Un difuzor din care o voce „spartă” anunţă sosirea şi plecarea trenurilor, şuieratul prelung al locomotivelor, ţiuitul metalic al frânelor, trolere, paşi grăbiţi şi îmbrăţişări zgomotoase tulbură din când în când liniştea patriarhală a gării din Sfântu Gheorghe.
Tamas Hunor obişnuieşte să urmărească spectacolul gării de pe terasa cafenelei sale, aflată la capătul peronului. De regulă, e singurul care nu se grăbeşte. Nu se mai grăbeşte de vreo opt ani, de când un stupid accident de motocicletă l-a ţintuit în scaunul rulant. Viteză, o manevră greşită, o ieşire „în decor” şi „nenorocitul” ăla de bolovan. De-atunci nu-şi mai simte picioarele şi nici mâna stângă.
„Câteodată, seara, stăm aici de vorbă cu prietenii şi atunci când trece trenul de Mangalia sau Constanţa spunem că ar trebui să mergem până acolo. A doua sau a treia seară iar vorbim despre asta”, spune Tamas Hunor. De fapt, i-ar fi greu să urce cu căruciorul electric în tren, poate că l-ar lua alţii „pe sus”, dar tot n-ar încăpea în compartiment şi-ar trebui să stea tot drumul la capătul vagonului.
Barul l-a deschis împreună cu prietena lui, pe care a cunoscut-o la câţiva ani după accident. A tot sperat să-şi revină, a umblat pe la medici din ţară şi străinătate, chiar şi din America, până într-o zi în care a înţeles că nu se poate face nimic, va trebui să trăiască aşa toată viaţa. Atunci a plecat din spital şi nu s-a mai întors.
A încercat să ducă o viaţă normală în lumea „picioriştilor”, cum le spune celor care merg pe picioarele lor, dar curând şi-a dat seama că îi e aproape imposibil – trotuarele nu pot fi urcate şi coborâte cu căruciorul, multe instituţii, magazine, bănci, spitale, baruri, frizerii, hoteluri nu au rampe speciale de acces ori sunt atât de abrupte încât creează probleme şi oamenilor valizi, nu sunt toalete adaptate pentru persoanele cu handicap, iar până şi un prag de trei centimetri în calea căruciorului este un obstacol de netrecut fără un ajutor. Lucruri mărunte, neobservate de „piciorişti”, dar vitale pentru oamenii imobilizaţi.
„Nu poţi urca într-un taxi, nu poţi urca în autobuz (…) Odată m-am dus am luat bilet şi i-am spus şoferului că vreau să ajung în cartierul Simeria, la spital, iar el mi-a spus că nu funcţionează rampa pentru cărucior, rezolvă-ţi treaba şi m-a lăsat. (…) Dacă am avea accesibilizări ar ieşi mai mulţi oameni din casă, nu s-ar închide în propria cameră, în propria viaţă”, a mai spus Tamas Hunor.
Prietenul său, Ciprian Anton, are 35 de ani, iar de mai bine de zece ani se deplasează cu ajutorul unui scaun rulant. În anul 2003, în timp ce lucra pe acoperişul unei case, a căzut de la şapte metri înălţime, iar accidentul s-a soldat cu lezarea gravă a două vertebre şi a rămas imobilizat de la mijloc în jos. Timp de doi ani a refuzat să iasă din casă, a privit lumea de la fereastra unui apartament, apoi a înţeles că trebuie să găsească o cale de a merge mai departe şi a ales sportul. A ajuns campion naţional la tenis în fotoliu rulant la simplu şi dublu, căpitan al echipei masculine de Cupa Davis şi primul antrenor de tenis în fotoliu rulant din ţară. În urmă cu câţiva ani a fondat la Sfântu Gheorghe Clubul sportiv „Show Time” împreună cu câţiva prieteni.
„Toţi ne-am schimbat, toţi cei care am suferit un traumatism vertebro-medular ne-am schimbat foarte mult, pentru că am trecut prin nişte stări de nici nu am cuvinte să vi le spun (…) Dintr-un băiat foarte activ şi apreciat de multă lume, şi drăguţel, şi la vârsta de 20 şi ceva de ani, să te vezi dintr-o dată într-un scaun rulant mai mare decât tine e foarte greu. Să te întoarcă părinţii cu cearceaful de şapte ori pe zi, să faci în pat, să fii spălat de prieteni, de părinţi, la 20 şi ceva de ani e o schimbare enormă şi radicală (…) Apoi complicaţiile, nu ieşi din casă pentru că eşti complexat. Dacă, să presupunem că ai destul curaj să ieşi, te adaptezi greu. Te confrunţi cu privirile oamenilor, mulţi te compătimesc, iar tu nu ai nevoie de asta. (…) Tu ai vrea să fii cât mai independent”, a declarat pentru AGERPRES Ciprian Anton.
Împreună cu alţi utilizatori de fotoliu rulant, Forro Gabor, Tamas Hunor şi Valentin Olariu, Ciprian Anton a realizat un inventar al instituţiilor din municipiul Sfântu Gheorghe care nu asigură condiţii de acces corespunzătoare pentru persoanele cu dizabilităţi, iar împreună cu Asociaţia de tineret „Ecou” a demarat o campanie de sensibilizare a opiniei publice.
