Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, deși noțiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul „artilerie” derivă din verbul arhaic francez „artiller”, care înseamnă arta de a construi și mânui, pe timpul luptelor, diferite mașini de război.
Dar această mașină de război, cum este tunul, nu este o mașină oarecare! „În această mașină (tun) se razimă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului”, observa cronicarul polonez L. Gorecki! De aceea, comandanții militari, din toate timpurile, au învățat că știința folosirii acestei arme puternice este o datorie pentru ei. Napoleon o spune direct: „Un comandant care nu știe să folosească această puternică armă din subordine, care nu are considerații pentru nevoile artileriei nu ar trebui să o comande niciodată”.
Și în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a ținut pasul cu timpul. Ea a cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost puse înainte de către strategi. Mai întâi cerințele de cantitate, apoi, tot mai mult influențată de costuri, cerințele de calitate! Iar astăzi asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat și integrant pe câmpul de luptă 3D, controlat informațional.
Artileria continuă să fie principala forță de sprijin cu foc din compunerea forțelor terestre. Și, mai mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit „un domeniu complex de aplicare a științelor” (Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei artileriei, „cunoștințele armei noastre formează o știință proprie care îmbrățișează tot felul de arme”.
I. Începuturile artileriei române moderne
- 1. O dată memorabilă în istoria artileriei române: 10 noiembrie 1843.
Prima Baterie de artilerie.
În anul 1843, domnitorul ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, întreprinde o călătorie la Constantinopol. La înapoiere sultanul îi dăruieşte patru tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) ca „să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”.
În ce context istoric are loc această danie?
Dominaţiile străine – îndeosebi dominaţia otomană şi a domniilor fanariote – au slăbit ţara din toate punctele de vedere, inclusiv sub aspectul potenţialului ei militar. Un eveniment care a grăbit procesul de renaştere a armatei naţionale a fost pacea de la Adrianopol, încheiată în urma războiului ruso-turc din anii 1828-1829. În baza „Regulamentului ostăşesc pentru miliţia naţională a Principatului Valahiei” şi a „Regulamentului pentru miliţia naţională a Moldovei”, în anul 1830 s-a trecut la organizarea noilor oştiri pământene.
În anul 1835, Adunarea Naţională din ţara Românească a propus introducerea artileriei în organizarea armatei naţionale. Motivând necesitatea reînfiinţării acestei arme, membrii adunării făceau referiri la tradiţia ei, arătând că este necesară „cumpărarea de tunuri pentru desăvârşirea şi împodobirea organizaţiei regulatei oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sărbătorilor naţionale, pentru un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era lipsit de această podoabă”. Dar abia în anul 1841 a fost întocmit un proiect de lege pentru constituirea primei baterii de artilerie. Numai că lipseau tunurile. Abia în anul 1843, la 10 noiembrie, prin Porunca Domnească nr. 198, după ce Gheorghe Bibescu primeşte de la sultan cele patru tunuri, s-a legiferat înfiinţarea primei baterii de artilerie a ţării Româneşti şi încadrarea acesteia cu ofiţerii, subofiţerii şi militarii necesari. Primul comandant al primei baterii de artilerie a fost căpitanul Pavel Lenz, iar locotenenţii Scarlat Ciocârlan şi Nicolae Haralambie, primii săi subalterni.
10 noiembrie 1843 este pentru istoria artileriei române o dată memorabilă, un nou punct de plecare, ce marchează începutul procesului devenirii artileriei moderne în ţara noastră.
În anul 1835 Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, prezent la Constantinopol cu ocazia investiturii, primeşte din partea sultanului 5 tunuri, se constituie şi în Moldova prima baterie de artilerie, formată din 6 tunuri trase de atelaje a câte 4 cai. Încadrarea a fost făcută cu ofiţerii şi militarii care efectuaseră pregătirea în Rusia precum şi cu ofiţeri şi soldaţi luaţi de la unitatea de infanterie din Iaşi.
