Interviu cu domnul avocat Ioan Solomon
În cadrul Zilelor Ligii Cultural Creștine ”Andrei Șaguna” de la finele lunii iunie, domnului Ioan Solomon i-a fost dedicat cel de-al XV-lea volum din colecţia „Profesioniştii noștri”, la împlinirea vârstei de 60 de ani. Învățător, profesor, procuror, funcționar public, avocat, publicist, domnia sa şi-a pus o mare parte din viaţă în slujba binelui public, în slujba comunităţii. Despre momentele importante din traseul său profesional și personal, despre realizările și despre preocupările sale, domnul Ioan Solomon a avut amabilitatea să ne spună mai multe într-un dialog pe care îl redăm în cele ce urmează.
– Recent a fost lansat un nou volum al colecției ”Profesioniștii noștri”, sub egida Centrului European de Studii Covasna – Harghita, volum ce v-a fost dedicat, cu ocazia împlinirii a 60 de ani. Ce ne puteți spune despre această inițiativă, ce a însemnat pentru dumneavoastră momentul lansării acestui volum?
– A fost un moment deosebit, categoric, pentru că nu se prea obișnuiește să se scrie despre un om, în timpul vieții acestuia și, mai ales, la modul laudativ, ci, dimpotrivă, de prea multe ori se subliniază lucrurile mărunte, lipsite de importanță, cele care nu ne definesc neapărat, ci doar ne colorează oarecum prea strident sub aspect existențial ca oameni, ceea ce nu e nici corect, nici suficient. Centrul de Studii Europene Covasna – Harghita și Centrul de Documentare <<Mitropolit Nicolae Colan>> au început să schimbe tradiția și au lansat această colecție de cărți <<Profesioniștii noștri>>, în care sunt prezentate persoane, în timpul vieții acestora, în ideea de a nu se pierde anumite lucruri importante care s-au făcut pentru comunitate și în care se spun desigur și lucruri lăudabile și frumoase despre oamenii respectivi, ceea ce este foarte onorant, într-adevăr, și evident că și eu am simțit același lucru (…). Am simțit o mare onoare că foarte multe personalități care au scris în acea carte și-au depănat gândurile și punctul de vedere despre cum m-au perceput pe mine ca persoană, despre cum au perceput ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lor, în primul rând, și al lui Dumnezeu, în perioada aceasta. M-am simțit onorat și a fost o surpriză extraordinară…cred că a fost cel mai mare cadou care mi se putea face, sau, într-un fel, cea mai mare răsplată…dacă e să fie vreo răsplată pentru ceea ce face un om pentru semenii lui, la modul acesta, fără să aștepte ceva în schimb… pentru ceea ce am făcut noi, nu eu, cei care am constituit Liga Cultural – Creștină <<Andrei Șaguna>>, celelalte asociații culturale, civice din Covasna și Harghita, Forumul Civic al Românilor din Covasna și Harghita, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei și tot ceea ce s-a reușit așa, cu greu, deoarece am fost destul de puțini cei care s-au înhămat cu adevărat la a face ceva pentru toți, pentru comunitate. Tocmai de aceea tot ceea ce am văzut că s-a scris despre mine a fost o surpriză colosală…cred că fiecare ar simți la fel… este măgulitor să vezi că lumea nu te ignoră sau că persoane, chiar personalități respectabile pot să gândească așa frumos despre tine, fac acest lucru extraordinar și desigur că nici nu pot să le mulțumesc îndeajuns pentru efortul lor de suflet….
Colindând pe urmele copilăriei de demult simt că lespedea aceea a grijilor care apasă de zi cu zi se topește…
– Acest volum reprezintă o oglindă a vieții dumneavoastră profesionale. Înainte de a ne opri asupra traseului profesional, aș dori să ne oprim puțin asupra copilăriei, să ne purtați într-o scurtă călătorie prin acea parte a vieții dumneavoastră și să ne spuneți care sunt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă.
