. .
Anul 1940 a adus pentru românii din Sfântu Gheorghe aceleași încercări și suferințe îndurate de toți frații lor căzuți sub stăpânirea vremelnică. Ocupația horthyistă s-a instalat în primele zile ale lunii septembrie 1940 și a durat până la 8 septembrie 1944. Printre primele măsuri instituite au fost interzicerea limbii române, prin ordonanța numărul 2 a Comandamentului Militar (horthyist) de ocupație din oraș, care avea următorul text: „Înștiințare: În termen de 8 zile toate denumirile românești din oraș să fie înlocuite cu denumiri maghiare. Colonel baron Gaudernack Emil, comandant militar al orașului Sf. Gheorghe, 14 septembrie 1940”.
Urmare a întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor acesteia la 23 august 1944, un obiectiv prioritar pentru armata română l-a constituit recuperarea Ardealului de Nord pierdut în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, în favoarea Ungariei. Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944 încheiată între Puterile Aliate şi România proclama nulitatea acestui arbitraj.
Cea mai complicată situaţie a fost creată de trupele sovietice. Deşi armata română încetase unilateral ostilităţile, armata sovietică a continuat acţiunile de luptă şi în situaţia confuză de “nici pace, nici război”, cauzată de întârzierea semnării Convenţiei de Armistiţiu (încheiată abia în 12 septembrie 1944), a dezarmat aproximativ 130.000 de militari români (după 23 august 1944) pe care i-a trimis ca prizonieri în lagărele din U.R.S.S. Totodată, a sechestrat mare parte din flota română şi a internat echipajele acesteia.
Pe timpul acțiunilor militare din septembrie – octombrie 1944 desfășurate în Transilvania, Crișana și Banat, România a menținut sub arme, în medie, 600 000 de militari.
La operațiile executate pentru izgonirea horthyștilor și hitleriștilor din nord-estul țării, Armata Română a participat cu 28 de divizii, 1 corp aerian, 2 brigăzi de artilerie antiaeriană, cu alte unități și formațiuni, însumând un efectiv de circa 275 000 de militari. Pierderile suferite de trupele române între 1 septembrie – 25 octombrie 1944 s-au ridicat la 49.744 oameni (morți, răniți și dispăruți), iar cele provocate inamicului au fost de 21.434 militari.
Armata Română, înfruntând un inamic bine pregătit și dotat, cu experiență de război, a eliberat 872 de localități, dintre care 8 orașe (Sfântu Gheorghe, Odorhei, Târgu Mureș, Gherla, Zalău, Cehu Silvaniei, Tășnad și Carei) și, în cooperare cu trupele sovietice, a participat efectiv la eliberarea orașelor Cluj, Oradea, Satu Mare și Salonta. De asemenea, Armata Română a străbătut prin lupte 4 masive muntoase (Baraolt, Meseș, Lăpuș și Făget) și a forțat 5 cursuri de apă, între care, cel mai important, râul Mureș.
După izbucnirea luptelor armate pe teritoriul Transilvaniei pe 8 septembrie a fost eliberat primul oraş românesc, Sfântu Gheorghe.
8 septembrie 1944 este o zi scrisă cu sânge în istoria Neamului Românesc şi în istoria oraşului nostru, fiind ziua în care oraşul Sfântu-Gheorghe a fost eliberat de sub ocupaţia horthysto-fascistă.
În luptele din primele zile ale lunii septembrie 1944, desfășurate în apropierea orașului Sfântu Gheorghe, trupele române au fost sprijinite de românii localnici. Un grup de săteni din Sita Buzăului, Zăbrătău, Crasna și Băcel au capturat prin lupte zeci de militari inamici și un însemnat material de război. Dând dovadă de un deosebit curaj, cetățeanul Gheorghe Olaru din Dobârlau, printr-o acțiune personală, a dezarmat 17 militari inamici. În luptele din preajma orașului au căzut eroic generalul Grigore Bălan, locotenentul David Păiș și mulți alții. Orașul Sfântu Gheorghe a fost eliberat la 8 septembrie 1944, de ziua nașterii Maicii Domnului, moment de o deosebită importanță pentru istoria acestei urbe, atât de încercate de vitregiile vremii. A fost primul oraș eliberat din teritoriul ocupat. În onoarea acestui important eveniment, primul document emis de primăria românească, reinstalată în Sfântu Gheorghe la 10 septembrie 1944, a fost propunerea ca trei dintre străzile orașului să se numească: „Strada Sfânta Maria”, „Strada 8 septembrie 1944”, „Strada Vânătorilor”. Propunerea era motivată astfel: „În ziua de 8 septembrie 1944 (Sfânta Maria Mică), Vânătorii de munte au eliberat orașul Sfântu Gheorghe de sub ocupația străină”.
În acea zi, caporalul Gheorghe Arambaşa a înălţat drapelul roşu, galben şi albastru deasupra Primăriei. Forumul Civic al Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş a menţionat că „drapelul de pe cupola Primăriei reprezintă un simbol sfânt al demnităţii naţionale şi al sacrificiului suprem al ostaşilor români care au luptat pentru reîntregirea ţării”, iar în memoria lor acest steag ar trebui să devină monument istoric şi „să dăinuiască în acel loc cât o fi neamul românesc”.
