Muzeul „Haszman Pál” din Cernat a prins viaţă între cele două Războaie Mondiale, din dorinţa dascălului Haszman Pál de a păstra valorile secuieşti din zonă. Alături de soţia sa, cei doi au strâns obiecte cu valoare sentimentală, pe care au reuşit să le expună într-o expoziţie provizorie care avea să devină muzeu cu acte în regulă la 25 februarie 1972. Întemeietorul muzeului a lăsat moştenire celor trei fii muzeul care astăzi le este şi casă şi pasiune.
Muzeul înfloreşte şi creşte pe zi ce trece, fiind vizitat de mii de oameni, atât din ţară, cât şi din străinătate. Muzeul „Haszman Pál” din Cernat este o oază de relaxare şi educaţie pentru tinerii care doresc să se întâlnească cu modul de viaţă al secuilor din fosta zonă Trei Scaune – astăzi judeţul Covasna – şi să înveţe despre furmuseţile altei etnii într-o manieră relaxată şi nonconformistă, pentru ceea ce promit muzeele din România.
Sub un tei umbros, la o măsuţă de piatră cu bănci de lemn vechi, domnul Haszman Pál, unul dintre cei trei fii ai intemeitorului muzeului, ne-a invitat să povestim. Oricare ți-ar fi originile, decorul te ducea cu gândul la casa bunicilor, unde fiecare ne făceam câte un loc secret printre lemnele bătute de vânt, mâncate de apă şi zăpadă şi înnegrite de vremea nemiloasă.
. .
Chiar dacă ne-am nimerit într-o zi caniculară, teiul cel bătrân se străduia să ne ferească de razele soarelui, ţinându-ne ca într-o îmbrăţişare părintească, ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o veşnicie.
Ne-am aşezat la mica masă de piatră să auzim istorisirea muzeului care astăzi este casa a doi dintre cei trei fii, şi sufletul familiei Haszman.
„Tata a început muzeul. El a fost dascăl aici, în sat, între cele două războiae mondiale. De atunci a început să adune diferite piese, ca să nu dispară aceste valori. Oamenii cu uşurinţă le aruncă la o parte, pentru că totul se schimbă, dar totuşi trebuie păstrată și salvată o perioadă din acești zeci de ani, sute de ani. Piesele din muzeu vorbesc, tu numai trebuie să le întrebi: Dragă obiect, tu când și de cine ai fost sculptat? Ce rol ai avut? Un obiect povesteşte despre tot. O ladă de zestre, chiar dacă nu-ţi răspunde, după anul în care a fost pictată faţada ştii că e din 1770, de exemplu. Oare ce s-a întâmplat cu această ladă de zestre până a ajuns în muzeu? Era încuiată cu cheia la fată, pentru că bărbatul nu umbla. Acolo avea totul: ţesături, portul popular, toate secretele fetei. Lada o purtau cu ei. Dacă se întâmpla ceva cu casa, lada era imediat scoasă afară. Fiecare obiect, depinde pentru ce a fost făcut, ne povesteşte istoria localităţii, instoria locului şi a judeţului, istoria secuimii, istoria ţării de aici. Ne povesteşte cum veneau fraţii prin pasul Oituz, ce aduceau ei de acolo: struguri şi alte alimente. Noi dădeam ce aveam aici, făceam schimb. Nu ştiam limba, dar tot făceam târguri şi ieşeau bine în pace. Nu sărea unul pe celălalt”, îşi aminteşte muzeograful Haszman Pál.
Intri pe poarta albă de lemn şi vezi zeci de stâlpi funerari secuieşti sculptaţi în lemn care par că stau de strajă. „Părţile sculptate ne povestesc despre cine a fost omul, femeie sau bărbat, om cult, sau om simplu. Era grănicer, militar secui, păstrau graniţele ţării, pentru ei altfel se termină capul, în buzdugan, sau coroană. Pentru omul învăţat, în globus sau un vârf ascuţit. Pentru femei sau fete, o lalea, sau multe simboluri florale la capătul stâlpului. Nu se vedea cine este bogat sau sărac pentru că toţi erau muritori. Moartea nu face diferenţe. Bărbatul avea cel mai înalt stâlp funerar, urma femeia, cu o palmă mai mic, şi copiii, tineretul, şi mai mic. Dacă intru într-un cimitir şi văd un grup de stâlpi funerari, imediat ştiu. În atelierul nostru de sculptură, poate săptămânal executăm unul, pentru că vine moartea, nu ne întreabă nimic, şi ne ia.”
