Pe măsură ce urcăm pe scara civilizaţiei problemele se diversifică şi se complică, iar tradiţia riscă să fie scoasă din ecuaţie, dar aşa cum reiese din alocuţiunea Arhiepiscopului Irineu, cu ocazia celei de a 110-a Adunări Generale a Asociaţiunii ASTRA (9-10 oct. 2015, Abrud): „un popor care îşi uită înaintaşii, îşi taie rădăcinile existenţei şi, în scurtă vreme, se va usca şi va pieri”. Şi nu e vorba numai despre partea istorică a existenţei poporului nostru, ci şi despre tradiţiile populare care se referă la viaţa obişnuită a omului.
. .
Pe ecranele televizoarelor apar tot mai des ştiri alarmante, că feluritele sucuri din comerţ nu sunt sănătoase, că cutare şi cutare aliment conţine E-uri otrăvitoare, că medicamentul cutare este contraindicat, că obişnuitul consum de carne roşie, afumături, cârnaţi, mititei, grătare şi alte asemenea produse sunt cancerigene, încât ajungi la concluzia că nu mai poţi să mănânci şi să bei nimic, fiindcă toate sunt cancerigene sau pline de oxidanţi dăunători sănătăţii. Şi cum apa şi aerul sunt şi ele contaminate, nu ne mai rămâne decât să nu mai consumăm nimic şi să murim înainte de vreme.
Până la urmă salvarea rămâne tot în tradiţie, la întoarcerea la tradiţie, care s-a dovedit mult mai sănătoasă având în spate experienţa a mii de ani. De aceea felicităm redacţia ziarului „Mesagerul de Covasna”, care a avut iniţiativa de a reda în paginile publicaţiei câteva reţete tradiţionale din bucătăria românească, păstrate „din moşi-strămoşi” şi care în mod sigur „nu fac rău” sănătăţii noastre atinse de „morbul civilizaţiei”.
Şi aflăm astfel despre produsul „topcit”, prezentat (în ultima pagină a „Mesagerului de Covasna”, Nr.1477, 29 oct. 2015) drept „o mâncare consistentă, din vremuri străvechi, ce poate fi preparată chiar şi în aer liber”, după o reţetă din localitatea harghiteană Topliţa, aşa cum mărturiseşte autoarea Ana Alina Costache, care menţionează că „Mama a învăţat această reţetă de la bunica, iar bunica o învăţase de la străbunica”. Reţeta prezentată aduce acel iz al lucrurilor străvechi şi bine aşezate: „Era o mâncare consistentă, gustoasă şi era şi pe placul copiilor, fiindcă brânza se întindea. Suplinea o mâncare caldă şi se prepara rapid”. Amintindu-şi de mama sa, autoarea menţionează: „A continuat să pregătească, peste ani, topcit după reţeta ce i-a rămas întipărită în memorie şi care îi aduce aminte de rădăcini”. Şi adevăratul patriot este doar cel care „îşi aduce aminte de rădăcini”, de izvorul provenienţei sale.
O altă reţetă prezentată pe aceeaşi pagină este „Plăcinta cu urdă şi mărar”, de astă-dată sursa de informare este AGERPRES, iar introducerea menţionează: „Reţetele de pe vremea bunicii continuă să fie păstrate în zona de nord a judeţului Harghita, gospodinele din satele locuite preponderent de români pregătind frecvent bucate tradiţionale”. Am adăuga noi că, din fericire, încă în multe zone de pe întinsul meleagurilor străbune oamenii, mai ales cei de la ţară, păstrează obiceiurile străvechi, care iată că se dovedesc mai valoroase decât cele moderne, iar străinii, precum prinţul Charles al Marii Britanii, le apreciază ca atare. Şi tocmai de aceea aceste plăcinte cu urdă şi mărar sau cu urdă şi cacao „realizate de educatoarea din Tulgheş, au devenit vedetele târgurilor şi serbărilor câmpeneşti din comună, iar toţi cei care le-au gustat au spus că sunt delicioase şi au gustul celor pregătite, cândva, de mame sau bunici”. Şi e păcat să spunem „cândva” şi nu „acum”…
Şi tot sursa informativă AGERPRES ne pune la dispoziţie alte două reţete, una tradiţională şi alta mai „modernă”, dar în sensul bun al cuvântului. Prima se referă la „Pâinea de casă cu brânză de oaie”: „La poalele Munţilor Rodnei, unde aerul este curat, iarba mai verde, iar tradiţiile încă mai dăinuie, şi mâncărurile moştenite din neam în neam sunt păstrate la loc de cinste – fie chiar şi într-un restaurant modern” ca în comuna Maieru, judeţul Bistriţa-Năsăud, unde o anume familie Terşanschi prepară această pâine şi o serveşte în restaurantul propriu „Don Pepe”. Aici, referitor la denumirea acestui local, ar fi de comentat ingerinţa elementului cosmopolit în cel autohton, pentru că „aşa sună mai bine” sau poate dintr-un sentiment de apartenenţă strămoşească la cultura vechii ginţi latine, dar asta deja a devenit o modă în viaţa poporului român după Revoluţia din ’89. Aşadar, „reţeta pâinii de casă cu brânză de oaie, dezvăluită de Florica Terşanschi, este una pur tradiţională, preluată de la mama sa din comuna Maieru, care la rândul său a învăţat-o în urmă cu zeci de ani de la rude mai în vârstă”, are ca rezultat „o pâine de casă săţioasă, gustoasă, dar şi aspectuoasă, având în vedere că ouăle şi brânza pătrund în aluat, dând impresia unei rulade umplute” care „poate fi servită atât cu un aperitiv rece, cât şi lângă o mâncare gătită”.
