În cadrul evenimentelor culturale desfăşurate cu ocazia „Zilelor Sfantul Gheorghe” a avut loc lansarea volumului „Cămaşa de sare” al poetei Mihaela Aionesei. Organizatorii evenimentului- cotidianul „Mesagerul de Covasna” și Asociațiunea „Astra” Covasna- Harghita- au fixat data de 22 aprilie, în întâmpinarea Zilei internaţionale a cărţii, sărbătorită în fiecare an la 23 aprilie. A fost un mod deosebit de a sărbători cartea. Întotdeauna, o carte te înalţă pe drumul cunoaşterii, cărţile fiind trepte ale cunoaşterii. Cartea, în general literatura, te îndrumă singură. Trebuie doar, cum mărturisea scriitorul-ierarh Valeriu Bartolomeu Anania, să fii atent, căci o carte o cere pe alta şi tot aşa până îţi faci o regulă care te determină în tot ceea ce realizezi.
Foto: Silviu Ipătioaei – M.D.C
Poeta Mihaela Aionesei simte poezia ca find locul unde se întâlneşte cu sufletul. De câţiva ani, Mihaela Aionesei s-a afirmat intens în creaţia lirică. A debutat editorial în anul 2011 cu volumul „Cerşetorii de stele”, la Editura ArtBook din Bacău. A urmat, în 2013, la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, volumul „Anotimp (i)legal – lumina”, apoi volumul „Insomniile bufniţei”, Editura Eurostampa, Timişoara, 2014, ca la aceeaşi editură să apară, în 2015, volumul „Surâsul dintr-o lacrimă”.
Volumul „Cămaşa de sare”, apărut, de curând, în 2016, la Editura „Vatra veche” din Târgu Mureş, face parte din colecţia editurii închinată Marii Uniri. Aşadar, volumul recent al Mihaelei Aionesei are nr. 23 din colecţia „100 de cărţi pentru Marea Unire 1918-2018”.
Geneza cărţii este foarte interesantă. După cum chiar autoarea mărturiseşte, volumul „Cămaşa de sare” are o poveste care a început în vara anului 2013, când, la invitaţia scriitorului Nicolae Băciuţ, a participat la Tabăra de Creaţie „Legenda verii”, organizată la Gledin, jud. Bistriţa-Năsăud. Zilele petrecute în localitatea Gledin au impresionat-o peste măsură, cu viaţa de la sat, cu săteni extrem de prietenoşi şi bucuroşi să fie gazde, cu mândria localnicilor pentru păstrarea şi respectarea tradiţiilor, cu sfinţenia locului unde a văzut lumina zilei Sfântul Ierarh Pahomie. Atunci a început să scrie câteva dintre poemele incluse în volumul la care facem referire.
Lectura poeziilor Mihaelei Aionesei te tulbură. Transmit o anume stare. Sunt pagini de autobiografie lirică, transmiţând doruri, singurătăţi, dureri pentru care deseori au curs lacrimi de neputinţă, de răbdare, de frustrare, mai ales, de aceea „e foarte greu să taci şi să înduri.” Aşa se explică şi titlul volumului, după confesiunea autoarei „aşa m-am trezit sufocată în propria viaţă, ca într-o cămaşă de sare perfect mulată, pe care m-am obişnuit s-o port aşa cum maicile, la mânăstiri, îşi poartă straile lungi şi negre fără să crâncească, şi când e vară, şi când e iarnă.” („Mesagerul de Covasna”, vineri 22 aprilie 2016).
Poate că sarea are puteri magice. Certă este puterea magică a lacrimilor, al căror gust l-am simţit cu toţii. Lacrima constituie un laitmotiv în poezia Mihaelei Aionesei. Este suficient să ne gândim la titlul volumului „Surâsul dintr-o lacrimă.”
