Viaţa este ciudată prin mirajul şi grozăvia ei, şi ea ne arată mereu atât faţa cât şi reversul, sau cum se exprima mai filozofic unul dintre cei mai însemnaţi umanişti din perioada Renaşterii şi a Reformei, Erasmus din Rotterdam (1469-1536):
„Orice lucru are două faţete, iar aceste două faţete nu seamănă deloc una cu alta. La exterior, totul pare mort, dar dacă-ţi arunci privirea în interior, vezi viaţa, şi invers, sub aparenţa vieţii se ascunde moartea, sub frumuseţe, sluţenia, sub abundenţă, o sărăcie vrednică de milă, sub ruşine, faima, sub ştiinţă, ignoranţa, sub putere, infirmitatea, sub nobleţe, ticăloşia, sub bucurie, tristeţea.”
. .
Aşadar, privind viaţa, trebuie să avem în vedere cele două faţete ale lumii şi să acţionăm în funcţie de acestea, încercând să evoluăm păstrând echilibrul, căci atunci când sunt depăşite limitele unei acţiuni, chiar nobilă fiind aceasta, putem greşi.
Suntem în continuare de acord cu ideea că Religia şi Credinţa sunt necesare în educarea şi îndrumarea maselor în anumite stadii de dezvoltare a omenirii, dar când se exagerează putem ajunge la rezultate contrare intenţiilor. Şi pentru a nu „vorbi în vânt”, fără argumente, să luăm de pildă cazul şocant al individului care, din prea multă credinţă, s-a dus cu lopata în miez de noapte să-l dezgroape pe Arsenie Boca, cel supranumit şi „Sfântul Ardealului”, şi la mormântul căruia se duc în pelerinaj mii de credincioşi să se închine şi să aştepte minuni. Ce l-a îndemnat pe „credinciosul cu lopata” să sape mormântul în discuţie?! El spune că aşa „i-a cerut Arsenie Boca”, dar noi credem că insul a fost atât de îndoctrinat religios, încât şi-a pierdut complet raţiunea. Să ne fie cu iertare, dar nici practicile actuale, pe alocuri chiar încurajate de preoţi, ca oamenii să se târască în coate şi genuchi în jurul bisericilor nu ni se par de bun gust. Mai degrabă ar trebui ca oamenii să se târască în coate şi genunchi înainte de a face răul, nu după ce l-au făcut, căci atunci n-ar mai trebui să-şi ceară mereu iertare, ci mai degrabă să mulţumească lui Dumnezeu că au o viaţă, pe care ar trebui s-o trăiască cu demnitate şi cu iubire faţă de semeni.
Întotdeauna m-am mândrit cu ţara şi poporul meu, dar nu pot să nu-i dau dreptate în oarecare măsură filozofului, poetului, teologului şi umanistului italian, Giordano Bruno (1548-1600), care deşi declarat eretic şi ars pe rug, n-a cedat, devenind astfel „simbolul omului de ştiinţă pentru care fidelitatea faţă de adevăr este mai scumpă decât viaţa.” Şi cu riscul de a supăra cititorii, voi reproduce aici una din spusele lui Geordano Bruno, care oarecum are legătură cu tema noastră: „Credinţa e necesară pentru educarea popoarelor grosolane, care trebuie să fie conduse, iar dovezile – pentru acei care contemplă adevărul şi sunt capabili să se conducă pe sine, şi pe alţii.”
Veţi zice că expresia „popoare grosolane” e prea dură, şi poate că aveţi dreptate, ea nu poate fi aplicată poporului nostru, dar dacă stăm să ne gândim mai bine, trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr suntem noi capabili să ne conducem singuri şi să-i mai conducem şi pe alţii?! Atunci de ce n-o facem? De ce ne lăsăm mereu dirijaţi şi conduşi de alţii şi nu ne putem face singuri ordine în ţară?! De ce trebuie mereu să intervină Cancelariile străine pentru „a ne pune la punct”?! De ce fugim mereu să ne plângem în dreapta şi în stânga pentru propriile noastre fapte?! S-ar cuveni mai multă fermitate în luarea deciziilor vitale pentru Ţară şi mai puţine şovăieli determinate de sfaturi şi directive „din afară” şi care uneori pot ascunde anumite interese nefavorabile nouă. Se pare că şi Nicollo Machiavelli avea ceva dreptate zicând: „Nu merită să te bazezi pe ideea că se poate lua o hotărâre fără cusur, ci, dimpotrivă, trebuie să te împaci pe loc cu ideea că orice hotărâre e îndoielnică, fiindcă aşa e în firea lucrurilor, şi anume că, ferindu-te de o neplăcere, cazi în alta; dar exact în aceasta constă înţelepciunea, şi anume în cântărirea posibilelor neplăceri şi în socotirea ca bun a răului cel mai mic.”
Putem, aşadar, conchide că Viaţa în ansamblul ei trebuie trăită aşa cum este ea, dar că prin raţiune, bun simţ, viziune şi bună gospodărire conducătorii adevăraţi ai unui popor, prin acţiunile lor hotărâte şi benefice pot schimba destinul acestuia, aducând oamenilor un trai mai bun şi o viaţă mai puţin zbuciumată. Dar unde sunteţi Voi acei conducători adevăraţi?!
Mihai Trifoi