Admirăm complexitatea stâlpilor funerari, ne scuturăm de gândurile negre şi apoi mai mergem puţin pe o alee de iarbă unde ne întâlnim cu zeci de copii care lucrează de zor. Aici este Universitatea de Vară populară a muzeului, unde din martie până în octombrie vin în medie 1.000 de tineri, începând cu vârsta de 12 ani, pentru a desluşi tainele artei populare secuiești.
„Vin copii din judeţele limitrofe, dar şi din străinătate ca să cunoască puţin arta populară secuiască, modul de viaţă, tradiţiile noastre, concepţia omului de aici, ce părere are de viaţa de zi cu zi, ce speranţă pentru viitor. Aceşti copii vin aici, lucreză foarte bine, sunt cuminţi, îi ducem şi în excursii să cunoască şi locul, adică colţul acesta al ţării, ţinem conferinţe pentru ei ca să cunoască şi mai profund teoretic ce înseamnă o meserie tradiţională, aceste simboluri străvechi pe care le găsim pe morminte sau pe poarta secuiască. Avem cu ce ne ocupa. Avem un rol, o posibilitate. Suntem bucuroşi că putem să exercităm aceste preocupări. Momentan avem peste 100 de tineri care au venit acum şi din Moldova, din partea ceangăilor. Ei se ocupă cu diferite meserii tradiţionale: pictură pe lemn, sculptură în lemn, olăritul, torsul şi ţesutul, şi multe alte meserii mici, utile. Copiii din sat sau din oraş au talent, iar noi trebuie să le dăm posibilitatea să arate ce au în suflet, cât de frumos este sufletul lor. Ei creează multe lucruri frumoase pentru ei, pentru cei dragi sub formă de cadou, îşi înfrumuseţează casa. Fără aceste tradiţii nu se poate trăi. Tadiţiile noastre, tradiţiile bogate şi frumoase ale românilor sau ale altor naţionalităţi din ţară, toate trebuie păstrate, trebuie transmise din generaţie în generaţie. Acesta este scopul nostru, aceasta este ocupaţia noastră de 40 de ani, în munca aceasta ne străduim”, a spus muzeograful.
Ne continuăm drumul şi ne plimbăm prin curtea muzeului fără vitrine şi garduri, putând să atingem nestingheriţi exponatele. Ajungem la expoziţia de utilaje agricole cu care, odinioară, țăranii lucrau pământul fertil din zonă. Toate exponatele sunt aduse sau colectate din judeţul Covasna, de către muzeografi, sau chiar de către locuitorii din zonă. „Imediat se trezesc, și spun: „şi noi am pornit de la ţară, dar acum stăm la oraş, am rupt rădăcinile cu casa părintescă, cu locul de naştere, dar îmi aduc aminte că şi noi am avut plug şi grapă în curtea noastră. Şi căruţă am avut, şi cai frumoşi, şi boi frumoşi, dar acum nu mai avem. Am îmbătrânit. (…) Din zi în zi se completează colecţia noastră, nu stăm pe loc cu expoziţia aceasta concepută în 1972, când am început acest muzeu, ci ne străduim să fie şi mai multe obiecte, să fie valorificat acest tezaur al ţarii. Avem o bogăţie adunată aici, din partea noastră de secuime, a judeţului Covasna. Obiectele acestea, de uz casnic, provin din cinci sate, dar mai importantă este viaţa în muzeu. Viaţa pentru tineri, ca să se ocupe cu meserii tradiţionale. Dacă un sătean primeşte de undeva un musafir, imediat îl aduce aici. Poate că musafirul acela se trage de aici, sau nu neapărat, dar spune că mai are şi el acasă ceva ce nu a aruncat. Rândul viitor când vine, ne aduce câte un obiect vechi, ca să-l păstrăm pentru că vede că aici este un loc bun pentru că toate obiectele sunt îngrijite, valorificate, prelucrate”, a mai spus Haszman Pál.
