Nea Din Costea: „Mi-a plăcut să fac câte ceva…”

Oamenii de anvergură se recunosc de departe. Desigur, când îi cunoşti mai bine, te miri şi mai mult de frumuseţea lor interioară. Ei sunt de mai multe feluri, dar au în comun faptul că, pe acolo pe unde au trecut, au tras brazdă adâncă. Au lăsat ceva în urmă. Ce îi deosebeşte poate fi statutul social, câtă şcoală au făcut, ocupaţia. Realizând aceste interviuri am fost norocoasă să întâlnesc elite, caractere, oameni feluriţi. Azi aduc în faţa domniilor voastre pe cineva minunat de bine şcolit de viaţă, deşi, oier fiind de prunc, chiar multă şcoală n-a făcut: nea Din Costea , mocan de-al nostru, voineştean.
Povestea lui, atât cât am desluşit-o noi, începe în anul Războiului de Independenţă, 1877, când, în Biserica din Voineşti, preotul Ioan Grid i-a cununat pe junele Toader Brescan, născut în 1846, din Moldova, comuna Bârseşti (Vrancea) şi Reveica G. Manea, dintr-o familie cu rădăcini adânci în Covasna. Toader şi-a luat numele de Costea, şi-a crescut şi înmulţit oile cu care venise de peste munţi, a întemeiat o familie frumoasă, şi-a educat cei opt copii în spiritul dragostei de glie şi de muncă. Cel mai mare dintre fii, Ioan, care a moştenit meseria tatălui, s-a căsătorit cu Rucsandra Popica, având nouă urmaşi (informaţii din registrele parohiale ale Bisericii din Voineşti, aflate la Arhivele Naţionale din Sfântu-Gheorghe). Constantin Costea, nea Din, cum îi spun cunoscuţii, este cel mai mic dintre aceştia.
– Vă mulţumesc că aţi acceptat să împărtăşiţi cititorilor povestea dumneavoastră de viaţă. Pe scurt, cine este nea Din Costea?
– M-am născut în ziua de Constantin şi Elena a anului 1939. Am fost al nouălea copil, ultimul. La şapte ani m-au dat la şcoală, am învăţat patru clase şi pe urmă, cioban la oi. Am ciobănit de la 11 până la 32 de ani. Cioban şi apoi, stăpân, că am avut oile CAP-ului. La 32 de ani, am făcut şcoala de şoferi profesionişti, am lucrat până în ’91 ca şofer, şi la UMTF, la pădure, şi în staţiuni, 20 de ani. În ’91 am plecat şi mi-am cumpărat maşină mare, am împrumutat 1 milion de la Banca de Dezvoltare, mi-am echipat maşina izotermă şi m-am luat de afaceri. Prima dată am început cu o asociaţie familială, am văzut că nu merge, am trecut pe SRL, am continuat până în ’98. Între timp, am avut depozit de cherestea la Slobozia, Ialomiţa, m-am luat de-am făcut staţia Peco de la Pachia (prima staţie Peco particulară din zonă – n.n.). În ’98, am vândut şi m-am pensionat.
– Practic, v-aţi petrecut copilăria la oi. Familia dumneavoastră avea multe oi?
– Vasăzică, taică-meu era oier. S-au adunat mai mulţi tovarăşi, era şi moşul dumneavoastră, Gheorghe Furtună, toţi Costeştii, ande Staicu, toţi fraţii mei, erau într-o târlă şi acolo locuiau cu toţii împreună. Aveau stână în Ciuli Ianoş, în partea Regatului. Numai în târla noastră erau vreo 5.000 de oi. Pe atunci, cam toţi voineştenii aveau oi. Nu-mi dau seama câte ar fi putut să fie în total; ciobanii voineşteni erau pe atunci mai mulţi decât sibienii, Voineştiul a fost înstărit. Moşii noştri aveau multe oi, dar nu găsim în arhive, nu le scriau în acte pe toate, din cauză de taxe. Rar care n-avea mia de oi, foarte rar. Numa’ nu-i ştia nimeni…
– Cum era, în trecut, ciobănia, pentru un copil?
