Aromânii, numiți în România machedoni, fac parte dintr–o populaţie tot mai puţin numeroasă (estimată până la un sfert de milion de suflete împrăştiate în mai multe state din Balcani), provenind dintr–o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. Ei nu trebuie confundaţi cu marea majoritate a locuitorilor actuali ai Republicii Macedonia (FYROM), deşi o minoritate de „armâni” trăieşte în această ţară.
Povestea aromânilor
Originea aromânilor este încă disputată. Nu există un punct de vedere unamim, însă mulţi istorici, etnologi şi lingviști consideră că această minoritate descinde din protoromâni. Numărul lor exact nu poate fi precizat în momentul de faţă, întrucât mulţi dintre ei nu mai vorbesc limba strămoşeacă, adoptând-o pe cea a ţării unde s-au stabilit. Majoritatea dintre ei şi-au întemeiat căsători mixte, iar copiii lor învăţă graiul oficial, altminteri nu s-ar putea integra în societate. Doar bătrânii îşi mai amintesc unele cuvinte, expresii, mai fredonează vechi melodii, precum celebra „La muşata armână”, cunoscută şi la noi în ţară.
În comunităţile machedone se cântă frecvent acest veritabil şlagăr popular, care scoate imediat pe ringul de dans fete şi băieţi, bătrâni şi tineri, ce se prind într-o „horă” vijelioasă.
Când scriu aceste rânduri ascultat o variantă excelentă cântată de semi-aromânca Elena Gheorghe (fostă componentă a trupei Mandinga) & G. Coadă, cântec care m-a făcut să tresalt pe scaun…
I-auzi, nene!
„La muşata armânâ”
„La muşeata armânâ/ La şopatlu din vali/ Dziua cându treți/ Înj faţi mirachi mari//
Oh lele le oh // Multu te-am tu vreari/ / Oh lele le, oh/ Dă-nj şi ună bâşeari // Ah, armâna mea// Trup ca di fildanâ / Cum sâ-nj fac s-ți spun/ Pi suflit nij`am nâ rana// Oh lele le, oh// Ah armâna mea/ Voi s-ți un zboru/ Câ tora cu tini / Mâni voi să-m însor// Oh lele le oh/ Mas vrei tini, gione/ S`hiu înveasta tau`/ Hai la mini acasâ/
Ca`s adrăm harau`// Oh lele le oh/ Numtâ s`nâ fâțemu/ Oh lele le oh/
Ș`mari cor s`adrămu!”
„La frumoasa aromână”
„La frumoasa aromână/ La şipotul din vale/ Întotdeauna când trec/ Mi se face tare dor// Oh lele le oh / Mult eu te doresc / Oh lele le oh/ Dă-mi o sărutare//Ah, aromâna mea/ Trup ca vlăstarul/ Cum să fac să-ți spun/ Că în suflet am o rană// Oh lele le oh // Ah, aromâna mea/ Vreau să-ți zic o vorbă/ Că acum cu tine/ Eu vreau să mă însor// Oh lele le oh/ Dă-mi o sărutare// Mai vrei tu, băiete/ Să fiu neveasta ta?/ Hai la mine acasă/ Să ne înveselim//Oh lele le oh/ Nuntă ca să facem// Oh lele le oh/ Și-n horă să ne învârtim”.
Istorie şi limbă comune
Unii istorici şi filologi neutri, de bună credinţă, nu…patriotarzi exaltaţi, care au studiat aprofundat acest domeniu afirmă că aromânii ar fi o ramură a poporului nostru, având multe tradiţii asemănătoare şi, în mare, aceeaşi istorie.
Altminteri cum se poate explica faptul că dialectele folosite de românii din partea de Nord a Dunării şi de aromânii Sud-dunăreni sunt cvasi-inteligibile, deşi cele două ramuri ale romanităţii orientale au fost separate sute de ani prin aşezarea turcilor?
Aţi văzut textul celebrei melodii „La muşata armână”? Ei, ce părere aveţi?
. .
Surpriză plăcută
Trebuie să vă spun că în voiajul macedonean am avut parte de câteva surprize agreabile. Pintre care şi întâlnirea neaşteptată cu un tânăr inginer ce m-a abordat deschis în oraşul Bitola. Văzând maşina cu însemnul RO a venit aproape şi m-a întrebat.
– „Здраво, eşti din Романија?”
– Da, frate.
– „Di-ntribari znjii nu-ari”.
– Poftim???
– „Întrebarea vină n-are”. E o vorbă de-a noastră, „Adică să nu te superi”. Eu îs Kiru, armân.
– Îmi pare bine. Eu mi-s Horia, valah.
– „Alãgatlu multi shtii” („Cel umblat multe ştie”).
– Aşa crezi?
…Zicala nu prea se potrivea în cazul meu. Fiindcă dacă nu-mi spunea Kiru la un prânz la el acasă, habar n-aveam că există un orăşel în Macedonia, se numeşte Cruşovo, în care aromâna este considerată… limbă oficială. Iar câteva localităţi întemeiate de macedoromânii fugiţi din calea prigoanei turceşti în secolul al XVIII-lea au o populaţie sută la sută aromână.
Şi în oraşul Bitola (unde s-a născut şi vieţuieşte confortabil interlocutorul meu) trăiesc mulţi etnici aromâni „puri” sau familii de etnii diferite.