Cât priveşte cealaltă reţetă, mai modernă, ea aparţine unui „consultant la mai multe restaurante din Transilvania, Cosmin Toma, un specialist inventiv care „reinterpretează reţete clasice” participând „la diverse competiţii şi expoziţii cu specific culinar”. De astă dată nu este vorba despre plăcinte, prăjituri sau pâine tradiţională, ci despre „trandafiri muraţi”, şi chiar dacă unii şi-ar face cruce auzind despre această ciudăţenie, citind reţeta începi să-i dai crezare lui Cosmin Toma, căci ingredientele folosite sunt dintre cele mai naturale şi sănătoase, dar şi aici precum la producătoarea din Maieru izul cosmopolit se face simţit în denumirea invenţiei culinare: „Rose de Toma”, de parcă oamenii noştri s-ar ruşina de propria limbă. Cu toată lauda pentru aceşti păstrători de tradiţii, dar cu regret că denumirile alese de ei nu ni se par a fi cele mai potrivite. Poporul nostru este foarte bogat şi în tot felul de vorbe de duh, precum ar fi cea referitoare la păstrarea brânzei: „Brânză bună în burduf de câine” sau la finalizarea nereuşită a unui produs, pentru care se dă exemplul unei „dătătoare de lapte” care după ce a umplut doniţa cu lichidul binefăcător dă cu piciorul şi o răstoarnă, şi altele de genul acesta. Din dorinţa de a epata prin conduita sau activitatea noastră, adesea pierdem măsura lucrurilor şi astfel scădem din valoarea muncii în care am investit efort şi dăruire.
Aducând încă o dată laude sincere acestor păstrători de tradiţii, dar şi celor care le promovează munca, nu putem decât să subliniem această tendinţă de a ne păstra cultura moştenită din veacuri şi care reprezintă o „amprentă” vizibilă în cultura europeană şi nu numai. Acest nou curent „de a reînvia moştenirea trecutului” punând-o într-o lumină nouă în plină epocă a modernităţii nu face decât să ne aducă prestigiu şi apreciere mai ales din partea celor care, „saturaţi” şi săturaţi de atâta civilizaţie, caută zone mai liniştite, oaze de refacere fizică şi spirituală. Şi revenind din nou la prinţul Charles, cel care a devenit cel mai bun promovator turistic pentru România, fapt ce a făcut ca acum frumoasa Transilvanie să ajungă printre primele locuri de atracţie pentru turiştii din întreaga lume, trebuie să remarcăm că acest om „îndrăgostit de România” ar putea fi un foarte bun exemplu pentru miniştri turismului românesc, de cum ar trebui promovată peste hotare imaginea cu adevărat pitorească a ţării noastre. Şi în schimb noi ce facem? Importăm tot felul de sărbători ciudate de pe la străini, care n-au nici o legătură cu vechile noastre tradiţii şi cu spiritualitatea acestui popor. HALLOWEN! Ce treabă avem noi cu această sărbătoare americană care nu ne reprezintă în niciun fel?! Dar da, când totul se reduce la comerţ, bani, profit şi imitaţie, atunci înţelegem, însă nu putem aproba. Şi iată că nefericita sărbătoare de HALLOWEN din acest an ne-a adus 27 de morţi şi circa 150 de răniţi într-o singură seară, aşadar cum poţi spune că aceasta este o sărbătoare benefică şi nu una malefică. Era suficient să ne limităm la mitul lui Dracula, care totuşi ne reprezintă, şi care pare ceva mai „paşnic” decât Hallowenul adus de peste ocean. Şi tineretul, după cum a fost educat, ca turma de oi dă năvală la tot ce i se pune pe tavă. Ca întotdeauna „vinovaţii” sunt importatorii şi impostorii. Nu spunem că trebuie să rămânem doar la frunzuliţa costisitoare a Elenei Udrea, dar nici să aducem în ţară tot felul de lucruri numai pe motiv că sunt americane, englezeşti, nemţeşti sau că „aşa ne-a recomandat UE”. Până la urmă e de preferat să mâncăm „topcit”, „plăcintă cu urdă şi mărar”, „pâine de casă cu brânză de oaie” ori „trandafiri muraţi” decât să consumăm insecte, gândaci, viermi sau alimente modificate genetic, şi să ne bucurăm de sărbătorile noastre fireşti, căci avem destule, lăsându-le pe celelalte, cum ar fi „Valentine’ s Day”, Hallowen şi altele celor care le au în cultura lor, dar se vedea treaba că unii dintre noi „ţin morţiş” să nu ne mai semene…
Mihai Trifoi
