Traseul nostru, din sudul Basarabiei spre centrul ei, a fost din nou anevoios. Am dorit să ocolim Chișinăul, ca să nu rătăcim printr-o capitală sufocată de propagandă electorală (urmau alegerile locale, peste două săptămâni), dar n-a fost să fie așa. Lipsa indicatoarelor rutiere ne-a pus în mare încurcătură, am intrat, fără să dorim, pe centura Chișinăului, prin oraș, dar, până la urmă, cu ajutorul indicațiilor rutiere oferite nouă de persoane binevoitoare, ne-am îndreptat pe drumul bun spre Criuleni, destinația noastră.
Criuleni – reședință de raion, o localitate mai mare decât satele prin care am poposit. Greu m-am obișnuit cu ideea că un sat din Republica Moldova înseamnă cu totul altceva decât un sat din România, din toate punctele de vedere, ca populație, sediu admnistrativ, instituții de învățământ și culturale. Cred că fiind atât de mare n-a mai fost nevoie de organizarea lor în comune, cum este la noi. Mai multe sate alcătuiesc un raion cu o reședință, o localitate mai mare, care are în plus sedii ale administrației locale raionale, instituții cultural-artistice și economice, mai multe instituții de învățământ etc.
În mașină, până să ajungem la Criuleni, vorbesc cu doamna Areta Moșu despre ASTRA din Basarabia. Îmi spune cum a organizat, de-a lungul anilor (să fie vreo douăzeci) cele 27 de filiale – despărțăminte, din nord, de la Edineț, până în sud, la Cahul, plus peste douăzeci de cercuri astriste în tot atâtea localități. Dar ajungem la Criuleni. Ne întâmpină nori negri de ploaie pe care localnicii o așteptau cu mare bucurie. Pe noi însă ne-a împiedicat să vedem orașul. Delegația noastră era așteptată la Muzeul Raional de Istorie. Ne întâlnim cu vechi cunoștințe astriste, ce ne așteptau cu bucurie. Dragostea lor pentru noi o simțim îmediat prin felul cum ne-au primit. Erau numai zâmbete. Doamna Lidia Frumosu și nora dânsei, de curând avansată într-o importantă funcție în Chișinău, ne-au prezentat participanții la întâlnirea noastră. Doamna Areta îi cunoștea pe toți, eu mai puțin.
Schimbăm impresii, dăruim cărți, oferim Revista română a astriștilor ieșeni și volumul „Republica Moldova – țara mea ruropeană”, editat de Despărțământul ASTRA „Mihail Kogălniceanu”, Iași, cu eseurile premiate la concursul organizat pe această temă, pentru elevii și studenții basarabeni. Ne fotografiem, iar cântăreața noastră Rodica Ioniţă Grosu, îmbrăcată într-un autentic costum popular, ne oferă câteva melodii populare brodate pe ideea „Basarabia mi-e soră”. Arhicunoscutul „Trandafir de la Moldova” a avut un mare succes. De ce? Inima și istoria lor sunt întruchipate într-un cântec.
Directorul muzeului, o tânără drăguță, domnișoara Elena Calotă, ne oferă informații. Aflăm astfel că este vorba despre un modest muzeu raional – în raion au fost patru muzee, dintre care trei muzee rurale s-au închis în anii 90 – principalele colecții țineau de regimul comunist, ele s-au devalorizat. Ziare, reviste, cărți, toate în grafie chirilică, au luat drumul arhivelor sau bibliotecilor. Colecțiile actuale sunt foarte greu de întreținut din lipsa fondurilor, din lipsa spațiilor de expunere și de depozitare, din lipsa specialiștilor (restauratori nu aveau în schema muzeului). Toate problemele instituției sunt lăsate pe seama „lucrătorilor muzeului”. Într-adevăr, este greu. Cunoaștem că omul sfințește locul, dar fără mijloace materiale ce poți realiza? Este bine că s-a păstrat spațiul datorită unor oameni entuziasmați de ideea existenței muzeului în orașul lor. Dar de fiecare dată, când se schimbă administrația publică locală, au emoții, deoarece nu cunosc noua orientare a aleșilor. Au fost cazuri când li s-a pus întrebarea „la ce servește muzeul ăsta?” Spațiul este central și de aceea vizat de agenți economici ori de persoane care „au pus ochii pe clădire”.