2. Primul divizion de artilerie (1854) şi primul regiment de artilerie (1860)
1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în ţara Românească şi Moldova, a înfiinţării unor turnătorii proprii în Munţii Apuseni, a folosirii tunurilor în luptele purtate pentru realizarea unor idealuri la care poporul român aspira de veacuri.
Anii care au urmat au constituit, pe multiple planuri, expresia aceluiaşi proces evolutiv al artileriei române. În anii 1853-1854 bateriile de artilerie din ţara Românească şi Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc. După terminarea războiului, pentru o perioadă de aproape cinci ani, oştirile ţărilor române au rămas fără artilerie, pentru că trupele ţariste, la retragerea lor au luat cu ele şi materialul cu care erau dotate bateriile române.
În anul 1855, pentru instruirea servanţilor din Moldova au fost aduse la Iaşi, de la Galaţi, două tunuri care zăcuseră în Dunăre de pe timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829.
În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu acest material a fost constituită o baterie de artilerie călăreaţă formată din 8 piese, comandată iniţial de căpitanul Filipescu şi apoi de căpitanul Tobias Gherghel.
Această baterie a fost dealtfel singura baterie existentă în Principatele Române până în anii Unirii.
După Unire, în anul 1859, ca urmare a faptului că Rusia a înapoiat principatelor tunurile luate în 1854, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră în Moldova, comandată de căpitanul Enric Herkt, şi două în ţara Românească: una călăreaţă, sub comanda căpitanului George Manu, şi una pedestră, sub comanda căpitanului Nicolae Haralambie. Cele două baterii din ţara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan.
Conform unui decret dat de domnitorul Cuza la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente sau contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel. Ajutorul şefului regimentului a fost numit maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit căpitanul Enric Herkt, iar şeful divizionului al doilea a fost numit căpitanul George Manu.
3. Înfiinţarea „Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie”, construirea Arsenalului, Pirotehniei şi Fabricii de pulbere.
De la începuturile organizării ei pe fundamente moderne, artileria se impune ca o armă complexă. Devenirea ei priveşte nu numai organizarea, ci şi, dotarea, reglementarea şi instrucţia.
Existenţa şi funcţionarea ei ridică probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. „Prăfurii”-le, atelierele de reparat armament, precum şi depozitele existente încă dinaintea Unirii Principatelor, atât în Moldova, cât şi în ţara Românească, nu mai satisfăceau exigenţele în creştere impuse de funcţionarea structurilor acestei arme. Se cerea, de asemenea, o concepţie unitară şi o coordonare eficientă în acest domeniu vital pentru capacitatea artileriei de a-şi îndeplini misiunile, cum este cel al asigurării cu material, muniţii şi al întreţinerii.
De aceea, la 26 august 1861, colonelul Ion Ghica, noul ministru de război al Principatelor Unite, adresează domnitorului Al.I.Cuza un raport în care arată necesitatea înfiinţării unei fabrici de armament. Iată un fragment din expunerea de motive a colonelului Ghica: „Astăzi când înălţimea Voastră doreşte ca armata să ajungă scopul pentru care ţara a creat-o, astăzi când suntem în ajunul organizării unei capsulării şi fonderii de proiectile, dezvoltarea ce va lua prin aceasta stabilimentele de material de artilerie nu mai permite a le lăsa în starea în care se află”. În consecinţă ministrul de război propune înfiinţarea „Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie” care să se ocupe cu: construirea trăsurilor de artilerie (chesoane şi antetrene, pentru transportul muniţiei), depozitarea şi repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea pulberii, turnarea proiectilelor de artilerie. Este emis Înaltul ordin de zi nr. 254 pentru centralizarea „atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulăria şi fonderia din diferite părţi ale ţării, sub numirea de Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei”.
La 23 noiembrie 1861, în baza aprobării domnitorului Al.I.Cuza, este emis Înaltul ordin de zi nr. 344 prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organizează pe 3 secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.
4. Primele reglementări privind conducerea, instrucţia şi întrebuinţarea în luptă a artileriei.
Concomitent cu măsurile de dotare şi organizare (între timp, concomitent cu achiziţionarea de armament de artilerie belgian şi francez, se mai înfiinţează baterii de artilerie), viaţa în bună rânduială în cadrul acestei arme cere reglementări speciale privind conducerea, instrucţia şi folosirea în luptă.