În cartea prezentată, lacrima este asociată purităţii şi depăşirii unor momente dificile: „Atât de limpede lacrima / pe obrazul florii de cireş / din ea mi-adun dimineţile / ori de câte ori păsări de pradă / se abat peste amurgurile noastre” („Cioplitoarea”). Alteori, lacrimile sunt numite metaforic “perle de rouă pe suflet” („Golul de noi”) ori sunt însemn al durerii: „O lacrimă cât roata cerului / rugăciuni şi o desagă de cuie / e tot rămasul meu în lume” („Adn”)
Poezia ca stare duminicală a cuvântului este artă poetică. În poezia Mihaelei Aionesei aflăm multe poeme de artă poetică: „Mă străduiesc să ţin în frâu galopul / să nu ridic praful şi să mă pierd / în negura drumurilor fără întoarcere” („Aş fi putut”) sau „Trebuie să fii ancorat / în oglinda realităţii / pe brânci să duci lupta cu valul” („Viaţă încotro?”).
Conştiinţa apartenenţei la identitarea creştină este profundă: „Acasă e adâncul din suflet / uimirea genunchilor / care coboară să atingă / lumina din icoana unde un prunc / e încă nedezlipit / de mama lui” (“Acasă”). În inima celor “gârboviţi de griji mărunte”, aflăm că „mai arde în suflet o speranţă / un dor înfipt într-un mănunchi de busuioc / o horă bătrânească”, sau versuri ce trimit la satul românesc de astăzi: „Pe vechiul drum ce duce spre cătun / mai cântă ciocârlia mai latră un câine / vântul mai sărută mâna de ţărână sfântă” („gârboviţi de griji mărunte”).
Atrag atenţia versurile ce exprimă în mod inedit interiorizarea credinţei şi a sentimentelor specific: „Scufundă-te în tine! Iubeşte! Iartă! / fă-te ghem de alge şi-apoi înalţă-te de mii de ori / până vei simţi cum respiră din ciotul proaspăt retezat …/ Dumnezeu.” Termeni duri şi chiar expresii bolovănoase amintesc de anumite răzvrătiri din psalmii arghezieni: „dar chiar aşa, Doamne, / chiar aşa, de ce mă laşi al nimănui?” („Am ştiut”); „Cum se căznesc să supravieţuiască / fără strop de apă / şi cum mă doare căţeaua asta de inimă / care latră / latră latră latră…” („Cerşetoarea”); „Fă-mă, Doamne, mărgăritar / răstignit pe-al Tău altar / să înfrunt acest zadar / pân’ să mă strivească porcii!” („Brambura”).
Probabil poemul „Brambura” demonstrează cel mai bine calitatea de poet al cetăţii care remarcă tarele societăţii: „violatori, hoţi, desfrânate şi beţivi / ajung vedete peste noapte în timp ce / la fiecare respiraţie a ierbii / moare singur un copil”, cu răbufnirea unei zădărniciri fără speranţe de îndreptare.
Poezia „Banala poziţie de drepţi” este un monolog liric confesiv cu raportare la societate, unde motivul „lacrimă / lacrimi” este din nou prezent: „Ştiu cum să-mi curm lacrimile şi să le adăpostesc de fiare / chiar printre voi”, alături de dorinţa puternică de autoapărare. Monologul liric se încheie cu o interogaţie retorică izvorâtă dintr-un conformism care doare: „Tu … spre ce te îndrepţi când lumea ta e doar o zbatere / pentru o banală poziţie de drepţi?!”
Problematica existenţială este prezentă şi-n alte poeme, în care viaţa apare ca o „cursă nebunească” („Ieri, eternul rebel”), iar gândurile sunt sumbre: „Mi se spune tot mai des că nu văd cu ochi buni lumea / că prea adun tristeţi şi tămâiez dureri cu lacrima / am stat pe inimă o vreme şi am lăsat gândurile să bată” („La o cină de taină”). Speranţa de schimbare este infimă: „ . . minele meu adâncit în fântână / îmbătrâneşte aşteptând / să schimbe cineva lumea într-o metaforă” („La o cină de taină”).
