Iubitorii de poezie din orașul Covasna au avut bucuria să se întâlnească din nou cu poeta Mihaela Aionesei, din Tg. Secuiesc, care și-a lansat al 4-lea volum de poezii întitulat „ Surâsul dintr-o lacrimă”, în cadrul evenimentului organizat cu ocazia „Zilei Culturii Române” de către Asociația Cultural Creștină „ Justinian Teculescu”, în parteneriat cu „Mesagerul de Covasna” și Hotelul „ Mercur” din localitate.
Mihai Tozlovanu, vicepreședinte al Asociației, cel ce a invitat-o pe Mihaela la Covasna pentru a două oară, i-a „reprosat” acesteia faptul că scrie poezii mult prea „depresive”. Îndrăznând să-i facă acest repros, ca unei vechi „ prietene a Asociației” Mihai Tozlovanu a spus: „După lansarea volumului „Insomniile bufniței” ce a avut loc la finalul anului 2014 tot aici, la Sala „Unirea”, am rugat-o pe Mihaela să nu mai scrie versuri atât de depresive. Mi-a dăruit acest volum de poezii în cursul anului trecut, cu ocazia unui eveniment organizat la Tg. Secuiesc, și m-a asigurat că „ Surâsul dintr-o lacrimă” este mai puțin depresiv decât „Insomniile bufniței” dar, se pare că nu a reușit, tot în nota aceea pesimistă se cantonează.(…) În general și de multe ori lansările de carte nu sunt altceva decât niște politețuri care se spun, însă, astăzi eu nu voi peria pe nimeni- Mihaela Aionesei este într-adevăr o poetă de calitate! Nu știu de ce scrie poezii, dar o avem, este a noastră și trebuie să o prețuim !”
Poveste cu substantive comune sau Lumea spălată de o lacrimă
Prof. Doina Ungureanu a apreciat că „Surâsul dintr-o lacrimă” este un volum foarte dens care reflectă clar evoluția poetei Mihaela Aionesei. În prezentarea acestui nou volum de poezie, prof. Doina Ungureanu a punctat următoarele aspecte:
„Este Mihaela Aionesei una dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei nouăzeciste covăsnene? Prin ce s-a impus ea? Imaginarul poetic creat are o hermeneutică?
Născută la Paşcani, urmând colegiul la Bacău, unde păstrează o vie legătură cu cercurile de poeţi, acest lucru punându-şi amprenta pe tot ce scrie, ea este stabilită de mulţi ani în municipiul Târgu Secuiesc. Nu este prima dată când ne face onoarea să-şi lanseze cărţile de poezii şi la Covasna. Acum dânsa ne propune volumul „Surâsul dintr-o lacrimă”, apărut la Editura Eurostampa, în aprilie 2015, la Timişoara. Este, în ordine cronologică, al patrulea , după „Cerşetori de stele” 2011, Bacău, „Anotimp (i)legal-lumina” 2013, Bacău şi „Insomniile bufniţei”2014, Timişoara.
Volumul „Surâsul dintr-o lacrimă” dovedeşte propria metamorfoză, într-o lume agresivă, a stenografierii sentimentelor, a îngroşării realului, din care ea iese când retractilă şi interiorizată, când cu o retorică scandaloasă şi expansivă. La o primă vedere, poemele sunt elegante, savant concepute, agresivitatea ironică s-a transformat în tandreţe, eclatanta compoziţie cu o scriitură holografică ieşind discret într-un ceremonial auster. Cotidianul este sublimat în meditaţie. Notaţia are energie vizionară şi poemele deschid trape existenţiale. Desenul e precis, iar sub distincţia frazării se simte iminenţa funestă.
Distinsa autoare pare că ţine un dialog cu poezia interbelică, umbrele lui Blaga sau Arghezi sunt mai prezente, prin apelul metamorfozat al principiilor şi mijloacelor paradigmei expresioniste. Se simt două presiuni: cea a realului lărgit la scala dramei existenţiale şi cel al imaginaţiei exaltante, atrăgând semnificaţiile simbolice. O poveste cu substantive comune este spusă în „Livada copilăriei” unde „amintirile sar din răni / precum sâmburii despuiaţi de fructele prea coapte”; în „ Viaţa, nesfârşita cale ferată” este metafora timpului „în gura timpului toţi călătorii se îneacă”, iar „viaţa, nesfârşita cale ferată/în care pierdem esenţialul aşteptărilor/şi odată cu ele şi pe noi”. Titlurile sunt axiomatice uneori : „surâd cu urme de cer pe picioare”, „locul unde dispar cometele duminica”, „mai spre cer înhămate aripi aşteaptă”, sau „desăvârşirea în taina întunericului se înfăptuieşte”.