– Ar fi atât de multe de spus…atât de multe amintiri frumoase am, încât am putea să scriem o carte (…). Probabil că fiecare dintre noi, când ne gândim la copilărie, avem un moment de căldură sufletească, pentru că a fost poate, partea cea mai frumoasă a vieții… eram tineri, mici copii neștiutori, descopeream lumea și frumusețile ei și totul era posibil…atunci a fost cel mai frumos. Totul a fost minunat în copilăria mea. Am avut șansa să mă nasc într-un loc minunat, în zona Întorsurii Buzăului, în comuna Barcani, un loc în care găsești și munte și deal, multe flori, aer curat, oameni frumoși… sunt lucruri extraordinare!Cel mai mult îmi place să îmi aduc aminte de vremurile acelea… de exemplu, când se desprimăvăra și abia așteptam să mă duc în locurile doar de minte știute, când se topea zăpada, să culeg primii ghiocei, primele flori de paște sau când înfloreau luncile, să umblu prin iarbă, să găsesc flori rare, mai ales stânjenei. Erau foarte puțini stânjenei galbeni la noi și aveam impresia că doar eu îi găsesc, dar, evident că nu era așa. Eram foarte legat de natură, poate de aceea chiar și acum, când sunt nostalgic și nu pot să dorm noaptea, plec cu gândul pe urmele acelui copil de demult și așa mă liniștesc și până la urmă, somnul vine și colindând pe urmele copilăriei, simt că lespedea aceea a grijilor care apasă de zi cu zi se topește și, până la urmă, reușesc să adorm…acesta este somniferul meu: întoarcerea în copilărie.
Amintiri: mergeam cu bicicleta, trei kilometri, iarna, pe gheață și îmi înghețau lacrimile pe obraz până ajungeam dimineața la școală . .
– Traseul dumneavoastră profesional a început, apoi, la catedră. Ați fost învățător, apoi director adjunct. Cum au fost anii petrecuți în învățământ?
– Au fost ani foarte frumoși. La Liceul Pedagogic din Odorheiu Secuiesc am avut parte de o experiență, pe care totuși o pomenesc pentru că a fost deosebită…. Eu am locuit în Barcani, unde era zonă românească și am ajuns acolo, la Liceul Pedagogic, unde am dat piept, să zic așa, cu mediul multicultural în care erau mai mulți maghiari și acest lucru mi-a prins foarte bine, dar atunci, erau vremuri de normalitate, ne înțelegeam de minune și faptul că învățam împreună, elevii români și maghiari, în aceeași școală a fost extraordinar și am trăit împreună foarte bine, neavând nicio problemă etnică, ci, dimpotrivă, prieteniile cu colegii maghiari au rămas pe viață. De acolo, la finalizarea Liceului, am ajuns în satul natal, în Barcani și în primul an am făcut naveta într-un sat aparținător, Lădăuți. Mergeam cu bicicleta, uneori pe gheață, iarna, când nu exista altă posibilitate de transport, trei kilometri și îmi înghețau lacrimile pe obraz până ajungeam dimineața la școală. Predam la clase simultane – clasa I-a cu a III-a – pentru că erau puțini copii, iar după al doilea an am revenit la Barcani, unde era și Maria, soția mea, care mi-a fost colegă de liceu și am ajuns și eu la centrul de comună, unde ea fusese repartizată inițial . Am rămas zece ani acolo, deci 11 ani am fost în învățământ, învățător și între timp, am urmat facultatea și eu și soția, eu la Drept, ea la filologie. După ce am absolvit studiile superioare, am devenit profesor, director adjunct … deci, 11 ani am fost cadru didactic. A fost o perioadă deosebit de frumoasă, pentru că făceam parte dintr-un colectiv de oameni inimoși, de vârste apropiate și cu preocupări similare. Pe vremea aceea nu era program la televiziune decât câteva ore pe zi, nu era internet, deci nu era această avalanșă a tehnologiei moderne, așa