Până la apariţia volumului Cronologie istorică – Sfântu Gheorghe (Sângiorgiu) – 550 de ani de atestare ca oraş, lucrare colectivă redactată de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Vasile Stancu, cu sprijinul unui colectiv de colaboratori, reluăm prezentarea în serial, în cuprinsul cotidianului Mesagerul de Covasna, pentru început, momente principale din viaţa publică din Sf. Gheorghe, în perioada interbelică.
Pe baza unei ample documentări, lucarea prezintă date despre o problematică cuprinzătoare, respectiv despre: evoluţia populaţiei, mişcarea naturală şi migratorie a acesteia, structura etnică, socială şi confesională a locuitorilor, administraţia publică locală, viaţa politică, civică, culturală, confesională, instituţiile de învăţământ, cultură, sănătate, mass-media, finanţe, bănci, industrie, prestări servicii, transport, asistenţă socială, unităţi militare şi de ordine publică, sport şi timp liber, urbanism şi gospodărirea teritoriului, patrimoniu, monumente de for public, personalităţi, evenimente, dezastre naturale, fapte diverse etc.
Sunt redate informaţii despre prezenţa marilor personalităţi ale vieţii publice româneşti şi maghiare, în Sf. Gheorghe, participarea reprezentanţilor oraşului la viaţa naţională românească, dar şi date despre anumite fapte, întâmplări, evenimente, aparent „minore”, dar care au semnificaţia lor pentru reconstituirea vieţii cotidiene, a stări de spirit şi a mentalităţilor colective, într-o anumită perioadă istorică. Informaţiile sunt prezentate cronologic, de fiecare dată, indicându-se sursa. Lucrarea constituie o bază de date cu utilizatori multipli, atât pentru specialişti, cât şi pentru toţi iubitorii istoriei locale.
Închisorile tribunalelor din Satu Mare, Carei, Târgu Mureş, Zalău, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe, Cluj, Oradea etc. au devenit neâncăpătoare. S-au înfiinţat lagăre speciale pentru românii ardeleni în teritoriul Ungariei, la Seghedin, Debreţin, Budapesta, Békéş-Csaba, Püspökladány etc. Regimul în închisori şi lagăre a fost foarte dur, batjocurile şi batăile erau la ordinea zilei. Românii deţinuţi au fost literalmente înfometaţi, sau li se dădea, în bătaie de joc, hrană stricată şi erau ţinuţi în afară de cele mai elementare condiţii de igienă. În foarte multe cazuri, închisorea sau lagărul era un mijloc de şantaj pentru a sili pe români să parăsesacă Ungaria. Într-adevăr, foarte mulţi deţinuţi şi internaţi au fost eliberaţi numai cu condiţia de a fi iscălit o declaraţie că renunţă „de bunăvoie” la cetăţenia maghiară şi pleacă în România. (Petre Ţurlea, Ip şi Trăznea. Atrocităţi Maghiare şi Acţiune Diplomatică Românească (Studiu şi Documente), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 361-365).
1940. În contextul situaţiei interne şi externe ale anilor 40, odată cu cedarea Ardealului de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena, împreună cu retragerea instituţiilor civile s-au retras din Sf. Gheorghe, la Braşov şi autorităţile militare româneşti sub directa supraveghere a rezidentului regal al Ţinutului Bucegi, prof. Gh. Alexianu. În Treiscaune, în primele zile ale lunii septembrie 1940, administraţia civilă românească a fost înlocuită cu cea militar-hortistă. Aceasta din urmă a impus drastice măsuri privind anularea realizărilor României Mari pe toate planurile, începând cu interzicerea folosirii limbii române, continuând cu deportarea unei părţi a populaţiei româneşti şi evreieşti. (Baicu Vasile Dan, Istorie şi arhivistică în Arcul Intracarpatic, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2003, p. 106)
1940 septembrie 3-5. După Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, Braşovul a constituit primul adăpost al refugiaţilor români din judeţul Treiscaune, statistica realizată fiind foarte riguroasă: ,,Domnule prefect, în conformitate cu circulara Dvs. nr. 510/1940, avem onoarea de a vă raporta următoarele în ceea ce priveşte transporturile de evacuare: în ziua de 3 septembrie s-au făcut două transporturi cu camioanele dela Sf. Gheorghela Braşov, în ziua de 4 septembrie s-a evacuat şcoala primară nr.1 şi primăria, la 5 septembrie s-a evacuat serviciul sanitar şi funcţionarii, primar N. Crăciun. Cu vădită îngrijorare, primarul N. Crăciun se adresa rezidentului regal al Ţinutului Bucegi: ,,Vă rugăm a ne comunica urgent unde sunt repartizaţi funcţionarii primăriei oraşului Sf. Gheorghe. Ce anume acte oficiale trebuie să ridicăm şi din averea imobilă ce anume trebuie să luăm. Primarul oraşului Sf. Gheorghe, N. Crăciun”. (ANC, Fond Primăria Sf. Gheorghe, dos. dos. 7722/1940 şi dos.7600/1940)
1940. După Dictatul de la Viena din toamna anului 1940 toate şcolile în limba română au fost desfiinţate, majoritatea elevilor şi profesorilor fiind nevoiţi să părăsească oraşul, împreună cu familile lor. (Românii din Covasna şi Harghita.)