– Pe atunci, la oi, vai de capul nostru… Îmi aduc aminte că mă trimitea la apă cu cobiliţa. Ajungeam la stână cu jumate din apă – fiind mic, mă duceau găleţile coghiliţei în toate părţile. Bacii care erau în stână, de prelucrau brânza, nu te lăsau să stai absolut deloc; veneai cu apa, du-te la urzici, veneai de la urzici, du-te la lemne… Noaptea mă culcau în podul stânii, mă înveleau cu ce găseau p-acolo, dimineaţa mă trezeam prin bătătura oilor, cine ştie cum ajungeam acolo, aiuream de obosit ce eram, cred că mă sculam noaptea şi plecam, nu ştiu cum coboram din podul stânii… Eram foarte asupriţi; după ce ne-am mărit, tot cu oile mai departe! Mă puneau la tineret (miei – n.n.). Eu n-aveam hotar, unde mă prindea noaptea, acolo dormeam. Aveam câte 5-600 miei, câţiva câini şi târhatul pe măgar. Eram eu, mai mare şi mai aveam doi copii – câte-un copil d-ăsta de p-aici, după ce scăpa de şcoală. O seară într-un loc, a doua seară, într-alt loc, şi uita aşa umblam pe munţi. Nu mi-era teamă, că aşa eram învăţaţi de mici copii. Păi dacă vedeam ursul de la 10-11 ani?!? De fapt, de când eram de 5 ani, că eram vara pe la stână, eram băiatul stăpânului…
– O curiozitate etnografică: care era îmbrăcămintea ciobanilor, pe atunci?
– De la 11 până la 20 de ani am purtat opinci. Nici doctorii n-aveau cizme de gumă pe timpul ăla. Aşa era atunci: cioareci albi, iarna trăgeam peste cioareci, tureci, din lână albă, până peste genunchi, că umblam prin zăpadă, n-aveam saivan, ca acuma, n-aveam nimic. În pădure le fătam… Zăpada era mare, făceam bătaie cu piciorul, să poată să râcâie oaia, să mănânce. Aveam chimir, glugă, să ne acopere umerii. Vara-şubă de postav, tot de lână. Cojoace, numai iarna, că le udam.
– Nu dormeaţi în cojoace, în colibă?
– Nuuu…, ce colibă? Pe timpuri nu era colibă! Dacă făceai o colibă, stâpânii te întrebau: „Tu eşti cioban, mă?”. Când dădea câte-o ploaie d-aia mare, luam coaja la câte-un brad, tăiam cu toporul roată, o desprindeam cu un lemn ascuţit, tăiam două lemne lungi, la 2-3 metri, le ascuţeam cu toporul, le înfigeam în pământ şi puneam coaja de brad peste ele. Aşa ne adăposteam de ploaie. De multe ori, stăteam rezemat de câte un brad, aşa dormeam. Jos nu te puteai pune, că era ud.
Dormeam noaptea cu batalul legat de mână, un berbec castrat la 1 an, cu coarne frumoase. Era blând, dacă săream în foc, sărea după mine. Îi dădeam mâncare ca şi la un câine. Când vedea că vin şi mă pun jos, venea, râcâia cu piciorul şi se aşeza lângă mine. Îi legam o aţă de coarne şi dormeam liniştit – dacă se speriau oile sau plecau, mă trăgea ori mă-mpingea cu capul. Ăla era coşarul! Acuma-s domni: au coşare, au colibe şi încă şi uşi la colibe, să nu vie să-i fure cineva (râde copios – n.n.). Acuma a murit şi mă-sa câinilor, şi-a ciobanilor… Ciobănie (ca atunci – n.n.) nu se mai există…
. . – Aţi amintit de câini. E cunoscut faptul că ciobanii au o legătură specială, de suflet, cu tovarăşul lor, câinele. Un câine harnic, destoinic, a fost mereu un prieten pentru păstor. Cum erau câinii de care vă amintiţi? Cum îi alegeaţi pe cei mai buni?
