexe Popescu şi soţia sa, Maria, în anii 1884-1886, se menţionează printre altele că: «Alexe Popescu s-a născut la anul 1819 în Transilvania, la satul Mărcuş, unde trecând în România, a doua patrie a sa, pe la anul 1834 şi prin multă laboare [muncă] şi onestitate, fiind la începutul carierei sale în serviciul altora, a făcut avere pentru ca să o întrebuinţeze în folosul sufletesc şi comun. A mai edificat încă 2 Sf. Biserici tot cu propria sa cheltuială, una chiar în comuna sa natală Mărcuş şi cea de a doua în comuna Crunţi, jud. Ialomiţa».
Învăţătorul Ion Mihalache, originar din satul Vlad Ţepeş, judeţul Călăraşi, care a trăit în ultima parte a vieţii la fiica sa, la Braşov, într-o carte rămasă în manuscris, la Arhivele din Călăraşi, printre alte legende şi obiceiuri, scrie şi despre Legenda bisericii Alexe din Călăraşi. Iată ce scrie venerabilul învăţător: «Această legendă a circulat în satul Socoale şi are mai multe variante. Le voi da pe rând. Cuprinsul legendei bisericii Alecse din Călăraşi: În apropiere de actualul sat Socoale, la sud de sat, nu prea departe de o japşă, şi-a avut aşezarea un preot bătrân cu numele Socol. El era foarte bogat. Avea turme de oi, cirezi de vaci şi herghelii de cai. Aur, de nici el nu-i mai ştia valoarea…Vestea despre bogăţia lui cutreierase întreaga regiune. Despre ea aflaseră şi turcii din Silistra şi Călăraşi. Bătrânul preot avea trei fete. Una dintre ele a fost luată de turci cu toate vitele, care au fost mânate la Dunăre chiar de robii preotului, excortată de câţiva ostaşi turci. Celelalte fete şi preotul au scăpat de turci prin fugă. La Dunăre, turcii au eliberat robii acestui preot şi au oprit numai pe unul anume Alecse, care era omul de încredere al fetei. În Turcia, fata preotului i-a povestit lui Alecse că aurul tatălui său este îngropat în jurul casei preotului. Nu ştie despre el decât ea şi preotul. Acum, după ce turcii au uitat despre aurul căutat, fata şi Alecse erau mai liberi. Tu poţi să fugi în România, dar mie îmi este greu să fug. Mânat de fată, dar şi de dorinţa de a ajunge posesorul acelui aur, Alecse fuge, ajunge în ţară şi după spusele fetei, după lungi căutări, găseşte uriaşa avere a preotului. Fiind om credincios, construieşte o biserică în oraşul Călăraşi, cunoscută sub numele biserica lui Alecse sau mai pe scurt Biserica Alecse. Fostul rob ajunge om de vază în oraşul Călăraşi. La moartea sa, care a avut loc în jurul anului 1900, au fost chemaţi şi locuitorii satului Socoale. Nu s-au dus decât două persoane….
În luna iunie 1979 am stat de vorbă cu preotul paroh al bisericii Alecse din Călăraşi, care mi-a arătat istoricul bisericii…Ctitorul acestei biserici a fost Alecse Popescu, iar soţia sa s-a numit Maria. Chipurile lor sunt pictate la intrare, pe peretele din dreapta, unde de obicei se pictează chipurile ctitorilor. Preotul mi-a spus că din informaţiile ce le deţine, ctitorul Alexe a fost de origine ardelean şi că a trecut cu oile sale în Muntenia, stabilindu-se în judeţul Ialomiţa şi a locuit, când la sud, când la nord de râul Ialomiţa. A locuit mai mult în satul Crunţi şi poate că a trecut râul Ialomiţa, aşezându-se un timp în satul Socoale, apoi la Călăraşi, unde s-a stabilit definitiv şi unde se găseşte înmormântat. Mai spunea preotul paroh al bisericii că Alexe Popescu a construit trei biserici, şi anume: una în Ardeal, în satul natal, a doua în satul Crunţi şi a treia este biserica Alecse. Tot din informaţiile pe care le deţine de la unii poporeni, Alecse ar fi avut multe oi, care i-au adus mari venituri. Din acele venituri a construit şi cele trei biserici despre are am pomenit. Oare acest boier ardelean să fi avut atât de mare venit de la oile lui, încât să poată construi trei biserici (ctitorii), ori el a fost posesorul aurului preotului Socol?. Timp de trei luni mi-am pus aceste întrebări şi la începutul lunii noiembrie 1979 am scris preotului din satul Crunţi, rugându-l să-mi comunice ce se ştie despre acest Alecse în satul Crunţi. Preotul mi-a răspuns şi mi-a trimis pisania şi istoricul bisericii din satul Crunţi, pe care le dau mai jos.