că lumea era mult mai predispusă să comunice la modul direct și plăcut. Am desfășurat multă activitate culturală acolo – cei de la școală, împreună cu cei de la Primărie și alături de câțiva tineri din sat. Am făcut și teatru și dansuri populare, grup vocal și brigadă artistică, spectacole cu săli arhipline…lumea venea din sat să ne vadă și nu mai încăpea în Căminul Cultural. Din fericire, eram un grup de oameni talentați …. am reușit să luăm premii la nivel național, deci făceam turnee, mergeam la concursuri județene (…). Mi-aduc aminte că am făcut foarte multe piese de teatru, deși era mai greu cu recuzita. Noi jucam, noi făceam și regia și decorul, noi făceam și costumele, dar am pus la un moment dat în scenă o piesă în trei acte – <<Omul care a văzut moartea>> de Victor Eftimiu și am apelat la un regizor de la teatrul de stat din Sfântu Gheorghe, care ne-a pregătit, am împrumutat costume, am luat foarte în serios repetițiile, așa încât atunci când am avut premiera și au avut loc apoi alte reprezentați ni s-a spus că am interpretat la nivel profesionist piesa de teatru, deci…. sunt foarte încântat de ceea ce am făcut noi atunci. A fost foarte frumos. Eu, personal, am avut satisfacția ca, la un moment dat, la Festivalul național de teatru de amatori, am luat locul I la interpretare masculină, pe țară. A fost un lucru de cinste!
– Povestiți cu drag despre acea perioadă. Pentru că v-a fost atât de dragă activitatea artistică, nu v-a tentat niciodată să mergeți mai departe, să studiați și să vă îndreptați spre o carieră în domeniu?
– Nu… nu m-am gândit, pentru că deja eram căsătorit, apăruseră copiii, Răducu și Adela și am urmat altă cale, pe care am hotărât-o împreună cu soția mea, Maria.
–
De la învățământ, la magistratură: ”Prima răscruce a vieții.”
– Ați ales Dreptul…
– Da… terminasem studiile superioare în domeniu, se eliberase un post de procuror la Sfântu Gheorghe, în 1985, am dat concurs, au fost mai mulți candidați și am câștigat eu postul, astfel că de la 1 februarie 1985 am trecut în magistratură, la procuratura locală Sfântu Gheorghe. Aceea a fost prima răscruce a vieții.
– Cum a fost trecerea de la catedră, la magistratură, de la domeniul învățământului, la domeniul justiției?
– A fost o trecere foarte grea, pentru că, vă dați seama, era un domeniu total nou, diferit. Ce învățasem la facultate era una, ce am avut de întâmpinat în practică, în aplicarea legii, era alta (…). Deși se vorbește uneori urât despre procurorii comuniști, care se spune că erau la ordinele partidului, nu era așa… cel puțin în Sfântu Gheorghe, unde am fost eu, s-a făcut justiție la modul serios, și, eu cel puțin, nu am avut niciodată nicio intervenție de la partid, nici pentru, nici împotriva cuiva. A fost foarte greu, totuși, pentru că era ceva nou pentru mine și am simțit această răspundere extraordinar asupra mea…mi-am dat seama că până atunci eram cu 35 -36 de copii în clasă de care răspundeam și apoi, după ce mi-am schimbat locul de muncă, aveam în mână viața, averea, sănătatea oamenilor. Responsabilitatea era enormă. A fost foarte greu, dar am strâns din dinți, am învățat de la ceilalți și încet, încet, am trecut prin tot ceea ce înseamnă viața de magistrat, de procuror, pornind de la anchetele penale, activitatea de judecată, participarea, susținerea acuzării în ședințe de judecată și multe, multe altele (…) și zic eu că m-am descurcat și că am lăsat loc de ”Bună ziua”.
– Câțiva ani mai târziu, ați ocupat funcția de secretar al Prefecturii. Cum a fost perioada petrecută la Prefectură?