Simboluri ale trecerii spre lumea tainică, de dincolo, de unde este invocată umbra mamei asemenea cântecului lui Orfeu în căutarea lui Euridike devin ochii, mâinile, sau scrierea:„cu ochii deschişi”: „iar tu mamă vei fi mulţumită să vezi/ că am învăţat să merg drept/ fără să să plâng de crucea din spate”; ori în „cu fluturi te-aş scrie”: „pe câmpiile arzătoare pănă la miez /unde se desăvârşeşte cu răbdare umbra în care îmi odihnesc plânsul/ preţ de-o durere şi o alba-neagra cu moartea” . La fel în „mâini care urcă, mâini care coboară”: „fericirea stătea cu mâna întinsă într-o coajă uscată de pâine”,…„copile cu suflet desculţ/ ia-ţi aripile-n spate de- acum/ în trupul lui vor muri atunci toţi bătrânii”. Spaţializarea este o hierofanie formată din „coasa care prelungeşte viaţa, curcubeul de la capătul ploii” reprezintă descântecul drumului spre absolut, iar cimitirul este locul liniştii căutate în inimă: „tăcută ca o catedrală rămâne inima/ în care se izbesc rugăciuni/ înălţate de un pescăruş/ cu marea între coaste”. Iar lumea este spălată de o lacrimă, de o rugăciune de un dor nemărginit.Tema escathologică este dezvoltată în registrul firesc al creştinului smerit: „te-aş striga…dar ai veni? nu vrei să fii planeta mea? nu vrei tu să fii o tornadă ?…un fluviu? nu vrei, te rog, să fii cutremurul meu ?”(„mîini împrăştiate”). Bestiarul imagistic porneşte de la o broască ţestoasă, simbol al tăcerii, tainei şi închiderii în veşnicie, trece prin furnici cu greutăţi mari în spate, greieri muţi ce suspină balade toamnelor nevrotice, fluturi neliniştiţi, perpetuum mobile între viermi şi fluturii de mătase, un iepure şchiop, o vizuină de orbi, păsări, un câine care urlă de spaimă, apoi mulţi îngeri, sfîntul Petru, iar în final copacul peste care Dumnezeu suflase cu îngeri. Laitmotivul este lacrima: „şi dragostea aproapelui cel mai aproape”, „ultima lacrimă rămasă nearsă”, „unde sufletul ghemuit într-o lacrimă aşteaptă să te întorci”, „surâsul dintr-o lacrimă” este oda sa proprie, în metru modern, ca o pasăre Phoenix.
Pe lângă aşezarea în ordine alfabetică a titlurilor, a evoluţiei cântecului orfic de apropiere a lumii de dincolo de moarte, smerenia condiţiei umane este în „13 cm” şi „povestea cuielor mele” , o exorcizare şi autoportret. Iată de ce poeta spală conştiinţe şi inimi de cititori, prin poemele acestui volum şi le dă lumii, cântându-şi durerea transfigurată în sunete de orgă ale sufletului cu toate anotimpurile inversate, aflând primăvara cu mieii tăiaţi ca simbol al paradisului copilăriei pierdute.
„În momentul de față Mihaela zboară, are propriul zbor…”
„Adoptat” deja de publicul covăsnean care se bucură de fiecare prezență a lui la evenimentele culturale care se desfășoară în județul nostru, poetul Ionel Simota din Miercurea Ciuc, membru al Uniunii Scriitorilor- Filiala Brașov a spus, printre altele: „ Doamna Ungureanu a făcut cea mai frumoasă paradă a cuvântului prin poeziile Mihaelei. Este inutil să vă spun că Mihaela Aionesei este pentru mine un autor de poezie foarte matur, un autor de poezie profund, un autor care folosește o metaforă puternic personalizată. Poezia în sine a Mihaelei este o poezie destul de conturată, astfel încât este greu confundabilă. Poezia Mihaelei, dacă o așezi pe masa poeților contemporani, poți foarte ușor să o recunoști, și asta este un merit extraordinar al autorului; când devine cât se poate de personal, când își capătă propriu zbor. Pentru toate aceste lucruri minunate eu nu pot decât să o felicit”. Din volumul „ Surâsul dintr-o lacrimă” lansat la Covasna, poetul Ionel Simota a citit „Lumină vie” care, cu siguranță a ajuns la sufletul fiecărei persoane prezente la acest minunat eveniment:
„încearcă-mi Doamne ușa
și vezi cât de aproape
e respirația mea de mâna ta
mi-e tare dor să intri
pe furiș în casa mea
lipește-ți măcar tâmpla
de tocul din cerdac
și voi simți că ești
mai mult decât absența
batjocotitoare care-mi
atârnă la fereastră
capete de miei sfârtecați
și eu nu mai știu
dacă sunt ei sau fiara
. .
care-mi adulmecă spațiul
până la cea din urmă
umbră și voință”
Peota Mihaela Aionesei nu doar că știe să scrie frumos, ci la fel de bine știe să și recite. În fața publicului numeros de la Sala „Unirea” din Covasna, aceasta a prezentat un moment poetic încărcat de o sensibilitate aparte.
„Apopó de lacrimi, trebuie să le avem… Lacrimile sunt candele pe care le ținem aprinse pentru amintiri, pentru cei dragi, pentru cei care nu mai sunt printre noi” a conchis draga noastră prietenă, poeta Mihaela Aionesei, de la care așteptăm, în acest an, viitoarele volume de poezii.
Maria Graur
