În acest an, în ziua de 13 noiembrie, se împlinesc exact 60 de ani de la strămutarea în veșnicie a scriitorului Romulus Cioflec (n. 1882, Araci, jud. Covasna) și rânduirea lui în Cimitirul Bellu din București, în vecinătatea scriitorilor Ion Barbu, Magda Isanos, Eusebiu Camilar ș.a.
După anul 1955, anul morții scriitorului Romulus Cioflec, au apărut postum, în anul 1957, romanul Boierul și, în 1970, volumul de nuvele și schițe Trei aldămașe, ce aștepta de mult să fie tipărit, pregătit fiind chiar de autor.
Între anii 1955 – 1990, scriitorul Romulus Cioflec a fost cunoscut în mediul literar românesc prin romanele reeditate de criticul și istoricul literar Mircea Braga – Vârtejul (1979), Pe urmele destinului (1985) și Boierul (1988) – prin traducerea în limba maghiară a romanului Vârtejul – Örvényben, realizată de prof.univ. Dávid Gyula (1983), prin apariția ediției a doua a volumului Cutreierând Spania (1988), la Editura Sport-Turism, sub îngrijirea lui Nicolae Jula.
Romulus Cioflec a debutat în anul 1907 cu volumul de schițe și nuvele Doamne, ajută-ne! urmat de volumele Lacrimi călătoare (1920), Români din Secuime (1942). În anul 1937, editează romanul Vârtejul, care în anul următor, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, este premiat de Academia Română cu Premiul „Ion Heliade Rădulescu”. În 1943, publică romanul Pe urmele destinului. O goană în jur de sine însuși, la Editura Remus Cioflec (vărul scriitorului).
În toată perioada comunistă, au fost interzise unele dintre operele scriitorului, precum Pe urmele Basarabiei … note și impresii din revoluția rusească, ediție ce are pe copertă o frumoasă hartă a României Mari (1927), ori Sub soarele polar. Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin (1929). Familia nu a putut oferi tiparului, din aceleași considerente politice, lucrări rămase în manuscris.
După anul 1990, istoricii literari scot la iveală elemente surprinzătoare legate de activitatea și opera scriitorului Romulus Cioflec. Referitor la activitate, în perioada comunistă nu s-a amintit nimic despre cei aproape zece ani (1917-1926) petrecuți în Chișinău și despre aportul, în plan cultural și pedagogic, al lui Romulus Cioflec. Informații despre perioada basarabeană se pot afla din studiile publicate după anul 2006, anul efectuării cercetărilor la Chișinău, în Arhivele Naționale ale Republicii Moldova. Interesant este faptul că scriitorul se numește „propovăduitor al Basarabiei” chiar în volumul amintit mai sus, Pe urmele Basarabiei.
Surprizele sunt mai mari în privința operei, deoarece, după 1990, familia (fiicele scriitorului, Eleonora Popa și Gabriela Corodeanu) a dat la iveală opere inedite, aflate în manuscris, care, din diverse motive, nu puteau să vadă lumina tiparului în comunism. Mai întâi au fost „descoperite” cele patru piese de teatru, din care au fost publicate până în prezent două, Moarte cu bocluc (1998) și Cupa Domeniilor (2012). Demersul de restituire și reconsiderare a întregii opere a scriitorului Romulus Cioflec continuă.
De curând, familia a descoperit, într-un sertar uitat de vreme, filele dactilografiate, conținând corecturile autorului, ale textului ce alcătuiește volumul Jertfă pentru lumină, alcătuit dintr-un Prolog și cincisprezece capitole numerotate, ce a fost publicat de Gabriela Corodeanu, fiica scriitorului, în anul 2014, la editura Pastel din Brașov.
Regăsim în Jertfă pentru lumină, stilul caracteristic lui Romulus Cioflec, limbajul ușor arhaic cu aer ardelenesc specific scriitorului, prezent și în celelalte opere. Recunoaștem fără îndoială informația bogată, sobrietatea, echilibrul narativ, dar și harul fanteziei creatoare. Este o operă ce ar putea fi ușor ecranizată datorită bogăției de informații din epoci diferite și a varietății de personaje, romanul Jertfă pentru lumină reprezintă o altă fațetă a operei scriitorului Romulus Cioflec.
O altă adevărată surpriză a fost pentru noi descoperirea la Arhivele Naționale Istorice Centrale, a unui document existent în arhiva Comitetului Central al P.C.R. semnat de Romulus Cioflec, referitor, în întregime, la Basarabia. Documentul conține 36 de pagini, dactilografiate. Cunoscând alte texte ale autorului, dactilografierea s-a realizat la mașina personală a familiei Cioflec. Pe fiecare pagină se află corecturi manuscrise ale lui Romulus Cioflec, cu scrisu-i binecunoscut. La final, semnătura cunoscută. Textul a fost fotografiat după un microfim venit din URSS. Pe coperta dosarului este scris: Institutul Maxism-Leninismului din Cadrul Comitetului Central al Uniunii Sovietice URSS, Arhiva Centrală de Partid, Rola nr. I – Din microfilmul venit din URSS, cutia nr. 1, Arhiva Institutului 556.