– A venit valul Revoluției și atunci, după Revoluție s-au tulburat apele și nu se știa dacă legile vechi mai erau sau nu valabile, deci, totul s-a dat peste cap și noile organe de conducere care se înfiripau, noii oameni care se aflau la București și își asumau conducerea țării aveau nevoie în județe de oameni noi care să facă ce trebuie, să implementeze noile legi, la nivel local. Au fost înlăturați toți cei care au fost în funcții administrative până în 1989 și au fost numiți oameni noi, între care m-am aflat și eu. Am intrat în rândul celor care au fost chemați să conducă județul atunci, în ‘90, deci am fost numit secretar al Prefecturii județului și, practic, răspundeam de verificarea legalității în administrația județului și de tot ce presupunea aceasta, pentru că pe atunci nu exista Consiliul Județean, singura autoritate a administrației județene era Prefectura și toată răspunderea pentru respectarea legalității în județ, în tot ce înseamnă administrație, era „în mâinile” secretarului. Secretarul era cel care răspundea de lege (…). Așadar, a fost foarte greu și atunci, a fost a doua răscruce în viața mea și tot așa, am fost <<aruncat în apă>> și nevoit să înot, fără să știu să înot și apele erau foarte tulburi după Revoluție… Nu se știa cât din legile vechi mai e valabil, începuseră să apară puzderie de legi, încă nu apăruseră programele legislative să poți sintetiza și găsi legea în vigoare cu ajutorul unui computer, așa încât, trebuia să lucrezi cu Monitorul Oficial, cu mii de hârtii, să-ți găsești un sistem propriu de a urmări vechea legislație, să știi ce e valabil și ce nu, să corelezi cu ceea ce venea de la București – veneau directive, ordonanțe, circulare – plus ce făceam noi, ce făcea tot județul, toți primarii și secretarii, școlile și așa mai departe, tot ce înseamnă administrația județului, și toate trebuiau <<ținute în mână>>, puse cap la cap; trebuiau instruiți funcționarii cu privire la noua legislație, trebuiau formate noile comisii – pe Legea 18…trebuia să împărțim pământul, să facem recensământul populației. Apoi au urmat alegerile locale și a trebuit să ne ocupăm și de acestea… în primii doi ani am și numit primarii, pentru că aceștia nu erau aleși…toate erau responsabilitatea noastră, și până la urmă, în ceea ce privește legea, erau responsabilitatea mea. Asta a fost viața mea atunci… am avut noroc că am avut colegi funcționari foarte bine pregătiți în administrație (…).
– Câți ani ați petrecut în acea funcție și ce a urmat apoi?
– Am ocupat acea funcție din anul 1990, până în 1995, deci cinci ani și după aceea, am revenit la procuratura județeană, ca procuror (…), unde am stat un an, după care, în 1996 am trecut în avocatură, unde am rămas până în 2012, când, din cauza stării de sănătate, am fost obligat să mă pensionez.
– Prin organizațiile non-guvernamentale din care ați făcut parte și nu numai prin acestea, v-ați implicat activ în comunitate și în viața românilor din județul Covasna. Ce ne puteți spune despre relațiile interetnice din județ și cum vi se pare direcția acestor relații, în momentul de față?
– Este o întrebare la care cei mai mulți dau un răspuns politic sau, ca să zicem așa, în cel mai bun caz, diplomatic, dar care, de regulă, eu nu cred că este cel corect și cel cinstit. Unii spun că în județele Harghita și Covasna românii și maghiarii se nenorocesc unii pe alții, ceea ce e fals. Evident că nu este așa. În fond, și românii și maghiarii, dacă te gândești bine, sunt oameni cu familie, cu copii, cu părinți, cu bunici, și așa mai departe, care nu pot, din punct de vedere uman, social și al autoconservării ca și familie și ca oameni să gândească și să acționeze în acest fel. Și mai sunt cei care spun că aici nu se întâmplă nimic, că totul este minunat și că sunt doar unii care îi necăjesc pe alții, dar toată lumea trăiește într-o frățietate deplină și doar unii politicieni extremiști sunt cei care agită lucrurile.
