Note de călătorie (7)
Palatul cu nume de floare - Potala
Citisem cărţi, broşuri, pliante şi vizionasem poze şi pelicule turistice înainte de a pleca în minunata aventură din toamna lui 2011, având ca destinaţie Orientul Îndepărtat. Insistasem cel mai mult asupra Tibetului – acest ţinut enigmatic, unde prea puţini vizitatori ajung – întrucât în China mai fusesem, iar despre Hong Kong şi Macao ştiam destul de multe.
DVD-ul documentar nemţesc de vreo două ore şi ceva dedicat „Ţării zăpezilor” (apărut în primăvară într-o colecţie cunoscută la chioşcurile de difuzare a presei) e incitant, nimic de zis. Reprezintă un reportaj de călătorie aproape impecabil. Plin de date, informaţii ample, analogii interesante, de asemenea, având imagini de vis. Numai că filmul păcătuieşte din pricina politizării. Realizatorii s-au plasat adesea pe o poziţie partizană, ceea ce umbreşte după părerea mea demersul lor jurnalistic.
Aspecte mai nuanţate
Acum, după ce am vizitat mirificul „Tărâm al norilor albi”, pot să afirm în cunoştinţă de cauză că realitatea este mult mai nuanţată. Semnele progresului societăţii tibetane sunt evidente pentru oricine este de bună credinţă. Ele nu pot fi minimalizate ori ţinute sub obroc, vrem, nu vrem. Am să dau un singur exemplu, însă edificator: vestita garnitură feroviară trans-himalayană (unică în lume gratie perfomanţelor sale tehnice, despre care am să relatez pe larg într-un episod viitor), trenul elegant cu care am părăsit Lhasa gemea de elevii tibetani care mergeau să studieze în China.
Or, costul unui bilet pe o distanţă de peste 1.000 de km, la o altitudine ce ajunge la 5.000 de metri este foarte mare, fiind nevoie de o planificare riguroasă. Grupul nostru de vizitatori îşi procurase tichetele de călătorie, hăt, cu o lună şi jumătate înainte, deoarece locurile erau limitate. Chiar şi aşa tot s-au ivit unele dificultăţi. Ei bine, toate cele 11 vagoane erau „full”, nu găseai nici un locşor liber. Ba am zărit plimbându-mă prin tren şi câte şapte adolescenţi înghesuiţi într-o cuşetă de şase locuri, cu trei rânduri de paturi suprapuse de o parte şi de alta (n-am mai întâlnit nicăieri ceva similar) bucuroşi că pot merge să studieze în fiecare an gratuit pe banii statului chinez.
Propagandă? Gesturi de faţadă? Până una, alta, rămâne de văzut ce supra-entitate mai face în ziua de astăzi asemenea sponsorizări uriaşe, într-un univers globalizat tot mai pauper …
Potala – Palatul de Iarnă
În pofida schimbărilor accelerate socio-economice evidente din Tibet au rămas intacte câteva repere spirituale solide, enumerate în episodul precedent al serialului nostru. Un simbolul al veneraţiei poporului pentru religia, cultura şi conducătorul spiritual Dalai Lama îl reprezintă Palatul de Iarnă, fabuloasa construcţie cu nume exotic, ca de floare – Potala.
Ştiam din poveşti şi din poze cum arată. Mi-l descrisese cu lux de amănunte în urmă cu vreo trei decenii amicul Horst, un mare globe-trotter din Germania, care izbutise (numai el ştie cum) să viziteze palatul pe îndelete. Atunci, fusesem convins că n-am să-l pot vedea şi eu aievea, niciodată. Precum visez acum să ajung cândva la Marea barieră de corali din Australia, la Cascada Iguazu ori în „Usuaia” – supranumită „Fine del Mundo” – în Sudul Ţării de Foc. Dar mai ştii ce-mi rezervă viitorul? Cu Tibetul, uite, că s-a putut prin intervenţia proniei divine, conform principiului latin “Deus ex machina”.