În alte poeme este resimţită necesitatea şi dorinţa izbucnirii luminii din durere: „neputinţa m-a înghesuit sub o piatră / tăcut un înţeles mă susţinea în viaţă / trebuie să devii amnar / să poţi vedea scânteia iubirii / în tot acest deşert / doar Cel Răstignit veghează chiar şi atunci / când alţii te îngenunchează.” („O cale mi s-a arătat”)
Durerea se generealizează, iar eul liric şi-o asumă: „Cum să mă bucur, Doamne, / cu atâtea suflete de gheaţă / cu atâtea suflete înfipte în pământ / mă doare lumea, Doamne, / rău mă doare.” („Mă doare lumea, Doamne”).
Când referirea este la o societate plină de nelinişti şi dureri, întrebările retorice cu adresarea către divinitate îşi au rostul bine definit: „Sub care cer / Doamne / să-mi odihnesc / semnul de lut / sub care?” („Miroase a măr răstignit în april”).
Un poem semnificativ „Ce-i iubirea?” cuprinde foarte frumoase versuri cu trimiteri biblice în care eul liric doreşte a-şi asuma responsabilitatea acumulării durerii omeneşti, totuşi se întreabă dacă merită: „Spune-mi Tu, care îndelung ai răbdat cale de o sâmbătă / dacă e de ajuns să taci ascuţind durerea în răni / ca şi cum vina ar fi a cuielor nu a oamenilor / care Te-au osândit cu vorbe de ocară / spune-mi Tu cum este de dragul lor să Te striveşti?”
La final, încercăm o concluzie. Mihaela Aionesei este un poet al căutărilor, un poet al asumării durerilor omeneşti. De aici, înclinația spre o poezie tristă, o poezie a lacrimilor, deoarece greu, „pe brânci se duce lupta cu valul”, de unde rezultă calitatea de luptătoare a autoarei. Considerăm că direcţia spre lumină se întrevede puternic. Odată descoperită, iubirea îi va dărui puterea şi răbdarea de a străbate întunericul, cum deja versurile sale o anunţă: „Unii spun că iubirea-i un hău adânc de fântână / că trebuie să treci cu răbdare întuneritcul / să poţi gusta lumina” („Ce-i iubirea?”). Îi dorim din suflet mult succes și inspirație binecuvântată.
Luminiţa CORNEA
–-
„Mihaela este una dintre minunile care a apărut în viața mea… atunci când a trebuit…”
„Când spun că minunile sunt printre noi, că minunile sunt oamenii de lângă noi care vin ca o prelungire a mâinii lui Dumnezeu, greșesc eu oare? Cu siguranță nu! Căci, iată, încă o dată mi s-a confirmat că ele apar în viața noastră atunci când trebuie…”
Mihaela se întreba, retoric, cu siguranță, și-și dădea răspus la această întrebare, în vara anului trecut, la finalul lansării volumului „Insomniile Bufniței”, la Tg. Secuiesc.
Eu pot spune că Mihaela este una dintre minunile care a apărut în viața mea și a colegilor împreună cu care realizez ziarul „Mesagerul de Covasna”, atunci când a trebuit, aducând din adâncul sufletului ei minunatele poezii pe care le-a strâns în cele 5 volume editate până în prezent, respectiv „Cerșetorii de stele” – apărut în anul 2011, „Anotimp (i)legal – lumina” – publicat în 2013, „Insomniile bufniței”- apărut în anul 2014 „Surâsul dintr-o lacrimă” publicat în anul 2015 și volumul pe care îl lansăm astăzi, „Cămașa de sare” apărut cu spijinul financiar oferit de domnul Romulus Oprea, din comuna Zăbala.