În opinia mea, adevărul este undeva la mijloc, ca să zic așa… din păcate, și acesta este lucrul care trebuie înțeles și care trebuie spus: situația este foarte complicată…există o falie între români și maghiari, pe care trebuie să o cunoaștem, să ne-o asumăm și care nu ne aparține, vine din istorie. Este o falie care, tocmai de aceea, pentru că vine din istorie și e însămânțată în sufletul copilului încă de la naștere, și mă refer, să fiu iertat, la educația care se face în sânul comunității maghiare. În comunitatea românească nu se pornește ab initio de la a urmări ca scop educativ al familiei să- ti crești copilul, în mod excesiv, în spirit naționalist românesc, pentru că ai tu niște răni care vin din străfundurile sufletești ale strămoșilor tăi și ale istoriei tale, care trebuie să te țină treaz și care trebuie să fie vindecate …sau răzbunate, istoria, schimbată și să se revină la ceea ce a fost odată. Deci, într-un fel, cam asta, din păcate, mi-am dat seama că se întâmplă (…). Din păcate,consider că acest lucru este real și îl spun fiindcă l-am cunoscut în perioada în care am trăit împreună cu maghiarii și mi-a fost destăinuit de multe ori cu durere și cu regret de unii prieteni maghiari. Este ca un fel de dat fatidic și un lucru care trebuie înțeles și luat ca atare. Dacă îl înțelegem și îl luăm ca atare, vom înțelege de ce se întâmplă anumite lucruri și, pornind de la asta, poate că vom găsi și căile de vindecare a suferințelor provocate care, zic eu că se pot vindeca, dar în timp îndelungat. Însă dacă nu devenim conștienți de ele și nu căutăm modalități de vindecare, se vor accentua și nu va face bine nimănui acest mod de a perpetua lucrurile (…).
Pe de altă parte, există mult loc pentru mai bine în ceea ce privește educația copiilor români, făcută în familie, la școală… e drept că înainte de 1989, educația patriotică era mai pregnantă, mai evidentă, mai puternică, și vedem deseori acum că această invazie de globalizare, care consideră patriotismul desuet, în partea de educație a copiilor români și în școală și în familie și în mediul social, se produce în manieră destul de agresivă, astfel încât e dificil să i se contrabalanseze efectele.
Pare că nu mai contează istoria și ar fi multe de spus pe această temă… se vede și din participarea la activitățile culturale și civice ale noastre. Așadar, până la urmă, toate aceste lucruri le-am înțeles și am căutat, prin ceea ce am făcut în domeniul cultural, civic și în manifestările noastre publice să acționăm de așa natură încât să ținem cont de sensibilitățile maghiarilor. Cine va lua și va analiza luările noastre de poziție, comunicatele transmise de-a lungul timpului, toate materialele făcute publice de noi, nu va găsi, zic eu, pentru că nu stă în firea noastră – lucruri prin care să îi jignim pe concetățenii maghiari, prin care să îi incităm, să îi provocăm, ci dimpotrivă, întotdeauna, în tot ce am spus, în materialele de importanță mai mare pe care le-am dat publicității, am arătat – și am ținut la lucrul acesta – ideea de mână întinsă și de chemare la dialog și la respect reciproc față de valorile fiecăruia, ca singură cale de conviețuire și de viitor mai bun pentru copiii noștri.
Realizări…
– Și revenind la viața dumneavoastră, aș dori să ne spuneți care este cea mai frumoasă realizare din plan profesional și, dacă doriți, și din plan personal…
– Ca realizare din viața profesională aș spune că este aceea că am reușit, împreună cu prietenii de la Liga Cultural Creștină <<Andrei Șaguna>> și de la Forumul Civic al Românilor din Covasna și Harghita- și ar fi greu să îi enumăr pe toți – să creăm acest nucleu de oameni care a izbutit, zic eu, să facă câte ceva, nu foarte mult, desigur, lucruri importante totuși, care au rămas. De exemplu, faptul că am reușit să inițiem și să determinăm într-un fel să creăm niște instituții pentru a umple golul lăsat de perioada de după 1989, aici. Practic, noi nu mai aveam instituții care să se ocupe efectiv de păstrarea și promovarea a ceea ce înseamnă valorile naționale românești: limbă, tradiții, cultură, educație, credință și așa mai departe și (…) sarcina pe care ne-am asumat-o atunci a fost de a crea instituții care să umple acest gol și să se ocupe de așa ceva, deci să fie cineva care să fie angajat, cu un statut oficial, care să se ocupe de lucrurile acestea, de care, în primii ani de după 1990 ne ocupam la modul civic, ca muncă patriotică.