Drepturi pentru aromâni în Macedonia
Faţă de situaţia din alte state, unde puţinii aromâni care mă trăiesc nu au deloc drepturi or sunt extrem de firave, Kiru mi-a spus că în Republika Makedonja situaţia diferă. În bine. Ei sunt recunoscuţi drept minoritate naţională. Ba au chiar două partide politice, ajungând şi la guvernare, iar pe data de 23 mai îşi cinstesc Sărbătoarea etniei. Cu toate că oficial şi-au declarat apartenenţa la comunitate numai câteva mii de aromâni, unele voci optimiste din grup afirmă că numărul lor ar ajunge la câteva zeci de mii. Oare?
Cert este că Postul public de Televiziune are în grilă trei emisiuni săptămânale în dialectul aromân.
Test edificator
Ca o nostimadă din timpul popasului în casa primitoare a lui Kiru, am să vă povestesc ce a făcut noul membru al familiei – un superb căţel, care mi-a sărit în braţe în chip de „Bun venit!”, de cum am intrat. Se numeşte Oskar şi e labrador. Deocamdată este pui de culoare aurie, are pedigree (cum altfel?), a fost vaccinat. Deci un exemplar de familia bună.
Gazda, ca orice „părinte” grijuliu, a ţinut să-l educe corespunzător. Nu doar privitor la efectuarea necesităţilor cotidiene, ci şi în privinţa comportamentului în „societate”. L-a dat mai întîi la o şcoală de dresaj. Degeaba. I-a luat apoi un antrenor special, dar progresele s-au dovedit anemice. Kiru, armân catârgiu, nu a renunţat, suspectând micul tovarăş de companie ori că e leneş, ori e …sărac cu duhul.
Într-o zi a văzut la televizor un reportaj despre isprăvile unui porcuşor de Guineea foarte isteţ, care a uimit asistenţa din platou mutând cu botul tot felul de figurine din plastic împrăştiate pe jos, aşezându-le logic după mărime, formă şi culoare.
-Asta trebuie să facă şi Oskar, şi-a zis „tatăl” lui. Din Germania, unde s-a dus în delegaţie, a adus la fiecare membru al familiei câte un mic cadou, iar labradorului un…test de inteligenă canină. (Nici n-am ştiut că există aşa ceva! – n.a.)
L-a chemat pe lătrător într-o camera ca nu-l streseze şi a răsfirat piesele jocului pe podea. Ele trebuiau mutate cu lăbuţa şi aşezate într-o anumită configuraţie. După o jumătate de oră de ateptare, curios să vadă ce IQ are patrupedul său mult iubit, a deschis nerăbdător uşa.
Pe jos însă nu mai era nici o piesă: Oskar le…mâncase pe toate!!!
Politichie, la un pahar
La un păhărel de rachiu făcut în casă, gazda mi-a răspuns orecum sastisită şi la câteva întrebări despre politichia naţională.
– Nu prea mă interesează trebuirile ăstea. Ştiu doar ce aflu de pe la televizor…
– Totuşi…
– Pot să-ţi spun că avem o democraţie solidă, cu un Parlament unicameral – „Sobranie”. Este numită în popor Adunare şi are 120 de „scaune”.
– Adică membrii…
– Exact cum zici. Membrii se aleg la patru ani. Rolul şefului statului e redus, mai mult onorific. Preşedintele este ales la fiecare cinci ani și poate avea, dacă-i bun, două mandate.
– Şi cine e la „butoane”?
– N-am înţeles…
– E o vorbă românească mai nouă. Cine deţine efectiv puterea?
– Primul-ministru, Gjorge Ivanov. El este şi comandantul Armatei şi președintele Consiliului de Securitate a Statului. Nu te joci…
La despărţire Kiru mi-a spus încrezător o vorbă înţeleaptă aflată de la părintele său: „Chiari nã pãduri creste anda fidãnjili”.( „Câtă vreme apar lăstari, pădurea nu se usucă!”)
Am ţinut-o minte şi vă recomand să faceţi aidoma.
Pretutindeni dai de cârcotaşi
…Nu ştiu dacă e bine sau nu să abordez „sujetul”? Unii cârcotaşi din Vest au considerat că abundenţa de obiecte decorative – mari şi mici, amplasate unde vrei şi unde nu te aştepţi prin Capitală – face notă discordantă cu vechea arhitectura ce are încă reminiscenţe comuniste, dând pe alocuri senzaţia de prost gust şi megalomanie. Chiar mă aflam lângă Podul de Piatră din Skopje şi priveam la grupul statuilor alcătuit din cea a regelui Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru cel Mare), Iustinian I şi a fraţilor Chirill şi Metodiu, care au răspândit ortodoxia în rândul popoarelor slave.
Stăteam şi cugetam, ca badea Gheorghe pe prispă.
Ceva mai încolo două domnişoare lungane din bronz „m-au luat” prieteneşte la mijloc, făcându-mă să mă simt ca un pigmeu. Abia acum am înţeles ce simt bărabţii scunzi, gen Irinel, în compania femeilor înalte.
Mai fac vreo doi paşi şi mă împiedic de un „lustrangiu”(cum zic unii) din…metal artificial, ce stătea înţepenit chiar pe trotuar.
Lângă mine s-a oprit un cuplu de tineri blonzi, cred nordici, ce comentau în surdină. N-am înţeles ce spuneau, însă le-am aruncat nada, arborând o figură naivă:
– Frumos, nu-i aşa?
– Kitsch!, a mormăit fata, privindu-mă cu îngăduinţă.
Nu ştia, sărăcuţa, cu cine are de-a face… (Va urma)
Horia C. Deliu