Ne dăm seama că istoria muzeului din Criuleni, ca instituție de cultură, este lungă și complicată, că administrația locală nu a pus umărul la bunul mers al muzeului, că mâna de oameni, care formează colectivul muzeului, a dus singură greul. Totuși muzeul dispune de fonduri valoroase, formate din fotografii, cărți, documente privind istoria localităților raionului, ori despre personalitățile importante locale, foarte multe valoroase exponate de etnografie. Ni se vorbește cu entuziasm despre colecțiile de ștergare de cap, lăicere, țoale, peretare, de lucruri croșetate, de farfurii, de monede, dar în special despre covoarele țărănești din colecția muzeului, care reprezintă exponate foarte scumpe. Întotdeauna au fost valoroase, indiferent dacă erau folosite în casa țăranului, în biserică sau în diverse instituții.
Ni se prezintă un covor datând din anul 1797, cu care muzeul a participat la o expoziție la Chișinău, un târg de covoare, unde respectivul covor a fost cotat la o sumă imensă, însă pentru muzeografii care-l dețin el nu are preț. Un alt covor a aparținut unui preot, ca un cadou de preț primit împreună cu distincția „Crucea de aur”. Când familia acestui preot a fost deportată, a luat covorul, ca să-l folosească la așternut, dar mai ales ca, în caz de necesitate, să-l vândă pentru a se întreține. Prin urmare, în lumea țărănească, covoarele erau de mare preț, păstrate cu sfințenie, ca lucruri scumpe.
Doamna prof. Areta Moșu, președinta ASTREI ieșene, a venit la muzeul din Criuleni cu ceva special. Dânsa donează un covor foarte mare ce a fost țesut de bunica sa din Selemet-Cimișlia, prin anul 1925. Imediat, specialistele în etnografie ale muzeului cercetează covorul. De la început constată că nu este realizat în război, ci „pe state late”, că este ceea ce ele numesc o scoarță, care nu se țese, ci se alege, are două fețe, ceea ce reprezintă pentru muzeu un exponat rar. Bineînțeles remarcă toate culorile naturale, apoi faptul că are urzeală de cânepă și deci molia n-o mănâncă deloc. Cât suflet puneau acele doamne-muzeografi în aprecierea covorului! Insistau asupra amănuntelor ce ridicau valoarea exponatului. Făceau comparații cu altele, relatau fapte istorice, de geneză. Aflăm astfel că denumirea de covor a venit de la ruși, denumirea veche fiind scoarță. Dar la noi cum este? Așa cum orice copac este îmbrăcat în scoarță, așa covoarele populare îmbrăcau pereții caselor, pentru că ele nu se așterneau pe jos, ci numai pe pereți. Poate cel mai mult a fost admirată frumusețea motivelor artistice. Cu câtă dragoste și măiestrie au fost „desenate” în țesătura covorului! Neamul nostru a crescut în frumos și, astăzi, nu știm a ne prețui frumosul. Cum alt fel să interpretăm lipsa de grijă a autorităților locale pentru muzeul din Criuleni? Din fericire sunt și persoane care luptă pentru salvarea culturii tradiționale românești. Cinste muzeografilor din Criuleni!
Știind dinainte că noi, de fapt doamna Areta Moșu, vom dona muzeului un frumos covor, au pregătit o elevă care a recitat o poezie necunoscută nouă, intitulată Covorul, din care redăm câteva versuri: „E legea parcă a existenței / Ce pune-n mintea noastră dorul / Care ne-ndeamnă viața-ntreagă / În iarnă să urzim covorul./ Atâta farmec în culoare, atât-amar de amintire / … Povestea cea de lână vie / Povestea mea de scoarță vie / Povestea mea de sărbătoare / Poveste a ajuns să fie.” Frumusețea sufletului cu toate bucuriile și amarurile lui este metamorfozată în alesătura covorului. Dragoste și frumusețe!