Așa au luat naștere, pe rând: Muzeul Spiritualității Românești, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, instituție divino – umană care e cea mai mare realizare, zic eu, și care a dus la închegarea, întărirea spirituală a comunității românești din tot arealul Covasnei și Harghitei, un lucru extraordinar de important; Muzeul Carpaților Răsăriteni (…) și, o serie de alte asociații și fundații, tot pe ideea auto-organizării românilor (…). De asemenea, era nevoie să ne însemnăm fizic dăinuirea prin monumente, prin statui (…) și, așa am reușit să realizăm statuia monumentală a lui Andrei Șaguna din Sfântu Gheorghe, bustul Mitropolitului Nicolae Colan, de la Școala Gimnazială <<Nicolae Colan>> – cu atribuirea denumirii acestei școli, care iar a fost o realizare de care am fost foarte mândru și mulțumit; monumentul <<Astra>> din fața Băncii Naționale din Sfântu Gheorghe, cruci pe care le-am pus pe locul fostelor biserici care au fost dărâmate (…).
În ceea ce privește realizarea personală cea mai frumoasă, aș spune că aceasta este familia. Mi-a dat Dumnezeu o soție atât de minunată cum e Maria, pe care am cunoscut-o la Odorheiu Secuiesc – eu veneam din Barcani, ea venea din Voineștii Covasnei – ne-am cunoscut acolo, am devenit prieteni pe băncile școlii; cum am terminat școala, la 20 de ani ne-am căsătorit și au apărut doi copii pentru care nu pot să îi mulțumesc lui Dumnezeu îndeajuns pentru că mi i-a dăruit – Răducu și Adela și acum, minunea minunilor, cei doi nepoței, Maxi și Roxi, care sunt darul lui Dumnezeu pentru bătrânețile noastre.
Gânduri…
– Ce vă propuneți pentru perioada următoare?
– Mă rog la Dumnezeu să îmi dea sănătate, să mă pot bucura de familie, să mai pot ajuta și eu, cât voi putea, în măsura în care îmi va permite sănătatea, la toată această activitate românească din Covasna și Harghita și să mă dedic familiei, în primul rând, să mă bucur de ea, de nepoții pe care-i am și să sperăm că și băiatul – Răducu- ne va bucura cu nepoți, și în rest, să ne bucurăm de prietenie, de faptul că e pace și să dea Dumnezeu să fie pace și să deschidă mintea tuturor care sunt acum în fruntea unor partide și care nu văd decât cum să câștige voturi mai multe. Cel mai ușor e ciupind coarda naționalistă și agitând și înfierbântând sângele care, la ciupirea coardei naționaliste, se înfierbântă cel mai ușor și creierul funcționează mai încet. Dacă oamenii aceștia vor realiza că nu e bine ce fac, poate vom avea și noi și copiii noștri un viitor mai liniștit.
– În final, dacă doriți să transmiteți un mesaj cititorilor noștri…
– În primul rând, mă bucur că <<Mesagerul de Covasna>> rămâne, zic eu, singurul cotidian cu adevărat românesc din județul Covasna, deci nu e doar de limba română, ci e un ziar românesc, care are încă loc pentru a fi mai bun, dar care e pe drumul cel bun, cu un colectiv foarte bun de oameni care sunt adevărați profesioniști și sufletiști în egală măsură, deoarece își doresc să fie alături de cititori, iar acest lucru se simte din modul în care scriu și din ceea ce scriu; știu că au posibilități materiale limitate, sper să îi ajute Dumnezeu să se rezolve acest aspect și le doresc asta, din tot sufletul, iar celor care citesc ziarul le doresc să găsească cât mai multe vești bune în continuare și să îl citească cu tot mai multă plăcere!
A consemnat Ana Alina Costache
