După relatarea cuprinzătoare şi imaginile aferente despre maimuţele de pe Muntele Hercule, ca şi despre… maimuţărelile lor prezentate în episodul anterior, să vă povestesc cum m–am bucurat, dragii mei, de câteva ore tihnite în pitorescul oraş/stat Gibraltar.
Atmosferă de vacanţă
La coborârea de pe Stâncă am întâlnit la tot pasul o atmosferă de vacanţă, cu lume destinsă, turişti veseli, terase pline-ochi, magazine cochete. Nimeni nu se grăbea, ne era îmbulzează pe trotuare, nebunie în trafic. Cel puţin eu unul mă dau în vânt după asemenea locuri liniştite, adevărate „cotloane” pitoreşti ale Planetei (nu doar ale Europei), unde poţi să te relaxezi, dar şi să admiri lucruri ineresante.
În metropole gigant eşti asurzit de larmă, de claxoane, îmbrâncit de puzeria de pietoni ce mişună ca furnicile, nu mai vorbesc că smogul îţi taie respiraţia. Am trăit asemenea experienţe neplăcute în mari oraşe asiatice, altminteri foarte interesante, precum Beijing, Singapore, Kuala Lumpur, Hong Kong, Shanghai, asemenea inconveniente estompând farmecul descoperirii unor locuri minunate şi monumente celebre.
…În Gibraltar totul e mic, cochet, romantic. Umblu hai-hui pe străzile vechii colonii britanice. Nu mai am nici o ţintă specială, după ce am bifat punctele importante ale turului pe Creastă. Mă plimb liniştit pe stradele curate, în pantă, pavate cu piatră cubică. Admir case cochete, majoritatea cu un cat, ce au balcoanele acoperite de vegetaţie şi flori. Ah, iată la tot pasul şi palmierii, pe care îi iubesc atât de mult.
Flanez apoi pe „Main Street”, un fel de coloană vertebrală a urbei. Mr. Hugo, ghidul ce m-a dus pe Stâncă, spunea că seamănă cu „Oxford Street” din Londra. Nu mi se pare.
Ies din Piaţa Centrală a Cazematelor, ajung lângă Poştă, poposesc în zona Colonadelor. Fotografiez încântat fortificaţiile „Castelului Maur”, Primăria, clădirea Parlamentului.
Îmi place că există multe bănci pe care poţi să stai, nu din cele financiare. Orice vizitator îşi mai trage sufletul din când în când, se aşează şi stă câteva minute spre a admira frumuseţea din jur.
Artişti ai străzii
Aud un muzicant ambulant ce-şi etalează cu mult sârg repertoriul. Culmea, nu este „de-al nostru”, dar am am avut plăcerea să dau şi de un conaţional talentat ceva mai încolo. Are în program multe piese cunoscute de-ale lui Albert Hammond, cel mai cunoscut compozitor şi interpret gibraltez, autor al unor hituri folk, rock, latino, ce au încântat generaţii. Am aflat că trăieşte bine mersi, a ajuns la etatea de 72 de ani şi încă are mulţi fani.
Deocamdată atracţia mai mare o reprezintă doi „oameni-statuie”, ce amintesc de Vestul Sălbatic, echipaţi complet în alb, vopsiţi şi pe faţă. Unul este aşezat pe o băncuţă cu un pistol în mâna dreapta, celălalt stă în picioare în spatele lui. Rămân nemişcaţi zeci de minute în şir. Pe jos se află o hartă pe care unii trecători pun monezi.
O fetiţă cu o fundă roşie în păr se apropie dezinvoltă şi vrea să se pozeze cu ei. Nici o reacţie din partea „statuilor”. Abia când mica turistă lasă jos o bancontă, scena se animă brusc şi i se face loc pe bancă.
„Smile”!
Românul …„Charlie Chaplin”
Ceva mai încolo, pe o altă stradă dau de statuia vivantă a lui…„Charlie Chaplin”. Este ca decupată dintr-un film mut. Îl studiez pe mim de mai mult timp. Are ţinuta tradiţională a celebrului personaj. Bastonul arcuit în care se sprijină în majoritatea timpului este învârtit atunci când apar admiratori. Copiii sunt cei mai încântaţi. Imediat ce observă intenţia cuiva de a-i oferi o recompensă pecuniară, aşa-zisul „Chaplin” face o reverenţă şi îşi scoate melonul. Pălăriuţa lui neagră din fetru cu calotă rotundă și bombată, cu boruri înguste, îndoite în sus este oferită apoi spre a se pune înăuntru „darul”. Când un părinte doreşte să-şi imortalizeze odrasla alături de artist, acesta face o mică scamatorie şi-i pune micului admirator un nas roşu de gumă; un giumbuşluc care stârneşte amuzamentul asistenţei şi asigură reuşita instantaneului.
La un moment dat în jurul lui nu mai e nimeni, aşa că se retrage un pic la umbră să bea o gură de apă şi să fumeze. Mă apropii şi-i fac semn că nu vreau să-l deranjez. Nu se supără, se vede că ştie să-şi respecte admiratorii. Lângă el vine o tînără şi încep să converseze pe…româneşte. Nu-mi vine să cred. Iar am dat de conaţionali, ca în Grota St. Michael. De fapt, de ce mă mir? Trăiesc în Spania-vecină sute de mii, chiar milioane de români veniţi la muncă.
– Salut popor!, le urez pre limba noastră. Nu se miră, fiind obişnuiţi, probabil, cu asemenea momente.
– Bună.
– Dragă Charlot, că altfel nu ştiu cum să-ţi spun, felicitări! Eşti o sosie remarcabilă!