1940 septembrie 14. Între primele măsuri instituite de administraţia horthistă s-a numărat interzicerea folosirii limbii române, respectiv ordonanţa nr. 2 a comandamentului militar horthist al oraşului: ,,Înştiinţare: În termen de 8 zile toate denumirile româneşti din oraş să fie înlocuite cu denumiri maghiare. Colonel baron Gaudernak Emil. (ANC, Fond Primăria Sf. Gheorghe, seria II, nr. 2/1940)
1940. Anul 1940 a adus pentru comunitatea şi biserica românească din Sfântu Gheorghe grele încercări. Din cei 2119 credincioşi români (reprezentând 20% din locuitorii oraşului de până la Dictat) au rămas doar 102. Despre starea de lucruri creată după această dată, un raport întocmit de preotul Mihail Grecu pe anul 1941 arăt[ următoarele: „Averea parohiei, care constă în case, a fost luată spre administrare de către organele administrative, afară de casa protopopească, care încă în luna noiembrie a fost închiriată «Societăţii Tinerilor Catolici», pentru suma de 3600 lei lunar. În casa parohială şi altele au fost plasaţi refugiaţii. După intervenţii repetate, casele au fost puse la dispoziţia parohiei. Am încredinţat pe credinciosul Gheorghe Bârlă, singurul care mai are curajul să se afirme ca român, cu administrarea averii, până la stabilirea din nou în localitate a unui preot. Pământul primit prin reformă agrară, în hotarul comunei Szotyor [Coşeni] a fost pus sub sechestru. Arhiva parohială şi biblioteca au fost duse la Primăria oraşului. Arhiva protopopească şi unele din matricole au fost duse de către Păr. Protopop A. Nistor. Situaţia catedralei, în construcţie, încă nu este lămurită. Din convorbirile pe cari le-am avut la Primăria oraşului, am constatat că terenul pe care s-a clădit s-a întăbulat pe parohie numai după arbitrajul de la Viena, aşa că Primăria a cerut anularea întabulării. Biserica Veche a suferit avarii în urma cutremurului, iar cimitirul a fost devastat de către grupuri răufăcătoare, poarta şi îngrăditura au fost de asemenea distruse”. Raportul era semnat şi de V. Bogdan, care îndeplinea funcţia de secretar eparhial.Materialul de pe şantierul catedralei a fost împărţit la cetăţeni pentru a-şi construi locuinţe, iar mare parte din el a fost furat. În subsolul catedralei, armata maghiară a amenajat un adăpost antiaerian.