Fără să fie muzeograf, domnul Alexandru Popov (Sașa ) din Onițcani (raionul Criuleni), și-a alcătuit un muzeu etnografic și de istorie în propria-i gospodărie. Nu, nu în casă, ci în șura amenajată așa cum se cuvine, pentru a fi etalate atâtea vechi și străvechi unelte și variate lucruri folositoare în gospodăriile țărănești, de-a lungul timpurilor, adunate cu iubire și păstrate cu evlavie.
În satul Onițcani, am ajuns în ultima seară a sejurului nostru în Basarabia. Sat mare, aflat pe malul Nistrului, satul de baștină al tatălui doamnei Areta Moșu, unde are ceva rude de sânge. Seara am fost primiți cu deosebită căldură de familia Nicolae Moșu (Colea) și de domnul Alexandru Popov (Sașa). La o lingură de zeamă, cum se spune, am discutat multe, de ieri și de azi.
A doua zi, întâlnindu-ne și cu părintele paroh, am vizitat biserica din Onițcani. Ne-am închinat la sfintele icoane și i-am aflat istoria. Biserică monument istoric, cum rar mai există în Basarabia, deoarece bisericile din sate au fost distruse de comuniști. Datează din anul 1890. Bineînțeles că și această biserică a fost pe lista celor ce trebuiau rase de pe suprafața pământului. Prin anii 70 au fost distruse cele mai multe biserici, după cum aflăm de la Sașa.
Tot Sașa ne spune cum a scăpat biserica din Onițcani. Au vrut s-o dărâme, dar s-a rupt otgonul cu care o legase, pentru a o doborî, altfel „puteau s-o distrugă nebunii”. Așa a vrut Dumnezeu, să rămână biserică, dar fără, bineînțeles, a funcționa ca biserică, ci ca muzeu al raionului. Iar preoții basarabeni, sărmanii, multe au tras! Ne spune tot Sașa. Cei mai mulți și mai tineri au fost duși în lagăre, în închisori, „au umplut lumea” etc. „Vai de capul lor!” Nu mai erau preoți, nu mai erau biserici! Copiii rămâneau nebotezați… „Înmormântare fără preot și gata”. Unii mai mergeau pentru botezuri și cununii, în mare secret, la câte un preot mai bătrân rămas prin cine știe ce sat, pe ici-colo mai era câte o biserică … uitată ori … știe Dumnezeu cum a rămas. Își amintește cum, copil fiind, era dus de mama sa în satul Boșcana, „la fratele bunicii, care era preot, dar bătrân, avea peste 75 de ani. Biserică nu avea. Câteodată venea el, adus de cineva, la bunelul acasă și ne împărtășea.” Doamne, ce istorie! Domnul Alexandru Popov intenționează să scrie o monografie a satului, unde desigur va avea capitole speciale despre biserică. Știe și alte întâmplări de prin alte sate, cu biserici care, prin minuni, au fost salvate. Dumnezeu lucrează! Cu năduf, ne spune Sașa că, după 1945, „ne-au luat credința, ne-au luat scrisul și ni l-au făcut chirilic, ne-au luat graiul. Totul se făcea în rusește”. Este pensionar, dar fusese inginer și a învățat totul în limba rusă, încât acum mulți termeni din specialitatea lui nu-i știa decât în rusește. Concluzia lui: „ne-au făcut ruși!”
Totuși Sașa vorbea bine românește, ca el, toți cei pe care i-am întâlnit pe drumurile noastre basarabene. Vorbeau nu numai bine ci vorbeau cu bucurie și cu dragoste față de noi cei din România. Explicația? Desigur vedeau în noi lupta pentru păstrarea identităţii naționale, spirituale şi culturale. Noi vedeam în ei frumusețea iubirii.
Este minunat să fim romantici şi visători… Numai?
La întoarecerea în țară, îmi simțeam sufletul încărcat de tulburătoare impresii, entuziasmată fiind de tot ce am văzut în cele cinci zile petrecute în Basarabia.
Luminița CORNEA