Două edificii într-unul singur
Revenid la imobilul gigantic Potala, să spunem că reprezintă o minune arhitectonică. E zugrăvit pe dinafară în două culori distincte: roşu închis şi alb strălucitor, fiind o bijuterie arhitectonică înscrisă în tezaurul cultural universal, obiectiv aflat în patrimoniul UNESCO. A admira această fortăreaţă spirituală pe dinafară, din oraş, reprezintă deja o performanţă. Însă a pătrunde în interior constituie de-acum o izbândă, un vis devenit realitate. Se fac programări riguroase privind procurarea biletelor, accesul făcându-se în două scurte reprize zilnice, înainte şi după-amiaza.
Interiorul Palatului de Iarnă
Autorităţile nu acceptă mulţi vizitatori, în dorinţa de a proteja incomensurabilele valori aflate în incintă. Controalele la intrare sunt la fel de severe ca pe un aeroport internaţional: scanare pentru controlul corporal, verificarea riguroasă a accesorilor (truse foto, poşete, borsete, rucsăcele), confiscarea sticlelor cu apă sau sucuri etc. Imensa construcţie se înalţă pe o stâncă, putând fi observată aproape din orice punct al capitalei. Este, dacă vreţi, eleganta emblemă a Lhasei, dar şi a întregului Tibet. Deţine o suprafaţă de aproximativ 130.000 de metri pătraţi, având 400 de metri lungime şi o înălţime de 117 metri. Reşedinţa liderilor spirituali tibetani a fost construită în secolul al VII-lea, apoi renovată şi mărită după alte zece secole. De fapt, sunt două edificii gigantice într-unul singur: Palatul Alb, cu 11 etaje, şi Palatul Roşu, cu 13 etaje, în total existând nu mai puţin de… 1.000 de camere!!!
O provocare fizică extenuantă
Mai întâi străbaţi un platou imens, treci de o poartă uriaşă, bogat ornamentată, cu ciucuri impozanţi. Urmează o curte interioară enormă, plină de verdeaţă şi flori. Priveşti extaziat de la bază palatul, imortalizându-l în zeci de fotografii şi secvenţe filmate. Numai că până să intri efectiv în reşedinţă, eşti nevoit să faci faţă unei provocări fizice extenuante şi nebănuite: urcarea întortocheatei scări monumentale de piatră, cu sute de trepte, ce parcă nu se mai termină.
La fiecare 15-20 de paşi te opreşti să-ţi tragi sufletul, simţind cum pierzi ultima picătură de vlagă. Şi aşa de abia umbli pe stradă din pricina neacomodării organismului cu uriaşa altitudine, darmite să mai depui acest efort extenuant, sub un razele unui soare care te pârjoleşte nemilos, aidoma laserului! …Gâfâiam ca o locomotivă cu aburi, eram leoarcă de sudoare, iar pauzele de odihnă se înmulţeau şi se lungeau. Până ce, în sfârşit, a dat Domnul (poate… Budha, Alah sau cine o fi fost în ceruri) să pot pune piciorul în incintă. Dar, atenţie, superstiţa îţi interzice să calci pragul! Altminteri, ai ghinion…
Un interior întunecat
Din păcate, interiorul Palatulului Potala este întunecat, apăsător. Însuşi ultimul său stăpân, actualul Dalai Lama (al XIV-lea), a declarat că în copilărie nu-i plăcea să locuiască acolo pe timpul iernii. Abia aştepta să vină anotimpul cald, spre a se muta în luminosul şi veselul Palat de Vară, într-adevăr, un fel de colţ de Rai. Poţi admira în schimb zeci şi zeci de statui ale lui Budha, incluzându-l şi pe Sakyamuni, graţioase picturi murale, stupe (monumente religioase destinate comemorării sau păstrării relicvelor unor conducători), altare de rugăciune unde ard necontenit sute de lumânări, sarcofage. Cel mai impresionant dintre toate este, fără îndoială, sicriul lui Dalai Lama al V-lea, care cântăreşte 3,7 tone de aur şi are încrustate mii de nestemate. Se spune că ar fi în jur de 20.000 de diamante, turcoaze, safire, podoabe din jad etc.