Stimate Domnule Mihalache, răspund cu plăcere scrisorii Dumneavoastră, cu toate că nu vă pot comunica prea multe amănunte. Vă voi da câteva lucruri demne de crezare pe seama cărora puteţi trage concluziile necesare».
Pisanie: «Această biserică s-a zidit cu spesele Dlui Alecse Popescu şi soţia sa, Maria, cu transportul sătenilor şi cu stăruinţa Dlui Chirea Teodosiu în zilele Prea Înălţatului nostru Rege Carol I şi în timpul Arhipăstorului D. Calinic Miclescu la 1880 august 15». Istoricul bisericii din Crunţi citează faptul că: «În anul 1880 s-a ivit pentru satul Crunţi un minunat prilej. Un oarecare Alecse Popescu, originar din Ardeal, păscându-şi turmele pe malul râului Ialomiţa, la un moment dat s-a surpat un mal al apei şi a căzut în apă. În urma dărâmării malului, oierul nostru a rămas uimit văzând o imensă comoară, pe care pământul a scos-o la suprafaţă. Fiind un om credincios, poate şi drept recunoştinţă faţă de dublul noroc care dăduse peste el – scăparea cu viaţă şi aflarea comorii -, s-a gândit să facă un locaş al lui Dumnezeu, în care să se roage creştin, s-a gândit să le zidească o biserică, spre amintirea lui şi a familei sale».
După cum vedeţi, lucrurile sunt puţin încurcate şi o întrebare se ridică: Cine este adevăratul ctitor al bisericii din Mărcuş? Să fie Eliseiu Tăraş şi soţia sa, Chira, aceasta ca soră a lui Alexe Popescu, sau este chiar Alexe Popescu, după cum se menţionează în testamentul său? În stadiul actual al cercetărilor, lucrurile sunt neclare. Este un subiect care merită aprofundat. Cu deosebită stimă, N. Ţiripan”
În aceeaşi zi, am trimis la Călăraşi micromonografia Parohiei Ortodoxe Mărcuş, care cuprinde şi fotografia ctitorilor, lucrare redactată de autor Elena Tartler. I-am mulţumit profesorului Nicolae Ţiripan „pentru operativitate şi profesionalism” şi am redirecţionat răspunsul acestuia, referitor la ctitorii bisericii din Mărcuş, doamnei Elena Tartler, cu precizarea potrivit căreia informaţiile primite „în loc să aducă noi clarificări, complică şi mai mult lucrurile”.
Doamna Elena Tartler, de profesie judecător, şi doar în timpul liber cercetător al istoriei localităţii Mărcuş, ne trimite următorul răspuns: „Bună ziua! Am primit mesajul dumneavoastră şi vă mulţumesc pentru documentele trimise. Am vorbit cu părintele Olaru şi …mai căutăm prin arhivă, spre primăvară. Voi încerca tot atunci să iau legătura şi cu preoţii din Călăraşi şi din Ialomiţa, poate vor putea să lămurească ceva din aceste probleme. La o primă vedere, cred că este vorba de una şi aceeaşi persoană cu Elisei Tăraş şi Chira (fotografiile celor doi din ambele biserici sunt asemănătoare, iar datele de stare civilă ar putea corespunde). E posibil să fi fost o schimbare de nume intervenită (din varii motive) după 1870. Cu privire la Elisei Tăraș: în Mărcuş nu cred că a fost vreun Popescu în secolul 19, dar voi verifica prin arhivă şi prin registrul de naşteri. E puţin probabil să fi existat o persoană bogată care să fi plecat din Mărcuş în secolul 19, căci s-ar fi auzit şi transmis prin viu grai. e posibil însă să se fi plecat cu oile vreunui stăpân de prin părţile astea şi să fie astfel necesar un schimb al numelui. Puţin probabil să fie vorba de alte persoane care să fi ridicat – prin donaţii – o biserică în Mărcuş, altele decât cele care să fi plecat de aici la muncă în alte zone sau… poate (deformaţie profesională) urmare a unor fapte grave care impuneau şi schimbarea numelui.