Preotul Gheorghe Grovu din Sf. Gheorghe trimite mitropolitului Nicolae Bălan, la 8 noiembrie 1940, o scrisoare în care, printre altele, spunea că: „am rămas lângă sfântul altar, ca să-mi îndeplinesc misiunea de preot şi duhovnic în parohia ce mi-a fost încredinţată spre păstorire. Atunci [după pronunţarea dictatului de la Viena] nu prevedeam toate nenorocirile prin care trebuia să trecem după ocupaţie”. Referindu-se la soarta catedralei, arată că aceasta „a fost confiscată pe seama statului”, iar cei care erau obligaţi să treacă la cultele maghiare erau „chemaţi la primării de notari aproape cu de-a sila”. „În satele din jurul oraşului Sf. Gheorghe unde au avut clopotniţe sau troiţe, aproape toate au fost distruse. (Românii din Covasna şi Harghita, p. 364)
La rândul său, învăţătorul Gheorghe Vasilescu menţiona, într-o lucare monografică a parohiei ortodoxe Sf. Gheorghe: „Diktatul de la Viena, al durerilor româneşti, pune zăgaz avântului şi operei de refacere a vieţii bisericeşti din localitate ca şi din regiune. Toamna anului 1940 coboară promoroaca unei ierni peste florile sufletului românesc înflorite în grădina celor douăzeci de ani de stăpânire firească . . . Mistria şi canciocul de zidar nu–şi mai cântă frumos cântec de muncă pe şantierul catedralei. Parte din români, cu mai puţină legătură cu glia locului, iau drumul pribegiei. Preotul nou ales, în 1939, Grovu, rămâne lângă turmă, în casa parohială din str. fostă Eminescu, acum 1 Mai, dar pentru puţină vreme. Şicanele celor ce urau Biserica şi Neamul îl fac să–şi ia desaga pribegiei şi să plece în Braşov. Tensiunile administraţiei fac, pe cei slabi în credinţă, pe cei ce nu erau ortodocşi decât din calcul, ca şi parte din cei înglodaţi în mizeria unei munci, pentru a câştiga sub stăpânire străină o bucată de pâine pentru copii, să–şi părăsească legea ortodoxă. Serviciul de stare civilă a Primăriei Sfântu Gheorghe nu poate prididi cu cererile de trecere şi părăsire a credinţei ortodoxe. Prozelitismul este în floare[1]. Se vânează suflete şi conştiinţe. (Bătălia a fost câştigată de reformaţi.) Materialul de pe Şantierul Catedralei, cu ştirea organelor administrative, se împarte la cetăţeni pentru a–şi construi locuinţe. Biblioteca parohială este confiscată şi dusă la Primărie. (Arhiva Centrului Nicolae Colan, Colecţia documente, dos. 145)
1940 decembrie 20. La Arhivele Naţionale Covasna se păstrează numeroase documente referitoare la refugiaţii români, din localităţile judeţului, în urma Dictatului de la Viena: „Declaraţie (tip n.n.) Subsemnatul Şandru Gheorghe de profesiune lăcătuş mecanic refugiat din Sfântul Gheorghe, teritorii cedate Ungariei, actualmente domiciliat în comuna Teliu, jud. Braşov, prin prezenta declar şi răspund la următoarele:
1/. Unde a-ţi aflat de verdictul dela Viena?
În timpul concentrării în comuna Slobozia Jud. Neamţ.
2/. Ce hotărâre aţi luat după pronunţarea acestui verdict şi ce credeţi să descrieţi mai important din această perioadă premergătoare retragerii trupelor Române?
Nu am putut lua nici o hotărâre pentru că eram concentrat iar în ziua de 9 Sept. am fost desconcentrat şi am plecat după bagaje.
Ajungând acasă autorităţile militare şi civile erau evacuate şi mie mi-a fost frică să plec în timpul acela fiind silit a rămâne pe loc la serviciul unde l-am avut „Uzinele Textile”.
3/. Ce aţi văzut şi ce aveţi de povestit din preziua intrării trupelor maghiare?
În timpul intrării trupelor maghiare am fost acasă însă nu am eşit afară de frică.
4/. Ce s-a întâmplat cu D-V. sau alţi români după intrarea trupelor maghiare, povestind numai faptele văzute sau trăite.
La intrarea trupelor maghiare populaţia civilă a oraşului a început o prigoană contra Românilor, spărgând geamurile la locuinţele locuitorilor Români şi la Biserica Ort. Rom. în timpul nopţii, unde am fost şi eu prezent auzind zgomot.
5/. Ce aţi auzit de la alţii şi de la cine?
Nimic.
7/. ?
În ziua de 25 Sep. am fost dat afară din serv. de Comand. Militar, spunându-mi că sunt român şi nu mai am ce căuta după serviciu, expulzându-mă fără nici un act.
8/. Cine din familia D-V a mai rămas în Ardealul cedat şi câţi aţi fost expulzaţi sau refugiaţi?
În Ardealul cedat mi-a rămas mama şi 2 fraţi.
9/. Ce avere mobilă sau imobilă şi de orice altă natură aţi lăsat acolo/ descrierea şi valoarea cu arătarea localităţii unde se găseşte.
Nici o avere.
10/. Tot ce ştiţi şi tot ce relevă suferinţele Românilor declarând ce este mai important până în momentul când v-aţi refugiat.