În perioada Unirii Principatelor pregătirea ofiţerilor care au încadrat bateriile de artilerie s-a făcut îndeosebi în şcolile militare comune tuturor armelor, şcoli înfiinţate încă din anii 1847 (la Bucureşti) şi 1856 (la Iaşi) şi apoi unificate, în 1860. Un număr restrâns de ofiţeri au fost trimişi pentru specializare în străinătate, la şcolile sau unităţile de artilerie in Rusia, Prusia, Belgia, Franţa.
La baza pregătirii cadrelor de comandă şi a trupei iniţial au stat regulamentele străine, traduse în limba română, precum şi experienţa celor câţiva ofiţeri de artilerie pregătiţi în străinătate. Ofiţerii mai tineri s-au format în cadrul bateriilor, învăţând de la cei vârstnici sau prin aplicare noilor regulamente în procesul de instruire a trupei.
În 13 mai 1860 apare „Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite Române” cu modificări importante privind statutul corpului subofiţerilor de toate armele. Această lege prevedea înfiinţarea la Bucureşti „de detaşamente model de toate armele pentru formarea de instructori ai armatei” (care erau subofiţeri n.a.).
În septembrie 1860 este publicat în Monitorul oastei primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat „Teoria dării”. Semnificativ pentru acel timp este faptul că acest regulament (constituit, de fapt, dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea mai mare actualitate pentru noua etapă de organizare a artileriei române, ca de pildă: principiile organizării artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe şi în mişcare, explicarea fenomenelor de balistică interioară şi exterioară pe bază de scheme şi schiţe etc.).
În decembrie 1860 este publicată „Legea organizării puterii armate” potrivit căreia în cadrul armatei române se constituie „Corpul de artilerie”, compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie.
În fapt, nucleul statului major al artileriei a luat fiinţă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. Tot în acest an, în octombrie, se înfiinţează „Inspectoratul armelor speciale” care are ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi geniu şi supravegherea activităţii productive în întreprinderile de fabricat muniţie şi armament şi în atelierele de reparat tehnica de luptă.
În septembrie 1864 este tipărit şi transmis la unităţile de artilerie „Regulamentul asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhămate de tunuri de patru, ghintuite”. Regulamentul cuprindea o serie de prevederi pentru instrucţia întrunită a bateriei de artilerie, trecerea de la o formaţie la alta, punerea în poziţie de tragere, modul de executarea focului în diferite forme ale luptei, părăsirea poziţiei de tragere şi deplasarea bateriei într-o altă poziţie.
În octombrie 1865 apare „Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite”, în baza căruia s-a executat serviciul la tunuri în unităţile de artilerie ale armatei române. Regulamentul cuprinde mai multe capitole care se referă la: noţiunile privind elementele traiectoriei, corecţia de derivaţie şi unghiul de teren şi de înclinaţie a roţilor, descrierea şi mânuirea înălţătorului, modul de apreciere a distanţei, funcţiile servanţilor la tun, instrucţia întrunită a acestora, instrucţia plutonului de artilerie, a bateriei ş.a.
În octombrie 1867 este tipărit „Regulamentul exerciţiilor tunarului călare”, pe baza căruia începe să se execute instrucţia călare în unităţile de artilerie ale armatei române.
