Auzim adesea replica „machiavelică” precum că „Scopul scuză mijloacele” şi chiar vedem personaje sociale care sub ochii noştri se ghidează după această zicere şi le merge bine un timp, dar când lucrurile se schimbă, încep să-şi pună întrebarea stupidă: Cine naiba a fost şi Machiaveli ăsta, de m-am luat după el ca prostul în târg?!
Se zice că, trăgându-se dintr-o familie nobilă, Nicollo Machiaveli (1469-1527), pasionat de istorie, filozofie şi teorie militară, fu îndemnat de spiritul său iscoditor „să descopere în acestea legile evoluţiei statului şi influenţa personalităţilor remarcabile asupra mersului istoriei”. Stând el aşa şi meditând profund, ajunge la concluzia „că cea mai bună formă de guvernare este republica, înţelegând prin aceasta că, în condiţiile contemporane ale Italiei din vremea sa, singura posibilitate viabilă este concentrarea puterii în mâinile unui singur conducător.” În principala sa lucrare – „Principele”- Machiaveli descrie în amănunt „normele de conduită ale unui astfel de conducător, pentru care orice mijloace sunt acceptabile în vederea atingerii scopurilor stabilite.” (Enciclopedia înţelepciunii)
Ei, acum, dacă reflectăm puţin la ale noastre şi privim mai atent la istoria noastră, nu putem să nu remarcăm că am avut şi noi „principii” noştri, încât nu suntem chiar străini de zisele lui Machiaveli. Dar pentru a ne edifica mai bine asupra gândirii lui, ia să vedem cel puţin două dintre „perlele” filozofului italian:
. .
„Oamenii, în cea mai mare parte, judecă după ceea ce văd, întrucât tuturor le este dat să vadă, dar numai celor puţini le e dat să atingă. Oricine ştie cum eşti după înfăţişare, dar numai puţini ştiu cum eşti în realitate, iar aceştia din urmă nu vor îndrăzni să contrazică părerea majorităţii în spatele căreia stă statul.” Deci ar trebui să înţelegem că una vedem şi alta este, iar ceea ce este adeseori e bine apărat, iar unele lucruri stau mult timp în umbra dreptăţii.
Şi cu toate acestea, vine o clipă când seninătatea cerului se-ntunecă şi lumea se-ntoarce pe dos, iar din zvârcolirea sufletelor iese la sufrafaţă, vorba preşedintelui Klaus Johannis, „tot ce este mai rău”. Şi noi vedem răul acesta în fiecare zi şi vedem şi „sufletele” zvârcolindu-se.
De pildă, un foarte cunoscut şi influent om politic, mai puţină importanţă are dacă este el sau ea, dintr-un anumit sau n-motive, părăsind „paradisul”, unde începuse să cocheteze prea mult cu Fărădelegea, s-a trezit deodată în „purgatoriu”, şi văzând jalnica stare a acestuia, se zbătu pe toate căile să primească o pedeapsă ceva „mai dulce” sau, cum s-ar spune azi, „arest la domiciliu”. Şi după ce obţinu şi acest lucru, căci de, oamenii sunt miloşi şi iertători, acum cere din nou să scape şi de acesta, căci imaginea paradisului pierdut, când toate florile înfloreau în calea Domniei Sale, nu-i dă pace şi-i şopteşte mereu: „Mai încearcă! Mai încearcă! Ai tupeu, că vei reuşi!” Şi personajul nostru, cuprins de noi speranţe, mai încearcă…
Şi tot numitul filozof Machiaveli vine să ne dea un sfat, de care e bine să ţină seama toţi cei vizaţi şi care azi suferă de ceea ce am numi noi „sindromul Paradisului pierdut”:
„Şi câţi oameni minunaţi sunt în iad! Îţi va fi oare ruşine să te trezeşti printre ei? Priveşte-ţi soarta drept în faţă, alungă răul, dar dacă nu te poţi feri de el, îndură-ţi răsplata cuvenită cu bărbăţie.”
În viaţa lor şi în străduinţa lor de a fi fericiţi, unii oameni folosesc toate mijloacele pentru a parveni şi adesea acţionează împotriva moralei şi a binelui colectiv, manifestându-şi egoismul şi infatuarea, şi în micimea lor sufletească uită suferinţa altora. Un alt filozof, francez de origine germană, Paul Henri Thiry D΄ Holbach, unul dintre cei mai de seamă gânditori ai materialismului din secolul al XVIII-lea, trăitor între anii 1723-1789, ne spune despre morală următorul lucru: „Pentru a înţelege esenţa reală a moralei, oamenii nu au nevoie nici de teologie, nici de revelaţii, nici de zei; ei au nevoie doar de bun simţ.”
Aşadar, pentru a ne feri de toate faptele rele pe care am vrea să le facem, întâi de toate trebuie să ne cultivăm această calitate, a bunului simţ şi a conştiinţei curate.
Mihai Trifoi