– Erau lucruri ştiute din vechime. Aveam grijă şi împerecheam căţeaua cu câinele de-l ştiam cel mai bun la urs, că pe noi ursul ne interesa mai mult. Ne interesa şi la om, că umblam noaptea cu oile şi veneau să ne mâne la obor, căci mai făceam şi pagube. Pe munţi mai erau şi partizani, fugiţi de prin război, veneau şi-ţi luau oaia, îţi luau mielul, nu te puteai pune cu ei, că erau înarmaţi. Şi cu câinii ne-ajutam! Care nu lătra la urs, nici nu-l ţineam. Patru câini buni întorceau ursul; dacă nu-i aveai, venea ursul, lua oaia şi pleca. Opream câinele pe care-l vedeam că seamănă cu taică-su. Dacă creştea până la 6-7 luni şi vedeam că nu face treabă, nu se bagă la urs, nici nu-l mai ţineam; îl vindeam, îl dădeam la alţii. Un câine bun? Pe atunci dădeai pe el trei, patru oi. Nu-i mult. Dacă venea ursul şi-ţi lua în toată noaptea câte-un berbec?!? Că, al dracu’, nu lua miei… Eu aveam pe timpul ăla patru câini, şi mielul îl scoteau de la urs! Dar de multe ori nu mâncam eu şi le dădeam lor (soţia, doamna Maria Costea, adaugă zâmbind: „Şi-acu’, tot aşa face”).
De fapt, ei m-au crescut pe mine… Păi, dacă eu aveam 11-12-13 ani, şi mă puneam jos, obosit, ce mai ştiam eu? Ei mă păzeau! Am avut un câine, nu l-aş fi dat pentru 50 oi. Îl chema Tarzan, a murit de bătrân; ăla m-a crescut pe mine… el şi cu copiii lui… (i-a tremurat vocea, de emoţie – n.n.).
– Mocanii voineşteni au o sărbătoare tradiţională, Sântilia. Cum era ea, în copilăria dumneavoastră?
– Noi aşteptam Sântilia, că atunci veneam şi noi acasă; dar asta numa’ după ce ne măream, până la 15-16 ani nu vedeam Sântilia. Se ţinea pe vechi, în răspinteni (intersecţia de azi dintre străzile Cuza Vodă şi Toamnei – n.n.), sub nuc la Neta. Noi eram copii, ne urcam în nuc, făceam ciompeie din frunze şi aruncam cu ele în tineri. Număram zilele până la Sântilie, număram de câte ori ne mai culcăm noaptea, şi bulzele pe care le mai mâncăm, de nerăbdare să venim şi noi la Sântilie. Da’ ce… o zi stăteam, că ne ducea la secerat, ne punea la treabă. Sântilia ţinea trei zile. Era frumos. Atunci, ciobanii îşi alegeau miresele, care erau de căsătorit.
– Aşa v-aţi găsit nevasta?
– Ooo, eu am ales-o mai înainte, de când era de 13 ani. Eram tineri…
– Tinereţea, tot de oi v-a fost legată. În ce moment v-aţi desprins de ciobănie?
– Am fost cioban la părinţii mei până la 22 ani. Părinţii fiind bătrâni, a trebuit să mă căsătoresc. Vara cu oile, iarna, la pădure cu caii… Eram săraci pe timpul ăla, cu totul că părinţii mei erau chiaburi. De multe ori, n-aveam ce mânca… Erau timpuri grele. Atunci ne puneau impozite mari – cote de carne, cote de cereale, nu puteam să ne achităm datoriile, d-aia ne ţineau de mici copii pe la oi, că se socoteau cu ăilalţi, cine ştie ce salariu îmi puneau, să-i ajuţi pe ăi bătrâni, că eu dacă veneam o dată pe an acasă sau la doi ani, îmi dădea şi mie 10 lei. Noi n-am ştiut salariul, uite, ăsta e salariul meu, casa, târla, mi-au lăsat-o mie bătrânii. Pe urmă, pe la 30 de ani, am luat oile CAP-ului, eu eram stăpân, eu plăteam ciobanii. Pe băiatul meu, Florin, acolo l-am crescut, la oi. Ţin minte că avea un an, nu mergea, se târa şi lingea din bolovanul de sare, cu oile. Soţia? Tot acolo, la oi! Ea se ducea cu brânza la vânzare, că ciobanii trebuiau plătiţi în toată luna; la Braşov, câte două săptămâni stătea pe piaţă, eu treceam, duceam altă brânză, luam banii, dădeam la ciobani, mai băgam şi la CEC… La 32 de ani am făcut şcoala de şoferi, am zis să învăţ şi eu o meserie, să vin mai aproape de casă, eram căsătorit, dar eram musafir acasă. Am cam trecut prin toate…
– Cum a trecut familia Costea prin cele două războaie mondiale?