Într-o altă clădire putem admira o colecţie impresionantă de 6.000 de gramofoane şi radiouri, mare parte dintre ele funcţionale, apoi, cu gândul la părinţii bătrâni şi bunicii cu mâinile bătute de vreme, drumul te poartă către casele ţărăneşti, vechi de sute de ani, căre porţile sculptate cu măiestrie şi către stupii care nu lipseau din nicio gospodărie secuiască.
„Aşa îi duc pe oaspeți către muzeul în aer liber cu case ţărăneşti, cu moara de apă, cu porţi secuieşti. Sunt multe de văzut. Porţile sunt aduse tot din zona noastră. Cea mai veche este din Pava, din anul 1771, alta din Turia, datează din anul 1800, şi apoi mai avem porţi depozitate din anii 1835, 1820, 1760. Mai avem mult de lucru. Avem cinci porţi ridicate şi încă vreo patru depozitate. Avem depozitată și o casă, pentru că încă nu avem fonduri să o refacem, dar o să avem. Noi nu ne grăbim, totul vine la timpul lui. (…) În zona noastră fiecare familie avea stupi lângă casă, vreo patru, cinci familii, că era necesar pentru miere şi ceară. Colecţia de stupi trebuie adusă în muzeu, pentru că acum stupii nu se mai folosesc. Albinele erau ținute în butuci sau în coşuri de nuiele sau paie”, îşi aminteşte cu drag muzeograful.
Parcă şi iarba din jurul caselor te îmbie să călătoreşti în timp către casele bunicilor, unde totul era perfect şi nimic nu era la întâmplare. Îngrijită, cosită şi colorată de varietatea florilor sălbatice, iarba întregeşte peisajul autentic pe care îl regăsim în orice zonă a ţării, „la bunici”, unde sufletul de copil a rămas captiv şi unde mintea poate zbura fără nicio problemă, indiferent că avem 25, 45 sau 85 de ani.
Dacă încă nu am intrat în frumuseţea acelor vremuri, atunci trebuie vizitată expoziţia de godine, care adăposteşte peste 60 de modele turnate în fontă, din secolele XVII, XVIII, XIX, adunate din gospodăriile ţăranilor. Acestea nu sunt toate, colecţia numărând peste 500 de bucăţi care aşteaptă să fie restaurate. Dar nimeni nu se grăbeşte, pentru că la muzeu timpul stă în loc.
„Sunt nişte obiecte aşa de valoroase şi frumoase, că ochii omului sare de la unul la celălalt, ca să poată vedea totul. În zona noastră am avut în fiecare casă un godin, pentru că această zonă este mai răcoroasă. Cei bogaţi poate că aveau godinele mai mari, sau mai şlefuite, dar fiecare avea un godin în încăperea unde primea musafirii. Majoritatea pe care le avem au fost fabricate în Banat, în Sud-Estul Transilvaniei, lângă Odorhei, o parte, şi apoi sus în Slovacia”, după cum ni se relatează de către ghidul nostru personal.
Turul se încheie cu vizitarea expoziţiei principale din conacul Gyula Damokos, clădirea principală care se află în mijlocul tuturor minunăţiilor strânse de atâta vreme cu atâta dedicaţie. „Momentan ne amintim de izbucnirea Primului Război Mondial în prima sală, apoi pornim în cele cinci-şase săli unde avem mobilier pictat, portul popular, personalităţi de seamă născute la noi în Cernat, arhitectura zonei. Expoziţia de bază dinăuntru întruneşte totul: istoria localităţii, prima atestare a localităţii este din 1332, de atunci avem şi şcoală. În secole mai îndepărtate câţiva copii au mai învăţat carte, dar după aceea şi aici s-a înfiinţat clasă particulară, apoi religioasă, apoi de stat. Acum avem cinci şcoli în comuna noastră. Avem mulţi copii aici, în comună, suntem bucuroşi.”
