În fiecare dimineață, fac o mică plimbare până la poarta mânăstirii. Mă opresc, pentru o închinăciune, în fața vechii biserici, în fața paraclisului de vară și la Maica Domnului de pe insulă, pentru o scurtă rugăciune. Toți credincioșii, care vin la sfânta mânăstire, se opresc și se închină la această icoană a Maicii Domnului. De când stau la mânăstire am remarcat ușor că între credincioși predomină femeile. Cineva îmi spune că femeile sunt prezente în număr mare în biserici, iar bărbații sunt prezenți în număr mare în închisori. Așa o fi!
Aud toaca și clopotul care anunță începerea sfintei liturghii – cea mai importantă slujbă religioasă ortodoxă. Mă grăbesc și intru, la momentul potrivit, în biserica-paraclis împodobită cu flori și invadată de lumina. Soarele își revarsă duhovniceasca și binefăcătoarea lumină prin ferestrele altarului și ale bisericii. Toate cele șapte măicuțe, cu fețele senine și smerite, se află la locul lor în biserică, participând la desfășurarea dumnezeieștii liturghii. Este slujba la care particip de mic copil, încât mă bucur că pot urmări cu detașare toate momentele principale: ieșirea preotului cu Sfânta Evanghelie, citirea Apostolului zilei de către o măicuță, citirea de către preot a Sfintei Evanghelii din ziua respectivă, ieșirea preotului cu Sfintele Daruri, urmând apoi momentul cel mai important. Mi se spunea, în copilărie, că atunci când spune preotul „Luați, mâncați!” trebuie să stau obligatoriu în genunchi – în acel moment, în altar, are loc minunea dumnezeiască a preschimbării vinului și a pâinii (prescura) în trupul și sângele Mântuitorului, sfânta împărtășanie. „Duhul tău cel bun să ne călăuzească, Doamne!”
După fiecare liturghie, la mânăstire se rostesc rugăciuni pentru pomenirea morților; de prinoase are grijă sora Vasilica. Urmează închinarea la sfintele icoane din fața altarului și miruirea de către preot.
Preotul Mânăstirii „Izvorul Miron” din Românești . . este părintele duhovnic Marcu, venit de la Miercurea-Ciuc, ucenic al Î.P.S. Părinte Mitropolit Ioan. Cu ochii calzi și blânzi, cuviosul părinte transmite permanent o răbdare fără margini. Este sufletul tuturor slujbelor care se desfășoară în sfânta biserică. Cum s-ar spune, dirijează din umbră, pentru că stă mai mult în sfântul altar, dar, în mod sigur, știe perfect ce se petrece în biserică, ce trebuie să spună sau să cânte maicile. Bineînțeles că știe și ce se petrece în toată mânăstirea.
Locuind mai multe zile în mânăstire, am reușit într-o oarecare măsură să cunosc toate monahiile și să vorbesc cu ele, deși sunt veșnic ocupate și tăcute.
Maica Stareță Harisa este prezentă peste tot, chiar și acolo unde nu o vezi. În biserică, în timpul slujbelor, se află permanent în față, precum păstorul căruia îi urmează turma, fără a avea însă o comportare ostentativă de … stăpână. Nicidecum. Coordonează totul fără ca să se observe acest lucru. Cel puțin cei din afara mânăstirii, ca mine, așa văd lucrurile. Tace și face. Este prezentă la toate slujbele bisericii, organizează treburile de la gospodăria anexă, lucrează în grădină, dar și la bucătărie. Îi plac florile, pe care le îngrijește cu drag, le plivește, le udă. Este prezentă și în zona din față unde este pajiște și tot felul de pomi fructiferi, arbuști, brazi. Tot timpul este de lucru în mânăstire, iar o stareță este necesar să fie pretutindeni. Așa este Maica Stareță Harisa.
Monahia Vasilica este cea mai în vârstă (cred, împliniți 70 de ani) dar i se simte puternic prezența în mânăstire, mai ales în biserica-paraclis. Firavă, dar albinuță harnică, sora Vasilica (cum i se spune în general) știe rostul a tot ce înseamnă în biserică prescuri, colivă, parastase pentru cei adormiți, pâinile pentru litie, menținerea permanentă a luminii candelelor din biserică – sunt șapte (fără cele din sfântul altar) – dar și a candelelor din curtea mânăstirii, în mod special a candelei de la Maica Domnului din insula înconjurată de nuferi. Câte drumuri de la o candelă la alta! Dar sora Vasilica nu obosește niciodată. Când este solicitată să cânte, o face cu mare dragoste și cu o voce clară, puternică, frumoasă. O admir cum spune pe de rost Psalmul 50. Și cu câtă convingere! Probabil că are și dânsa necazuri fizice, bătrânețea spunându-și cuvântul, dar nu se vaită niciodată.