Elisei-Alexe, iar la Tăraş nu pot găsi nici măcar fonetic o apropiere de Popescu. Popescu este un nume specific «sudiştilor», în timp ce Tăraş mai sunt şi astăzi în zonă. S-ar putea ca Elisei să fi luat numele soţiei şi să schimbe doar prenumele?, iar cea din imagini să fie doar a doua soţie şi nu Chira?…Oricum, diferenţa în timp între cele trei construcţii face posibile interpretări. E posibil să se fi schimbat numele de către Elisei chiar când a ajuns în sud, prin 1834, cum se susţine, iar pisania din biserica noastră să păstreze numele real al donatorilor ei căci altfel nimeni nu ar fi ştiut de…un oarecare Popescu de la Călăraşi. Ar mai putea fi şi alte explicaţii pe care încă nu îndrăznesc să le fac acum, însă acum cred că e vorba doar de o schimbare de nume. Cu deosebită consideraţie Nana Tartler, Mărcuş, 14 ianuarie 2015».
În 16 ianuarie 2015, prof. Nicolae Ţiripan îmi comunică următoarele noutăţi: „Bună ziua! Se pare că imaginile nu înşală. Acelaşi lucru am gândit şi noi când am privit cele două fotografii. Asemănarea este izbitoare, deşi în fotografiile de la Dv. par a fi mai bătrani decât în pictura de la Călăraşi. Am găsit actul de deces al lui Alecse Popescu – 21 mai 1897, la vârsta de 68 ani, ceea ce confirmă că s-a născut în 1819. Maria era sigur din Călăraşi, provenea din familia Mitulescu şi avea în 1897 vârsta de 30 de ani, ceea ce poate confirma ipoteza că era a doua soţie. Oricum, este un subiect interesant, care merită adâncit prin noi cercetări. O zi bună, N. Ţiripan”.
Peste o săptămână, acelaşi vrednic şi pasionat arhivist revine cu alte precizări: „Bună ziua! O nouă informaţie în legătură cu ctitorul bisericii din Mărcuş. Am găsit actul de căsătorie al lui Alecse Popescu cu Maria Mitulescu, din 24 august 1878. Conform datelor din act, se face o eroare cu privire la data şi locul naşterii: 1828, în Andrăşeşti de Ialomiţa. Alecse Popescu era fiul lui Dumitru Taraşu şi Călina. Alecse era văduv, iar prima lui soţie, care a murit în august 1877 ( şi aici se pare că este o eroare) era fiica lui Marin Bercuşu şi Maria şi se născuse în Andrăşeşti). Oricum, aceste informaţii lămuresc cu claritate cele înscrise în pisania de la Mărcuş. Neclar rămâne de ce şi când şi-au schimbat numele şi de ce dau ca loc al naşterii loc. Andrăşeşti din Ialomiţa. O zi bună şi numai bine. N. Ţiripan, 22 ianuarie 2015”.
Coroborând toate aceste informaţii şi continuând cercetările, profesorul Nicolae Ţiripan, directorul Arhivelor Naţionale Călăraşi, ajunge la concluzia certă că românul ardelean Elisei Tăraş, din Mărcuş, jud. Covasna, este una şi aceeaşi persoană cu românul muntean Alecse Popescu, comerciant, proprietar şi ctitor de biserci, în Călăraşi, şi publică pe larg rezultatele cercetărilor sale, într-un studiu publicat în volumul omagial al arhivistului băcăuan Vilică Munteanu.(Nicolae Ţiripan, Un ardelean ctitor de biserici în Bărăgan, în „Profesioniştii noştri. 20. Vilică Munteanu, arhivist, istoric, colecţionar, la 65 de ani” , Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe şi Magic Print, Oneşti, 2016, p. 346-356.)