Tinerii din ziua de azi sunt buni, dar trebuie să ne îngrijim de ei
Fiul întemeietorului acestui frumos muzeu ne-a explicat pe ce se bazează activitatea muzeului, dar mai ales a Universităţii populare de Vară: educarea tinerilor. Acesta a văzut că tinerii sunt interesaţi de istorie, de meseriile vechi, mărunte, şi de modul de viaţă al strămoşilor, şi este de părere că o implicare mai profundă a tinerilor în viaţa istorică a oricărei etnii este cel mai bun lucru pe care adulţii îl pot face pentru copiii lor.
„Să ştiţi că nu este greu să îi atragem pe tineri. Trebuie educatori foarte buni, şi avem! Trebuie atraşi în grupuri, să aibă plăcere, să aibă satisfacţie că au executat ceva. Primul obiect a ieşit mai greu, dar al treilea, al cincilea, al o sutălea deja devine un obiect de artă populară, şi asta este o valoare. Eu spun că avem un tineret foarte bun, numai că în viaţa asta rotită şi învârtită în şapte feluri, e greu. Creştem o generaţie care nu are posibilitate, tinerii nu ajung în locuri cum este şi acesta. Cu telefonul, cu internetul ei pierd timpul foarte repede. Ar fi trebuit să fie activi, să cunoască totul în jurul lor, să se simtă acasă. Eu nu-mi pierd speranţa. Din 100 de copii, eu pot să opresc aici pe 70 dintre ei, şi să-i învăţ o meserie. Eu totdeauna spun aşa: Dumnezeu ne-a adus aici, pe Pământul acesta, ne-a dat posibilitate, ne-a dat credinţă, dacă trăim după aceste modele foarte importante, străvechi, nu avem de pierdut nimic. Atunci putem păstra totul, dansurile, portul, tradiţiile. Tineretul de azi trebuie să fie un tineret crescut să cunoască totul, să-l intereseze totul, să aibă în mişcare şi trupul şi mintea, ca să creeze ceva şi să lase ceva după el”, este de părere muzeograful Haszman Pál.
Ateliere şi cazare, aproape gratuite
Cei care bat cale lungă să viziteze muzeul viu din Cernat sunt găzduiți în clădirea care adăposteşte expoziţia de gramofoane, la etajul superior. Aici, 50 de tineri pot să-şi petreacă o săptămână sau două din vacanţa de vară, pentru a-şi aprofunda cunoştinţele despre datinile populare secuieşti. Preţul este unul mai mic decât putem concepe că o instituţie de cultură poate percepe pentru minunatele activităţi şi pentru serviciile oferite, şi asta din cauză că elevii şi studenţii au posibilităţi financiare reduse, iar părinţii necazuri şi nevoi mai mari.
Intrarea la expoziţia din cladirea principală costă 10 lei pentru adulţi şi 5 lei pentru elevi, studenţi sau pensionari.
„Acesta este rolul Univeristăţii noastre populare, a muzeului, pentru că este un muzeu viu. Obiectele nu sunt închise în vitrine, oamenii se pot apropia, şi acest lucru este foarte important. Aş putea să le pun în vitrine, dar atunci nu mai este atrăgător pentru vizitator. Pot merge de jur împrejur, pot atinge. Nu-i bai dacă ating, nu strică. Sunt obiecte cu care au lucrat strămoşii noştri, dar nu departe în timp. Suntem bucuroşi, poate satisfăcuţi că putem să lăsăm ceva după noi. Nu se poate măsura în viaţa aceasta universală, dar totuşi înseamnă ceva pentru un neam, pentru un popor, pentru ţară, pentru o zonă”, a spus Haszman Pál.
Maricela Dan