5. Primele măsuri vizând pregătirea ofiţerilor armei artilerie.
În mai 1872, în baza propunerilor generalului Ion E. Florescu, ministrul de război, în cadrul Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, s-a înfiinţat, prin Înaltul Decret nr. 824/1872, o secţie pentru armele speciale, între care a fost şi artileria. Această măsură dă Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie (înfiinţată în anul 1847) un caracter mixt, pregătirea elevilor urmând două direcţii: pregătirea elevilor ca ofiţeri în arma infanteriei şi cavaleriei, şi pregătirea, apoi, a ofiţerilor-elevi care urmau specializarea în armele artileriei şi geniului. Dar, totodată, se constată prin această măsură un important progres. Se recunoştea prin aceasta că pentru mânuirea armamentului de artilerie nu sunt suficiente cunoştinţele ce dau calificare unei persoane ca ofiţer de infanterie. Ofiţerul de artilerie trebuia să ştie ceea ce ştie ofiţerul de infanterie şi încă ceva, ce îi dă o calificare aparte: ştiinţele care fundamentează tactica şi tragerile artileriei, pe de o parte, şi arta întrebuinţării în luptă a artileriei pe de altă parte; şi nu în ultimul rând, ştiinţa de a lucra în echipă.
Conform Înaltului decret nr. 1283 din 19 iulie 1872, a intrat în vigoare „Regulamentul şcolilor regimentare, divizionare, şcolilor fiilor de militari, şcolii militare de infanterie şi cavalerie, şcolii speciale de artilerie şi geniu şi şcolii ofiţerilor de orice armă”.
La 10 octombrie 1872, prin Înaltul decret nr. 1900, se înfiinţează corpul guarzilor de artilerie şi geniu, format din trei categorii de guarzi: clasa I, asimilaţi gradului de căpitan, clasa a II-a, celui de locotenent, clasa a III-a, celui de sublocotenent. Cadrele pentru funcţiile de guarzi de artilerie nu erau pregătite în şcoli, ci se calificau în unităţi, asemenea sistemului folosit pentru calificarea personalului administrativ, pentru perioada respectivă. Datorită acestui fapt, cadrele recrutate pentru aceste funcţii purtau în perioada de calificare denumirea de „elevi guarzi” fiind asimilaţi la drepturi ca sergenţii sau subofiţerii. Potrivit decretului amintit, în funcţia de guarzi artilerie clasa a III-a puteau fi numiţi sergenţii care aveau stagiul militar satisfăcut, precum şi cei care aveau cel puţin trei ani de serviciu militar, din care unul în gradul de sergent, dar cu obligaţia susţinerii unui examen de calificare.
În luna septembrie 1875 se desfiinţează „Inspectoratul armelor speciale” şi ia fiinţă „Inspectoratul artileriei”, la conducerea căruia este numit colonelul George Manu (fostul comandant al divizionului doi al primului regiment de artilerie).
6. Ordinea de bătaie a artileriei stabilită prin Înaltul decret nr. 1945 / 9 octombrie 1876.
În scopul perfecţionării structurii organizatorice a oştirii române şi asigurării cu cadre bine pregătite, capabile să asigure conducerea trupelor pe câmpul de luptă, se hotărăşte prin Înalt decret ordinea de bătaie a armatei române. Pentru artilerie s-a stabilit următoarea ordine de bătaie:
- Secţia artilerie din Marele Cartier General, încadrată de colonelul Eracle Arion şi maiorul Dimitrie Dumitrescu-Maican;
- Artileria Diviziei 1 infanterie, formată din 2 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant I.Carp;
- Artileria Diviziei 2 infanterie, formată din 5 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant locotent-colonelul Alexandru Coslinski;
- Artileria Diviziei 3 infanterie, formată din 4 baterii din Regimentul 1 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant colonelul Enric Herkt (fostul comandant al bateriei pedestre din Moldova și comandantul divizionului întâi al primului regiment);
- Artileria Diviziei 4 infanterie, formată din 3 baterii din Regimentul 1 artilerie, comandant locotenent-colonelul Nicolae Dabija;
- Rezerva de artilerie, formată din 6 baterii de artilerie şi o coloană de muniţie.
În baza Înaltului decret nr. 267 din 18 aprilie 1877, toate regimentele de artilerie sunt încadrate cu medici, farmacişti şi veterinari.
Am prezentat câteva aspecte referitoare la începuturile artileriei moderne, urmând a prezenta și alte aspecte cu ocazia aniversărilor următoare.
La mulți ani tuturor celor care, cu respect, poartă semnul tunurilor înfrățite!
Prim-vicepreşedinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (r) (Art.Ra.) Robert-Tiberiu RUSZNAK
. .