Camera lui Dalai Lama din Palatul Potala
Palatul Potala arată şi este un colos arhitectonic, cu coridoare întortocheate, mărginite de tot felul de încăperi: săli de ceremonii, de meditaţie, spaţii funerare, holuri, locuri pentru servirea mesei, sufragerii, dormitoare ale călugărilor şi servitorilor, cămări, alte dependinţe etc., etc. Punctul cel mai interesant al turului turistic se află sus de tot, unde se găsesc amplasate modestele odăi în care a locuit Dalai Lama. Nişte spaţii micuţe, mobilate modest, despre care liderul tibetan îşi aminteşte cu nostalgie în evocările sale din adolescenţă.
Dalai Lama – un lider charismatic
E bine ca cititorii mai puţin avizaţi să reţină că apelativul Dalai Lama nu reprezintă numele cuiva! Ci constituie rangul celui mai înalt demnitar bisericesc al Tibetului, un fel de prelat-preşedinte de stat, dacă se poate spune aşa. În traducere Dalai înseamnă Ocean (de înţelepciune), iar Lama – învăţat, mentor spiritual. Fiecare asemenea conducător a avut, se înţelege, şi un nume, al actualului guru fiind Tenzin Gyatso. În ordine cronologică el este al 14-lea şef supranumit „Ocean de Înţelepciune”, trăind din 1959 în exil, în India.
S-a născut în anul 1935, provenind dintr-o familie modestă. Încă de la etatea de doi ani a fost identificat drept reîncarnarea lui Avalokiteshvara (Budha al Compasiunii), conform unor oracole şi proceduri mistice locale. A trebuit să-şi părăsească părinţii la o vârstă fragedă, fiind dus în Capitală spre a locui şi a se instrui în Palatul Potala. La numai cinci ani devine oficial noul conducător al Tibetului. De atunci a dus o viaţă de ascet, nu s-a căsătorit, nu are urmaşi, dedicându-se studiilor filosofice şi devenind un promotor înfocat al drepturilor şi libertăţilor poporului pe care-l reprezintă. Spre deosebire de predecesorii săi care trăiau izolaţi în Tibet, Tenzin Gyatso a călătorit foarte mult în toată lumea. A fost şi este socotit pretutindeni un veritabil ambasador al toleranţei şi bunei înţelegeri între oameni şi popoare. Ca atare, în anul 1989 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace.
„Libertate în exil”
Actualul Dalai Lama al XIV-lea, laureat al Premiului Nobel pentru Pace
În volumul autobiografic intitulat „Libertate în exil”, interesantul personaj evocă nostalgia spaţiul în care şi-a trăit copilăria: Palatul de Iarnă. Avea câteva camere austere pentru întâlniri oficiale, pe care le-am vizitat, salonul de meditaţie, un dormitor liliputan şi o toaletă mică de tot. Pe o poliţă am observat şi vestitul aparat de radio cu lămpi. O relicvă dragă, aparat pe care l-a demontat şi montat la loc împreună cu prietenul său, alpinistul austriac Heinrich Harrer, care şi-a petrecut alături de el şapte ani în Tibet. Ajuns apoi acasă, la Viena, Harrer a scris o carte vestită, după care s-a turnat filmul de mare succes „Şapte ani în Tibet”, cu Brad Pitt în fruntea distribuţiei.
Contemporanul nostru Dalai Lama relatează, printre altele, în volumul său de amintiri şi despre modestul pat din Palatul Potala. Adeseori, noaptea era vizitat de… şoricei (!), cu care chiar se împrietenise şi în final nu-l mai speriau câtuşi de puţin. Apartamentul respectiv s-a păstrat întocmai, oferind o lecţie de modestie atâtor regi trufaşi, împăraţi, dictatori, şefi de state, orbiţi de lux şi de grandoare.
Umanitatea trebuie să se aplece cu smerenie în faţa acestui conducător spiritual unic. El ne-a oferit o lecţie de viaţă cu totul aparte, bazată pe dragostea faţă de semeni, compasiune şi nonviolenţă. (Va urma)
Horia C. Deliu