Din documentele descoperite de prof. Nicolae Ţiripan rezultă că Elisei Tăraş din Mărcuş, după sosirea sa în Bărăgan, în anul 1834, şi-a schimbat numele în Alecse (Alexe) Popescu, iar în anul 1878, după moartea primei soţii, Chira, se recăsătoreşte cu Maria Mitulescu, născută în Călăraşi. În calitatea sa de comerciant şi proprietar, posesor al unei însemnate averi, este ctitorul bisericilor cu hramul Sf. Nicolae din satul Crunţi, judeţul Ialomiţa şi Sf. Ioan din Călăraşi.
Cum a ajuns Elisei Tăraş de la Mărcuş în Bărăgan şi de ce şi-a schimbat numele în Alecse Popescu, documentele care s-au păstrat nu ne spun. Un mister, care greu va putea fi desluşit, îl reprezintă şi modul în care a dobândit averea sa. În jurul acestui subiect, profesorul Nicolae Ţiripan a identificat mai multe legende care au circulat în mentalul colectiv local, sus-amintite (descoperirea unei comori, în urma surpării unui mal, sau a averii bătrânului preot Socol etc.) Prezentând aceste legende ţesute în jurul lui Alecse Popescu, profesorul Ţiripan apreciază că „averea sa a constat în turme de oi, pentru ca mai târziu, probabil prin vânzarea oilor, să devină posesor a numeroase case şi magazii în oraşul Călăraşi, ocupaţia sa principală devenind comerţul”.
Bun creştin, Alecse Popescu ctitoreşte biserica cu hramul Sf. Nicolae din satul Crunţi, judeţul Ialomiţa. Ultima dintre ctitoriile sale, ridicată la vremea când Alecse Popescu era de mult un cetăţean de vază al oraşului Călăraşi, este biserica cu hramul Sf. Ioan, Cuvioasa Paraschiva şi Sf. Treime din oraşul de reşedinţă al judeţului Ialomiţa, Călăraşi, sau Biserica Alecse, denumire încetăţenită în rândul enoriaşilor şi transmisă din generaţie în generaţie.
În buna tradiţie a binefăcătorilor creştini, Alecse Popescu lasă prin testament „toată această avere mobilă şi imobilă, care s-ar găsi la încetarea mea din viaţă – scrie el -, pentru întreţinerea în bună stare şi îngrijirea bisericei cu hramul Sfântul Ioan, Cuvioasa Paraschiva şi Sfânta Treime, ce am construit acum de curând în oraşul Călăraşi, cum şi pentru acte de binefacere, pentru ca în veci să se pomenească memoria mea”. Prin acelaşi testament, dispune ca „ Epitropia să dea pe fiecare an câte una sută lei nr. 100 noi, pentru ajutorul bisericii cu hramul Sfântul Nicolae, ce am construit în comuna Crunţi din acest judeţ Ialomiţa (subl. ns. N.Ţ.), cum şi câte trei sute lei noi tot pe fiecare an ca ajutor bisericii cu hramul Sfântul Dumitru din comuna Marcoşu, ţinutul Braşovului din Transilvania, construită de asemenea tot de mine”( Ibidem, p. 354)
De menţionat că aceste subvenţii au fost plătite bisericii din satul natal Mărcuş, până în anul 1950, când întreaga avere lăsată de testator a fost confiscată de statul comunist.
Concluziile acestei anchete arhivistice confirmă, încă o dată, numeroasele şi trainicele legături dintre românii din Transilvania cu cei din Muntenia şi Moldova; vrednicia românilor ardeleni, deveniţi cetăţeni liberi în „Țară”; statornicia lor în credinţa stămoşească ş.a. Pe lângă toate acestea, putem remarca buna colaborare între cercetătorii pasionaţi de cunoaşterea istoriei şi rezultatul obţinut de munca într-o echipă complexă, formată din arhivişti profesionişti şi cercetători de profesii diferite, dar călăuziţi de aceeaşi motivaţie generoasă: cunoşterea adevărului istoric despre oamenii care au lăsat urme adânci în comunităţile în care au trăit şi în edificarea patrimoniului cultural naţional.
Dr. Ioan Lăcătuşu