– Mulţumesc. Mă străduiesc. Am făcut actorie în ţară şi l-am studiat atent pe Maestru. Aproape că mi-am însuşit ticurile lui…
Privindu-l de aprope, constat că în realitate interpretul este un bărbat destul de tânăr, dar machiajul l-a transformat. E bucureştean. De câţiva ani cutreieră prin marile aşezări ale Europei, prin staţiuni balneare, având acest job neobişnuit. S-a antrenat temeinic spre a-l întruchipa pe celebrul star al filmului alb-negru. Îmi spune că în plin sezon câştigă binişor, circa 150-200 de euro pe zi. Munceşte câte 12 ore, de la prânz până târziu în noapte. Din păcate, nu poate rămâne mult timp în acelaşi loc (deşi unele aşezări) sunt superbe, fiindcă lumea se obişnuieşte cu el şi nu-i mai acordă atenţie.
– Mă întrebaţi unde mi-a plăcut mai mult ? Ooo, sunt o sumedenie de locuri, dar parcă la Paris aş rămâne pe veci…
– E o profesie grea?
– În Occident competiţia e ucigătoare. Dacă nu eşti foarte bun, nu ai condiţie fizică, talent, răbdare – mai bine renunţi. De pildă, pe „Rambla” (vestita arteră de promenadă ce leagă Piaţa Catalunya din Barcelona cu ţărmul Mediteranei – n.m.) eram la un moment dat…trei „statui ale lui Chaplin”! Să înnebunesc. N-am ştiut iniţial, mi-a zis un trecător. Am văzut, într-adevăr, că de vreo două zile încasările scăzuseră semnificativ, însă nu ştiam de ce. M-am dus să-mi văd concurenţa. Jalnică. Însă efectul de domino se produsese. Ca atare, am plecat la Madrid…
„Montis Insignia Calpe“
Dar să revin cu povestirea în Gibraltar. La tot pasul observ Blazonul oraşului imprimat pe diferite suporturi, suveniruri, statuete, tricouri. De asemenea, îl văd şi pe drapelul naţional ce flutură pe clădirile oficiale. Este reprezentat de un castel cu trei turnuleţe roşii prinse la bază cu o cheie galbenă, având înscrisă locuţiunea „Montis Insignia Calpe“, adică „Insigna Muntelui Calpe”.
Pe lângă mine trece un „double decker” plin cu turişti, câiva făcându-mi cu mâna. Oare m-au recunoscut? Este un autobuz roşu, supraetajat, decapotabil, din care priveşti nestingherit în jur şi, mai cu seamă, poţi filma şi fotografia obiective vestite. Există şi un ghid poliglot la bord ce prezintă la microfon date, cifre, snoave. Asemenea mijloace de informare pe… roţi sunt agreate mai ales de persoanele comode, în etate, supraponderale, care se mişcă greu şi nu au cum să ajungă pe jos în zone îndepărtate.
Cu „double decker” sau pe jos?
Nu e cazul subsemnatului. Eu „iau la picior” orice teritoriu necunoscut, întrucât aşa îl descopăr ca lumea. Apoi zăbovesc în faţa celor mai interesante monumente şi – deformaţie profesională – stau de vorbă pe îndelete cu localnicii. Care mă bagă în seamă…De la ei aud adesea poveşti interesante, istorioare, picanterii, bârfe, dar şi topul corect al restaurantelor locale. Oricum, aflu mult mai multe ponturi decât din sobrele „Ghiduri Michelin”.
Să nu uit de încă trei clădiri importante: Muzeul Gibraltarului, vechi de aproape 90 de ani, ce adăposteşte exponate legate de istoria ţinutului, ca şi Reşedința Guvernatorului, reprezentantul Reginei Marii Britanii în teritoriu. Sediul datează din anul 1711 şi a fost amenajat într-o mănăstire franciscană. Un alt reper important îl reprezintă Capela Regelui, ce stă alipită de imobilul diriguitorului.
…Tot umblând teleleu prin târg, ajung la un moment dat lângă un grup de asiatici care au blocat trotuarul şi fac poze în draci unei „căscioare”. Mă mir, căci la prima ochire nu văd nimic spectaculos: e o clădire anodină, ca oricare alta, cu două felinare la poartă. Deasupra intrării se află o plăcuţă explicativă, care lămureşte oarecum lucrurile: „Royal Gibraltar Police. Headquarters”.
Aha, e Cartierul General al Poliţiei locale, mă dumiresc.
– Dar de ce-i atât de important?, îl întreb pe unul dintre „japonezii” ce filmează de zor.
– Este cel mai vechi sediu din Europa (după cel din Londra), mă lămureşte amabil omul.
– Nu zău?
– Da, datează din Epoca Victoriană.
Măi să fie, mi-am spus înciudat! Uite, piticii ăştia veniţi în voiaj de la mii de km. au habar de toate. Eu, trăitor pe Bătrânul Continent – „niznai”…
Şi apropo de documentarea serioasă cu care pleacă în excursii asiaticii, îmi amintesc că pe vremea când actualul nostru preşedinte abia ajunsese primar la Sibiu, m-am dus să vizitez şi eu cochetul burg. Mi-a plăcut ce am găsit. Am ajuns şi la nişte fortificaţii ale vechii Cetăţi, pe care le priveam ca „turistul la …poarta nouă”. Noroc că era de faţă un cuplu de tineri cu părul ca pana corbului, ochii migdalaţi şi tenul galben, care mi-au explicat imediat despre ce anume era vorba. Le-am mulţumit. La despărţire i-am întrebat într-o doară de unde sunt?
– Din…Hong Kong. Şi tu?
– Din…Letonia!!!
A fost prima ţară care mi-a venit rapid în minte. Puteam zice că-s român?(Va urma ultimul episod)
Horia C. Deliu . .