Textul are titlul Căutând îndărăt și căutând înainte. Nu este datat. Având în vedere conținutul, am realizat unele corelații (explicațiile nu-și au locul aici), datând textul în jurul anului 1942. Pe lângă faptul că textul cuprinde trăsături ale stilului scriitorului Romulus Cioflec, subliniem ideile ce le conține. Autorul dovedește că are solide cunoștințe referitoare la istoria Basarabiei și la istoria României. Unele pagini au caracter autobiografic, prezentând experiența scriitorului din Chișinăul anilor 1917-1926.
Ultima parte are în vedere istoria recentă, dar ce ni se pare semnificativ este extraordinara încredere a autorului în forța poporului român, în misiunea lui față de Europa: „noi ne vom putea începe și misiunea noastră de civilizație creștină” sau mai departe „vom birui ori vom pieri cu ei, ca paznici ai civilizației europene, paznici ai ființei noastre naționale și ai civilizației europene și creștine.” Textul este, pe alocuri, greu descifrabil, mai ales în ultimele pagini, ce cuprind și rânduri tăiate cu o linie – de autor ori de altcineva (marcate de noi prin subliniere). Este evident că Romulus Cioflec are în vedere, înainte de 1945, traseul european al poporului român. Că a fost un scriitor european am dovedit-o în alte studii ale noastre (Luminița Cornea, Călătoriile prin Europa ale scriitorului Romulus Cioflec, în volumul Studii și articole literare, Editura Pastel, Brașov, 2014, p. 73-88).
Pentru edificarea cititorilor, reproducem, în continuare, ultimele pagini ale textului Căutând îndărăt și căutând înainte, scris de Romulus Cioflec:
„Prin anarhia rusească s-au produs şi fenomene sufleteşti ca cele pomenite, dar şi putinţa de a avea un Sfat al Ţării. Şi vom scăpa de ruşi, şi în ceasul de faţă, numai după ce va intra virusul disoluţiei în hoardele mânate de noul Ghingis-han roşu. Dar, de astă-dată, prin jertfa noastră şi prin rezultatele ei, ne vom aşeza şi în respectul Europei şi în hotarele noastre fireşti, şi cu alt temei decât până acum, ca paznici ai civilizaţiei creştine a Continentului.
Se cade însă să nu uităm că, şi acum un sfert de veac, revoluţia rusească – cu disoluţia drept corolar – a fost provocată tot de armele germane, cari ele ne feriseră atunci de o „întregire” în buzunarele Moscovei … Căci, vai, deşi „pravoslavnicii” din Răsărit ne-au dat, veacuri întregi, dovezi prisositoare de zorimea lor, totuşi eram treziţi, în 1939, cumsecade.
Greu şi târziu ne-am trezit!
Credinţa noastră în omenia şi buna vecinătate rusească a început de mult, a ţinut mereu şi s-a plătit mereu. A fost trădat Ştefan al Moldovei, prin înţelegerea moscoviţilor chiar cu acela împotriva căruia se legase alianţă, turcul. I-a fost apoi închisă şi ucisă, în închisoare, fiica, la Moscova, împreună cu fiul ei îndreptăţit la moştenirea tronului moscovit. Şirul pândelor şi trădărilor şi dezmier(dăr)ilor s-a tot înnădit, de atunci, peste patru veacuri.
Şiretenia, brutalitatea şi cinismul primitivului! Nu mai târziu decât la 28 de ani de la legământul aşa de tare al lui Petru cel Mare faţă de Cantemir, un general rus, intrând în Iaşi, proclamă pe ţarina Ana ca Doamnă a Moldovei. În trei lungi războaie cu turcii (1768-1774; 1787-1792 şi 1806-1812) ei ocupă şi jăcmănesc Principatele, izbutind, în ultimul, să înjumătăţească Moldova ca „eliberatori”. Mai invadează principatele de câte ori pot duce mai departe programul lor de ieşire la drumul mare – la drumul mare al Dunării şi al strâmtorilor – şi la sugrumarea noastră şi a Europei centrale, adică la 1829, când rămânem iarăşi ocupaţi şase ani, pierzând de astă-dată numai gurile Dunării; la 1853, când ne salvează Apusul, la Sevastopol, şi putem face porneala Unirii – căci începând de la Petru cel Mare, orice pas al nostru coincide cu o înfrângere militară a vecinului din Răsărit; la 1877, când îi salvăm și ne pradă; la 1916, când ne „aliem”, se instalează în Moldova ca la ei acasă, și pun la cale împărțirea noastră între ei și austro-ungari, inamici comuni, și, în sfârșit, la 1940, când Europa, fiind toată încleștată în Apus și în miază-zi, primim ordinul de evacuare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, din senin și în patru zile. Ba ne mai ia și, peste ultimat, nordul județului Dorohoi. Un mizilic!