Mult mai tânără, Maica Serafima are o voce molcomă, dar clară și învăluitoare. Ochelarii ce-i poartă permanent nu-i pot ascunde privirea-i serioasă și gândirea profundă. Maica Serafima are și calitatea de conducător auto, ocupându-se de aprovizionarea mânăstirii.
Maica Melania, slăbuță și înaltă, cântă frumos, mereu solicitată de maica Teona la citirea psalmilor, la citirea-cântarea acatistelor de dimineața, la lectura vieții sfinților zilei. Și Maica Melania spune pe dinafară Psalmul 50. Probabil multe dintre măicuțe știu mulți psalmi pe de rost. În timpul zilei, mereu o văd făcând curățenie pe aleea de la poartă până la incinta propriu-zisă a mânăstirii. De asemenea o văd și „în spate”, la gospodăria anexă. Am vorbit despre cartea primită de la doamna Marcela din Timișoara, „Convorbiri pe pământ rusesc”, o carte cu multe fapte și întâmplări despre viața monahală.
Maica Cristina, micuță și vioare, cu fața mereu zâmbitoare, stă numai în picioare, dreaptă, fără a simți nevoia să se sprijini de vreo strană (cum făceam eu). Când, printr-un discret semn, este solicitată de maica Teona să cânte sau să citească, găsește repede ochelarii și-i auzi glasul. Este foarte apropiată de cele două fete, Cristiana și Cristina, din satul Românești, care vin zilnic cu bicicletele la slujbele de la mânăstire (implicându-se în citirea unor psalmi sau cântând) și pentru a fi de ajutor la diverse treburi gospodărești. Remarc o deosebire, zic eu, importantă între ele. Cristiana are o mai mare aplecare spre cele duhovnicești, este asemeni Mariei, pe când Cristina, cu înclinare mare spre lucrul fizic, este asemeni Martei. Frumos!
Maica Irina, cu ochelari purtați permanent, pare cea mai tânără, deci și în putere, preocupată de lectura psalmilor făcută în genunchi, în pridvorul bisericii. Este solicitată mai rar de Maica Teona la cântările bisericești. În mod sigur are o ascultare de la maica stareță pe care eu n-o cunosc.
Împreună cu mine, a stat, în timpul postului în mânăstire, doamna Ileana din București venită să-și tămăduiască durerile sufletului. O femeie deosebit de harnică. Deși suferindă fizic, ajuta și la bucătărie și la treburile din gospodăria anexă, iar la slujbe era nelipsită. Slavă lui Dumnezeu, pentru toate!
În mânăstire, mai erau prezente și alte persoane, permanent sau ocazional. Doamna Mariana, care face naveta din Curtea, ajută permanent la treburile gospodăriei anexe și la toate cele de trebuință. Uneori, ajută cu mâna-i de bărbat și soțul doamnei Mariana, ori alți lucrători moșteniți de la vechea ocârmuire a mânăstirii, localnici, nea Nelu din Românești și nea Tibi din Coșava. Nu pot să uit ca ajutători, fără niciun interes decât cel sufletesc și al doririi de a face fapte bune, pe soții Sofica și Mihai Săvan din Margina, prezenți atât la slujbele religioase, cât și la treburile gospodărești ale mânăstirii.
Stând o perioadă de timp într-o mânăstire, te obișnuiești repede cu rugăciunile care îți inundă sufletul și ți-l limpezește. Momentele de rugăciune sunt cu adevărat înălțătoare. Astfel slujba de seară, aproximativ pe la ora nouă, se termină cu intonarea unui imn de mulțumire înălțat Maicii Domnului, cântat de măicuțe, în genunchi, doar la lumina candelelor. Simți prezența Duhului Sfânt în toată mânăstirea și (de ce nu?) în toată lumea asta: „Apărătoare Doamnă, pentru biruință, mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!”
Luminița CORNEA