„La Casa de Asigurări de Sănătate, spre exemplu, un loc în care noi ar trebui să venim o dată la trei luni să ne actualizăm documentele medicale, nu există rampă, nu există lift, nu putem intra înăuntru (…) La Poştă nu pot merge, nu e accesibil, rampa de la Catedrala ortodoxă e foarte abruptă, (…) în multe zone nu sunt locuri de parcare pentru persoanele cu handicap. Cunosc utilizatori de scaun electric care vin zilnic în centru pe şosea pentru că nu au cum să treacă de pe un trotuar pe altul (…) Noi nu ne-am dorit să fim în scaune cu rotile, nimeni nu şi-a dorit, dar, odată ce am ajuns aici încercăm să ne dezvoltăm, să creştem şi să compensăm. Am prieteni avocaţi, pictori, doctori şi sportivi în scaun rulant, încercăm să facem ceva pentru noi şi pentru comunitate. Cerem prea mult să nu ni se ocupe locurile de parcare sau să nu se facă praguri ca să putem intra şi noi într-un bar să bem o cafea? (…) Nu ştiu cum să vă descriu ce simt, că simt şi furie şi revoltă şi de toate când se adună. (…) Eu cum să mă dezvolt, cum să intru în contact cu oamenii, cum să socializez? Sau, de ce să mai ies din casă cu un scaun de 3.800 de euro pe care îl rup pe trotuare, iar eu am dreptul la unul nou o dată la cinci ani şi primesc doar jumătate din sumă? De asta nu ies mulţi din casă, pentru că nu e accesibil şi e mai uşor să-ţi rezolve însoţitorul toate problemele. Dar cum rămâne cu tine ca om?”, întreabă Ciprian Anton.
Timp de doi ani, a activat ca instructor de recuperare activă în cadrul Fundaţiei Motivation din Bucureşti, iar anul acesta a publicat, cu sprijinul psihoterapeutul Mariana State, un „Ghid pentru persoanele cu traumatism vertebro-medular”, prin care încearcă să-i ajute şi pe alţii să faţă dificultăţilor de zi cu zi, să poată depăşi traumele fizice, psihice şi emoţionale şi să se poată integra social şi profesional.
„Instructor înseamnă că efectiv trebuia să mă ocup de opt persoane cu diferite tipuri de handicap, acestea locuiau împreună cu mine într-o casă, trebuia să ne administrăm siguri, ne spălam hainele singuri, ne făceam igiena personală singuri sau ne ajutam, ne vindecam rănile, făceam consiliere psihologică, învăţam să folosim cât mai bine scaunul rulant, găteam, făceam lucruri pe care un om normal trebuie să le facă într-o lună de zile într-o locuinţă. În doi ani am cunoscut peste 500 de persoane, iar în aceste stagii de recuperare am acumulat foarte multă experienţă pe care am vrut să o împărtăşesc şi altora prin acest ghid la care am lucrat destul de mult, de la începutul anului 2008”, a mai spus Ciprian Anton.
Campania demarată împreună cu Asociaţia de tineret „Ecou”, intitulată „Sfântu Gheorghe, un oraş accesibil”, a început cu un sondaj de opinie on-line, pe baza căruia va fi întocmit un top al celor mai inaccesibile instituţii şi spaţii publice din Sfântu Gheorghe şi va continua cu monitorizarea clădirilor şi drumurilor aflate în construcţie sau reparaţie, cum ar fi Spitalul Judeţean şi cinematograful „Arta”, pentru a fi prevăzute din start cu accesorii şi facilităţi pentru persoanele cu handicap. În etapa a doua vor fi inventariate şi reconfigurate rampele inutilizabile, iar în a treia atenţia va fi focalizată spre zonele care nu au nici un fel de accesibilităţi.
„E clar că e discriminare, oricât de dur ar suna cuvântul, pentru că ei nu au acelaşi şanse ca noi (…) E ca şi cum ai spune că nu sunt buni pentru societatea noastră, ceea ce e inadmisibil (…) Eu, de când sunt prieten cu Ciprian, văd altfel lucrurile, din perspectiva lui. Totul porneşte de la o schimbare de mentalitate, să încercăm să empatizăm, să ne transpunem doar pentru câteva minute în situaţia lor (…) Plecăm de la premisa că nu este o opţiune, ci o obligaţie legală şi morală să oferim şanse egale tuturor cetăţenilor oraşului nostru”, a declarat Mădălin Guruianu, reprezentantul Asociaţiei „Ecou”.
. .
Şoferii care vor parca pe locurile rezervate persoanelor cu dizabilităţi vor fi fotografiaţi şi „consiliaţi” pe paginile de socializare, iar reprezentanţii autorităţilor locale, şefii instituţiilor publice, dar şi simplii cetăţeni vor fi invitaţi să se deplaseze măcar câteva minute cu scaunul rulant prin Sfântu Gheorghe, aşa poate vor înţelege cât de greu e să trăieşti astfel în „lumea picioriştilor”.
Oana Mălina Negrea/AGERPRES
www.agerpres.ro