– Doi fraţi mai mari au fost în al doilea război. Dar îmi povestea tata cum a fost 6 ani prizonier în Rusia, în primul RM. Erau închişi acolo şi-a venit o dată o cazacă (femeile, mai rele decât cazacii!), i-a sortat pe cei în putere şi i-a dus la muncă. Cine nu putea să lucreze sau nu voia, era împuşcat. Cei care au rămas în lagăr, mai slăbuţi, mai bolnavi, mureau. Ăştia pe care i-a ales ea, ciobani, buni de muncă (de mici pe la oi, în vremuri rele, au rezistat mai mult), printre care şi tata – îi ducea la câmp. Şase ani a stat acolo prizonier şi n-au ştiut nimic de el, nici nu mai aşteptau să vină acasă… unde avea copiii…
– Când am intrat în curtea dumneavoastră, am văzut că este plină de lucruri frumoase, sculptate. Cele mai multe dintre ele au ca subiect viaţa pastorală. Cum aţi devenit sculptor?
– În ’98, m-am pensionat. Ce să fac? Că eu nu pot să stau. Umblu mult prin pădure, două zile acasă, restul, prin pădure. Şi m-am luat să cioplesc ceva… Aveam un briceguş rău, cu lama slăbită; cu acela… azi un pic, mâine un pic, şi dac-am văzut că începe să iasă câte ceva, am continuat. De la un timp, lucram până noaptea târziu (soţia râde: „Era 5 dimineaţa. El nici nu ştia cât e ceasul”). Încet, încet… Cât eram pe la oi, mai făceam câte-un băţ, mai câte-o floare pe el, măciuca. Din ’74, în fiecare an mergem prin staţiuni, cătam tot staţiuni care să aibă şi pădure. Pentru cioplit, e bun ulmul. La Geoagiu, am găsit corn, cel mai bun lemn pentru beţele ciobăneşti. Aduceam câte-o şchinare de beţe, veneau toţi ciobanii pe la mine. Anul ăsta, la Geoagiu mergem!
– Lumea vă ştie şi datorită unei troiţe făcute undeva, prin munţi. Care e povestea ei?
– În ’57, am făcut cu toporul, o cruce din brad, în Tomoşoiu. Şi-a rezistat 52 de ani. Nepoţii mei, cu ATV-urile, au trecut p-acolo, au văzut-o că abia se mai ţinea, era legată de un brad cu un jinor albastru, probabil de vreun excursionist. Se mai vedea pe ea scris 57 şi tin, de la Constantin. Mi-au zis c-au văzut-o şi în ce stare era. Atunci, prin 2009, m-am dus cu maşina, apoi pe jos, am văzut-o şi m-am gândit să fac alta care să ţină 150 de ani. Am făcut una din stejar, am luat nisip, ciment, unelte, pe Florin şi nepotul, ne-am dus şi am prins-o în beton. Vin oamenii şi-mi zic: „Nea Dine, ţi-am văzt crucea!”. Peste doi ani, am înălţat-o, am curăţat pârâul, am făcut o fântâniţa pentru apă, o masă, o bancă, tăbliţă indicatoare către izvor. Anul trecut i-am pus şi-un tricolor! Ştii ce frumos flutură? Oamenii trec pe la mine şi îmi zic…
*
Punând pe foaie, acum, discuţia mea cu nea Din, mă gândesc la un lucru: sutele şi miile de ani în care ciobănitul a fost modul de viaţă al voineştenilor şi-au pus amprenta asupra psihicului lor: sunt oameni dintr-o bucată – iau decizii într-o clipită pentru că „mai târziu” e de multe ori prea târziu când eşti la oi, în sălbăticie; sunt curajoşi – lupul, ursul, hoţii, fulgerul numai cu îndrăznire pot fi stăpâniţi; sunt credincioşi – tărie în situaţii grele, dar şi în rutina zilnică, doar la Cel de Sus poţi găsi. Un astfel de om tare este şi Constantin Costea. Multă sănătate îi doresc, să străbată munţii încă mulţi ani de acum înainte!

Prof . Florentina Teacă

(condeiulardelean.ro)