Eliberarea orașului Sfântu Gheorghe a fost un simbol al libertății redobândite pentru toți românii, și pentru cei rămași pe loc, dar și pentru cei ce se întorceau în zonă, după patru ani de refugiu. La 20 septembrie 1944 apărea în Sfântu Gheorghe primul ziar românesc din Ardealul eliberat, Dezrobirea, în care se relatau următoarele despre patimile românilor în cei patru ani de ocupație ungară: „Viața lor (a românilor) în cei patru ani de civilizație maghiară a fost un chin, erau mai mult la poliție și în temniță decât acasă. Unguri au rămas destui în orașe și sate, afară de tineret, care s-a înrolat în „vitezele” armate ale lui Horthy, sau de cei care au fost uneltele teroarei împotriva „valahilor” și a omeniei. Printre românii care ne-au înconjurat se găseau și unguri. Și de la unii și de la alții am aflat că stăpânirea maghiară i-a dus la sapă de lemn. Despre funcționarii români, nici vorbă (oare astăzi, câți găsim în Primărie?). Nici unul n-a fost menținut în slujbă. O adevărată prigoană a fost îndreptată împotriva tuturor acelora care îndrăzneau să grăiască în „limba valahă” pe străzile orașului. Atmosfera orașului era „viciată” dacă un român ar fi strigat pe Dumnezeul credinței lui în limba în care s-a născut. Cât privește religia, apoi aceasta era considerată drept cea mai mare dușmană a statului maghiar. Un tablou sumar, dar revelator pentru atmosfera ce a caracterizat cei patru ani de ocupație, orașele și satele din Secuime și din întreg Ardealul de Nord.
Din septembrie 1944, se instalează din nou autoritățile române în Sfântu Gheorghe. Din păcate, acestea n-au funcționat decât trei luni, și speranțele de reluare firească a cursului vieții românești, întreruptă la 1940, au fost spulberate.
Prefectura şi unităţile administrative din subordine încercau revenirea la firesc a vieţii politico-sociale a judeţului, fără persecuţii, fără discriminări dar cu repunerea în drepturi a celor lipsiţi de acestea. Se redeschideau şcoli, apărea din nou presa românească, se luau măsurile ce se impuneau pentru activitatea normală a spitalelor, a căilor de comunicaţii. Se evaluau grelele pierderi, pagubele pricinuite de anii de ocupaţie şi război.
În judeţ s-au instalat însă la una-două zile după eliberare, autorităţile sovietice în calitate de ocupanţi. Ca în întreaga ţară, pe lângă nesocotirea autorităţilor administrative şi militare româneşti, trupele sovietice au pricinuit prin jaf noi pierderi, mult mai grele decât cele ale războiului propriu-zis.
Momentului de euforie al victoriei i-a urmat episodul retragerii trupelor maghiare și germane din toamna anului 1944, care în semn de răzbunare au distrus tot ce le-a ieșit în cale, provocând pierderi similare cu cele ale războiului. La 15 noiembrie 1944, administrația românească primește o nouă și grea lovitură. Sub presiunea „aliatului” sovietic instalat în județ, cu largul concurs al unor elemente horthyiste readuse de valul noului curent „democratic” în fruntea administrației locale, autoritățile administrative românești au fost nevoite să se retragă în localitatea Prejmer, din județul Brașov. În mod paradoxal, pentru Trei Scaune funcționa o așa-zisă „prefectură populară” (de fapt maghiară) și prefectura legală, aflată în „exil” în județul învecinat. La fel au stat lucrurile şi cu Jandarmeria, Poliţia, Primăria Sfântu Gheorghe şi cu instituţiile similare din judeţele Ciuc şi Odorhei.
Relatări ample referitoare la aceste stări de lucru sunt cuprinse în arhiva Legiunii de Jandarmi Trei Scaune, retrasă şi aceasta la Prejmer. După eliberarea judeţului de ocupaţia străină în 1944, Legiunea de Jandarmi s-a numărat printre instituţiile ce urmau să restabilească autoritatea statului român în această zonă. Este ştiut faptul că reinstaurarea realei administraţii româneşti în Trei Scaune a eşuat ca urmare a intervenţiei Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, situaţie menţinută şi după 6 martie 1945. Rapoartele Legiunii surprind prin obiectivitate, semn că aservirea instituţiei unor scopuri politice nu se ridicase încă la cotele scontate.
Pentru prefectura aflată în „exil”, arhiva nu s-a păstrat, din nefericire. În schimb, pentru cea „populară”, rezultă din arhive că prea multe nu s-au schimbat față de 1940-1944. Documentele sunt redactate exclusiv în limba maghiară, puținele documente în limba română sunt circulare emise de autoritățile din București. După 1944, în condițiile istorice cunoscute, în mod deosebit în timpul Regiunii Autonome Maghiare, comunitatea românească nu s-a putut reface demografic și afirma cultural decât într-o mică măsură.
Nicolae Iorga spunea: „Poporul român este un popor născut în libertate, trăit în libertate şi căruia această condiţie de libertate îi este elementul primordial şi absolut pentru viaţă”.
Fie ca Drapelul României, arborat de caporalul Gheorghe Arambaşa, la 8 septembrie 1944, pe turnul Primăriei Sfântu Gheorghe, să ne insufle permanent mândria de a fi român şi de a fi descendenţi ai bravilor ostaşi căzuţi pentru eliberarea oraşului nostru, a Transilvaniei şi pentru reîntregirea Ţării Româneşti.
La mulţi ani tuturor persoanelor cu numele de Maria!
La mulţi ani, Sfântu-Gheorghe!
Preşedinte A.N.C.M.R.R. ”Gl. Grigore Bălan” – Filiala Covasna
Col. (rtr) Ioachim GRIGORESCU
Prim-vicepreşedinte A.N.C.M.R.R. ”Gl. Grigore Bălan” – Filiala Covasna
Mr. (r) Robert – Tiberiu RUSZNAK