Munca depusă de Mihaela ne-a dat prilejul să inserăm în paginile „Mesagerul de Covasna” o parte dintre realizările ei. Cea mai mare parte a acestor materiale aparțin colegei mele Ana Alina Costache care nu a ratat ocazia de a le face cunoscut cititorilor că: „Poeta Mihaela Aionesei a fost premiată de Liga Scriitorilor Români pentru volumul „Insomniile bufniței (martie 2015) sau că „Poeta Mihaela Aionesei a obținut Marele Premiu la Festivalul – concurs de poezie religioasă „CREDO”– (aug 2015) dar și că a fost premiată la Festivalul Internațional „Renata Verejanu”– , în luna septembrie 2015.
Pentru că s-au bucurat de aprecierile specialiștilor, poeziile Mihaelei au fost publicate în revista „Vatra Veche” din Tg. Mureș, în „Caietele de la Araci”, publicație de literatură a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu-Gheorghe, a cărui suflet este doamna prof.dr. Luminița Cornea, în Revista „Creneluri Sighișorene” al Asociației Literare „Creneluri Sighișorene” dar și în Revista de literatură și artă „Ante Portas” a Cenaclului cu același nume …și în multe altele.
Aceasta este prietena mea, a noastră, Mihaela Aionesei, pentru care am avut bucuria de a organiza în luna iunie a anunlui trecut, în cadrul primei ediții a „Zilelor culturale românești” la Târgu Secuiesc, lansarea cărții „Insomniile bufniței”, însoțită de recitalul intitulat „Exercițiu de tril” susținut de actrița Camelia Paraschiv Katai de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, alături de Alin Costache, student al Facultății de muzică din Brașov.
„Pot spune că d-na Luminița Cornea a fost mâna întinsă de Dumnezeu, care m-a adus aici, în județ..”
Având în vedere faptul că evenimentul de vineri a reprezentat prima lansare a unui volum de-al său, la Sf. Gheorghe, poeta Mihaela Aionesei a punctat, în discursul său:
„Mă bucur în primul rând că ați ales să fiți aici alături de mine și de această doamnă minunată, Maria Graur, care de ceva timp ne aduce atâta bucurie sufletească, deoarece se ocupă de aceste evenimente. Una dintre durerile mele a fost tocmai faptul că în urmă cu câțiva ani nu se întâmplau evenimente culturale (în județul Covasna- n.red), iar eu eram nevoită să plec în alte orașe. Când am început să scriu, prin 2007, activitățile mele se desfășurau mai mult la Bacău, la București, neștiind că aici este totuși un grup care desfășoară activități în acest sens.
Întâmplarea fericită a făcut ca în 2012, când am lansat volumul „Anotimp (i)legal – lumina” la Brașov, în cadrul Ligii scriitorilor, să fie invitată și d-na prof. Luminița Cornea care a avut o mare surpriză să vadă că evenimentul la care a fost invitată avea ca protagonistă o poetă din Tg. Secuiesc. (…) Pot spune că doamna Luminița Cornea a fost mâna întinsă de Dumnezeu, așa cum îmi place să spun, care m-a adus aici în județ, și mai apoi, încetul cu încetul, m-a dus la toate evenimentele pe care dânsa le-a organizat sau la care a participat- la Arcuș, la Iași, în Republica Moldova.”