Azi, frați basarabeni, pentru prima dată ne răfuim fățiș cu voi, pentru voi și pentru Românism, pentru trecut și pentru viitor. Dumnezeu, care ne-a păstrat peste toate trădările rusești de până acum, nu se poate să nu ne ajute împotriva falșei pravoslavii, chiar în ceasul când ea calcă în cizmă crucea. Mereu cu credință față de ei și mereu trădați, dacă Dumnezeu ne-a așezat la paza drumurilor de viață ale Europei, nu se poate să ne încovoaie! Ne-a ajutat în fața puhoiului turcesc, iar când apele s-au retras definitiv din sud, ne-a ajutat să ne întregim și spre Apus. Și prin minunea Lui, trecându-ne întâi prin foc, alături de același „aliat” căruia i-a luat la vreme frânele din mână. După ceasul acela greu, poate că trebuia să începem a căuta spre Apus un aliat firesc pentru ziua de azi. Ne-a găsit din nefericire el, și azi luptăm alături, după lichidarea imperialismului turcesc, iar apoi, ca o consecință firească, a Austro-Ungariei care ne-a adus o întregire provizorie germanismul și românismul … ca singuri … firești în fața țarismelor slave lichidarea despoției răsăritene, pentru a ne aduce nouă întregirea definitivă …, iar pentru toată Europa, siguranța viitorului fără granițe și intrigă engleză. În ce măsură vom înțelege acest lucru și noi, românii, și germanii? Dacă unii, din fostele bisericuțe politice, nu pot să înțeleagă, oamenii de stat responsabili trebuie să înțeleagă. Înțeleg, căci orice va fi de Europa, noi de-acum nu vom mai avea de făcut decât paza Răsăritului alături de germani. Vom birui ori vom pieri cu ei, ca paznici ai civilizației europene, paznici ai ființei noastre naționale și ai civilizației europene și creștine. Asta au înțeles-o și Friederic cel Mare și Ștefan, au înțeles-o Bismarck și Brăteanu, și au înțeles-o, azi, Hitler și mareșalul Antonescu.
Un gânditor politic basarabean scria odinioară că drumul (s)pre Ardeal trece peste Prut, și așa a fost; așa se va dovedi și azi. Ba, azi, vedem că el a trebuit să poarte armele noastre departe, peste Nistru; ca să isprăvim definitiv cu învinuirile pentru lichidarea definitivă a amenințării din Răsărit
. .
Când Rusia imperialistă va fi lichidată, posibilitățile de imperialism răsăritean, sub orice formă, vor fi lichidate și ele – și anume printr-o nouă alcătuire ieșită din diferența etnică, din conștiința raselor de acolo, și prin tăierea unora din capetele balaurului, care, stăpân azi în două continente, caută drum la toate apele lor, pentru toate sugrumările.
Și dacă războiul acesta, prin îndurările și învățăturile lui, (poate) duce și un alt nivel de moralitate internațională, pentru diferențiere în alcătuirea politică a Răsăritului, noi ne vom putea începe și misiunea noastră de civilizație creștină.
De doi ani plătim tribut pentru existența în hotarele noastre etnice și pentru a păstra bunurile unei civilizații creștine (două rânduri indescifrabile) Cruțată de celălalt război, Basarabia a trecut acum și ea pe sub tăvălugul bătăliilor, iar fiii ei cei mai buni au fost ridicați și răpuși … poate pentru ca sufletele lor să se încălzească, și mai mult și fără rezerve, la crezul unui viitor comun, iar noi să-i înțelegem și mai bine pe ei.”
Prin publicarea în întregime a acestui text, prin reconsiderarea în totalitate a operei scriitorului, prin publicarea tuturor textelor ce încă nu au văzut lumina tiparului, inclusiv a bogatei corespondențe (în cea mai mare parte inedită), cititorii de astăzi, în special cei interesați de istoria literaturii române, își vor putea forma o imagine corectă și profundă asupra vieții și activității scriitorului Romulus Cioflec. Pentru noi, cei care trăim pe meleagurile natale ale lui Romulus Cioflec, este o datorie de onoare. Se cuvine să-l cinstim și să-i cunoaștem opera. Cine ne împiedică?
Luminița Cornea