În timpul când eram acolo o echipă de 7 unguri au atacat pe omul de serviciu de la Oficiul Poştal lovindu-l în stare mortală.
Drept care dau prezenta declaraţie pe care o semnez, Teliu la 20 Dec. 1940, Declarant., ss. Sandru Gheorghe. Pentru conformitate cu originalul, Teliu la 20 Dec. 1940, Notar.” (ANC, F. 188, D. 642, p. 102-103.)
v
1941 – 1944. În Ardealul cedat, adică nu cedat, rupt din trupul ţării–mamă, grija sufletească a românilor ortodocşi este încredinţată Episcopiei Clujului, în frunte cu P.S. Episcop Nicolae Colan (născut în comuna Araci din judeţul Covasna). Preoţii din tractul Sfântu Gheorghe, în cea mai mare parte au plecat din primele zile ale cedării Ardealului, iar cei ce au avut curajul să mai rămână au fost expulzaţi. Se punea marea problemă a trimiterii de preoţi în această parte, lipseau însă cadrele. Episcopul Nicolae Colan face apel la învăţători şi din rândul lor se recrutează preoţi pentru Secuime: numindu-se în Sfântu Gheorghe preotul Petruţ Alexandru, în Breţcu preotul Sânmârtean Toma, în Covasna preotul Babiciu şi în Valea Mare preotul Ioan Roman. (File de istorie a Bisericii Ortodoxe din Sfântu Gheorghe şi judeţul Covasna, Gheorghe Vasilescu, mms, Gheorghe Vasilescu, p. 18-19)
1941 mai 30. În Şedinţa Consilului de Miniştri, Serviciul Central de Informaţii, a prezentat materialul intitulat „Memoriu. Asupra argumentelor ce se pot trage în favoarea României din Congresul Secuiesc din 1902”, întocmit de dr. Liviu Câmpeanu din Braşov, document pe care îl redăm în sinteză. „Doctorul Liviu Câmpeanu din Braşov, trimte un memoriu în care arată că din Dezbaterile Congresului Secuiesc ţinut la 1902 în Tuşnad, sub patronajul guvernului maghiar, reiese legătura strânsă dintre ţinutul secuiesc din Ardeal (judeţele Mureş, Odorhei, Ciuc şi Treiscaune) şi România de dincoace de Carpaţi, ceeace dovedeşte că acest ţinut formează o unitate economică cu România.
Congresul a constatat -spune autorul memoriului – „că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/68 nu a schimbat în bine soartea Secuilor care, din cauza condiţiilor severe vamale înspre România, n-au de unde să-şi mai procure alimente, în primul rând cereale. Produsele secuieşti nu pot fi vândute pe piaţa budapestană, căci transportul scumpeşte prea mult articolele la vânzare. Oricât ar produce Secuimea în materie de articole industriale, ele rămân fără valoare în lipsă de cumpărători. Situaţia nu poate fi satisfăcută decât printr-un export şi import foarte intensiv înspre Răsărit, în primul rând înspre România”.
„Că tinerii secui, care au învăţat meserii, nu sunt primiţi în uzinele şi întreprinderile din Ungaria şi nu pot găsi plasament decât în România. A constatat cu spaimă că Secui emigraţi în România se deznaţionalizează repede, sinţându-se foarte bine în mediul românesc”.
„Că o ridicare social-economică a Secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dicolo de Carpaţi. În consecinţă se impune cu România un astfel de tratat comercial, care să înlesnească cât se poate de mult schimburile.
În concluzie -spune autorul- Congresul a cerut între altele: „Căi de comunicaţii numeroase cu România; tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export a Secuimii să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona şi Secuii cu produse agricole; posibilităţi uşoare de emigrare pentru Secui în România ca să nu fie siliţi să ia drumurile Americii”.
Autorul memoriului semnalează volumul „Szekelykongresszus” (Congresul secuiesc), dăruit de domnia sa profesorului C. Giurescu şi care cuprinde pe larg dezbaterile acestui congres, propunând să fie folosit pentru scoaterea din el a argumentelor în favoarea României.
Serviciul Central de Informaţii propune să se trimită acest memoriu comisiei ce funcţionează pe lângă Ministerul Afacerilor Externe pentru strângerea documentelor de apărare a drepturilor noastre asupra ţinuturilor româneşti, atrăgându-i-se atenţia că lucrarea semnalată poate fi folosită cu succes pentru cauza românească. . (Va urma)
Dr. Ioan Lăcătuşu