Făcând un arc peste timp, Mihaela Aionesei a vorbit despre vremurile din urmă cu aproape 30 de ani: „… O să vă arăt o pagină îngălbenită a ziarului „Cuvântul Nou”, în care mi-a apărut primul poem. Pe atunci, dl Ioan Negulici era redactor și responsabil cu partea culturală; dânsul a venit la acea vreme la Casa Pionierului din Tg. Secuisc, cu o echipă de la București – așa se căutau tinerele talente, pe vremea aceea- și le-a plăcut foarte mult ceea ce le-am recitat, astfel că primul meu poem a apărut în „Cuvântul Nou”. Poate nu întâmplător legătura mea cu Sf. Gheorghe a început în urmă cu foarte mult timp, chiar dacă am ajuns aici, destul de târziu…Ca să nu mai spun că prima mea opțiune pentru liceu, în clasa a VIII-a, a fost să vin la Sf. Gheorghe, să fac filologie- istorie, dar mama nu a vrut, ea m-a trimisla Bacău, la Liceul Electrotehnic- spun asta pentru că oarecum acolo a început povestea. După ce am terminat școala la Tg. Secuiesc cred că am scris, ca fiecare dintre noi, câteva poeme de dragoste, prin liceu; a urmat o pauză foarte lungă și cred că prin 2006 s-a produs minunea, adică am reînceput să scriu poezii. De aceea am să vă recit poezia „Povestea cuielor mele” care face parte din volumul „ Surâsul dintr-o lacrimă”:
„am terminat cu greu liceul electromecanic
la treapta întâi viața era să-mi tragă o țeapă
și să nu mai intru într-a doua
să învăț cum se sapă roua
cu diploma în buzunar am fost mulți ani
cel mai constrâns hoinar
ce n-avea bani nici de cafea
ce fete/ ce plimbări/ ce alea alea…
erau doar vise împachetate în dulăpior
m-am întrebat de multe ori
ce caut eu printre atâtea agregate
șuruburi și cuie netede sau striate
când mintea mea-i călare
când pe-un roib alb când pe unul verde
și când nimeni nu mă vede
dau cu mine de pereții care prind contur
de astre negre sau albastre
se zgâiesc la mine mirate
precum câinii așteptând luna albă la apus
ce viață plină de cucuie am dus
conice sau rotunde
îmi aminteau mereu că n-am loc niciunde
așa că m-am întors la viața mea de cuie
cu cap cârlig/ teșit sau înecat
așa mi-am învățat stările care au urmat
și poate dacă nu aș fi știut
cum se ține șurubelnița dreaptă
nici rănilor nu le-aș fi putut spune
cum să stea aliniate ca niște soldăței de plumb
nu, nu plumbul lui Bacovia
ci cel de-a lungul timpului adunat
de care-mi vorbea un doctor la un control de rutină
cică-s cariată de boli și plină de rugină
iar plumbul în cantitate mare devine toxic
și atrage după el și alte metale mai grele
ei și care ar fi Doamne marea greutate
cu o tijă de oțel în spate
sunt mai puternică decât puful de păpădie
pe care-l ții Tu la pălărie
am să mă strădui să-l țin în frâu
până voi înghiți toate cuiele repartizate
până inima se va da deoparte
să-i facă crucii Tale loc
dar până atunci Doamne
mai lasă-mi timp de-o poezie
pe care s-o scriu cu mândrie
liceului care să fiu dârză m-a învățat
chiar dacă cu greu l-am terminat”
Despre evenimentul ce a marcat lansarea volumului „ Cămașa de sare” al Mihaelei Aionesei, actrița Camelia Paraschiv katai a scris pe pagina sa de socializare: „Aseară, la Casa Bastion, ne-am îmbrăcat și dezbracat „cămașa de sare” a sufletului alături de spectatori! Poemele pline de har ale poetei MIHAELA AIONESEI ne-au destrămat încorsetarea, ne-au ajutat să simțim sarea din zâmbet, ne-au dat curaj să ne privim nespusele în ochi! Alături de talentata HANNA HOOS și de vioară ei în formă de suflet, în recitalul „EXERCITIU DE TRIL ÎN CĂMAȘĂ DE SARE”, am băut însetate emoție din privirile spectatorilor, și-am simțit că multe păsări din inimi au fost eliberate! Mulțumim publicului minunat, gazdelor, mulțumim MARIA GRAUR pentru organizare, pentru sufletul tău ca florile de cireș pe care-l simțim în toate acțiunile tale!”
Maria Graur
