. . 
Luminița Cornea: Stimate domnule Ion Crețeanu, ne-am bucurat că v-am avut ca oaspete în Sf Gheorghe cu ocazia evenimentelor culturale din cadrul manifestărilor „Zilele orașului”, ediția 2015.
Ion Crețeanu: Vă mulțumesc. Am venit cu mare bucurie la Sf. Gheorghe, cu inima deschisă, fiind sigur că voi găsi aici ogor fertil.
L. C.: Am aflat mai multe despre dumneavoastră de pe internet și aș vrea să vă creionez un portret: „rapsodul Ion Creţeanu este un om simplu, modest, dar prezenţa lui îi îmbogăţeşte pe cei ce îl ascultă. Mulţi îl numesc pe rapsod ca fiind un dar divin lăsat pe această lume pentru a face sufletele să vibreze. Este inginer de meserie şi cutreieră lumea pentru a transmite prin viu grai zestrea strămoşească. Spune că latura artistică l-a ales, iar muzica este pentru el un medicament.”
Știm că sunteți, în primul rând, unul dintre puţinii cobzari din România care purtați prin lume cântecul autentic românesc, mai ales din parte sudică a țării, din Romanați. Oare există diferență între rapsozi?
Ion Crețeanu: Am întâlnit în viața mea rapsozi de două feluri, unii care cântă cu sufletul, pătrunși efectiv de ceea ce cântă până în ultima celulă, alții care au văzut că piesa cutare prinde la public, au cântat-o, dar au cântat-o doar cu buzele și cu gâtul, fără prea mult crez, fără prea multă inimă.
L. C.: Ce are special Ion Creţeanu?
Ion Crețeanu: În primul rând, faptul că este rapsod şi că a reuşit să descopere o „pepită” de folclor arhaic aproape neexplorată, în zona Romanaţi. În al doilea rând, are o ipingea roşie veche de peste 150 de ani şi grea de vreo zece kilograme, pe care o îmbracă la fiecare concert. În al treilea rând, are o cobză şi o pereche de opinci impregnate de aura Mariei Tănase. Aceasta pentru că au aparţinut unui cobzar vestit, Ion Şerban, zis Tarzan, care a fost cu marea cântăreaţă la New York, în 1939, când aceasta i-a cântat lui Benjamin Roosvelt o piesă pe care preşedintele SUA a aplaudat-o.
Menționez că Ion Şerban mi-a fost „profesor” de cobză, la fel cum i-a fost şi lui Tudor Gheorghe.
L.C.: Am aflat că sunteți originar din localitatea Voineasa, judeţul Olt, fostul județ Romanați, o bogată zonă folclorică. Cum puteți descrie, în termeni „folclorici”, locul naşterii dumneavoastră?
Ion Crețeanu: Da, desigur, aș spune că dacă pui vârful compasului la Caracal şi trasezi un cerc cu rază de 30 de kilometri, obţii o suprafaţă imaginară în care trăiesc cei mai frumoşi căluşari din Dacia Felix. De acolo venim eu şi cântecele mele.
L.C.: Minunată și sintetică descriere. Am observat că atunci când vorbiți despre piesele cântate de dumneavoastră le numiți „bijuterii ale folclorului nostru”.
Ion Crețeanu: Sunt adevărate bijuterii pentru că le-am învățat de la lăutarii satelor, le-am luat direct din repertoriul lor. Am moştenit dragostea pentru cânt de la tatăl şi bunicul meu. De când mă ştiu, am murmurat, am fredonat, am lălăit. Cred că de la vreo 3-4 ani am început să cânt. Am avut un astfel de mediu în familie. Bunicul meu dinspre tată, Ioniţă, era o universitate în mişcare, de la balade, doine, cântece propriu-zise. Ştia foarte multe basme care circulau la vremea aceea. Era foarte iubit de copii. Avea o voce excepţională. De asemenea tatăl meu, Dumitru, a avut un adevărat har.
L.C.: Desigur de aceea maestrul Miltiade Nenoiu, președintele Uniunii Muzicienilor și Interpreților din România, vă numește „o piatră rară” , afirmând că „aveți acea autenticitate unică”, că vă dăruiți cu tot ceea ce știți, inclusiv cu hainele populare pe care le purtați și cu minunata dumneavoastră cobză. Ceva extraordinar!
Vă rog, stimate maestre Ion Crețeanu, să ne spuneți pentru cititorii noștri câteva fapte ieșite din comun despre activitatea dumneavoastră.
Ion Crețeanu: S-a scris referitor la activitatea mea despre fapte ieşite din comun. Pentru că m-ați întrebat, vă menționez câteva. Am iniţiat o formă de marketing absolut inedită: lansări de carte şi vernisaje „acompaniate” la cobză. Apoi o faptă specială a fost participarea mea la Marşul Cultural „Nichita Stănescu”, 30 de kilometri, de la Şişeşti la Drobeta Turnu-Severin, parcurşi pe jos, cu tot „harnaşamentul” etnografic pe mine. Altă realizare, aș numi-o pe aceea de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, unde am predat copiilor din tabăra „Vara pe uliţă” primele cursuri de cobză ţinute vreodată în România în cadru instituţional. Aș mai aminti și călătoria la Săpânţa, pentru a-l întâlni pe Toader Şteţca şi pentru a-i rosti, din cobză, „salutul dacilor liberi din Sud”. Cu această ocazie, am tras o cântare şi în Cimitirul Vesel. În cadrul Festivalului Internaţional „Enescu şi muzica lumii” la Sinaia, la Centrul Cultural „Carmen Sylva”, am susținut, după cum s-a spus, cel mai viu şi mai fierbinte concert din cariera mea.
L.C.: Știm că ați susținut concerte și … în lumea largă.
Ion Crețeanu: Da, pot spune că am cutreierat lumea cu lira şi cu cobza. Am văzut lumea de la Teheran la Valencia, la Roma, de la Pescara la Veneţia, la Milano, la Chişinău, la Budapesta. Oamenii se regăsesc în cântecele pe care eu le cânt, pe care eu, de fapt, le restitui. Eu nu mă duc să smulg lacrimi, mă duc să le luminez viaţa, să le arăt străinilor cine suntem şi ce loc merităm.
L.C.: La Roma, știu că a fost ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. Mai concret, vă rog să ne povestiți.
Ion Crețeanu: Cu voia lui Dumnezeu, în august 2011, la Roma, când se împlineau 100 de ani de când Badea Cârțan a fost găsit, într-o bună dimineață, la poalele Columnei, am susţinut, în faţa Columnei lui Traian, un concert, în cadrul proiectului „Lira Tracă. Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan. Al doilea dac coboară de pe Columnă”. Am vrut să atragem atenţia, prin acest proiect, că există un element de brand naţional chiar în instrumentul la care cânt, şi anume cobza. Acest instrument era numit de romani „Lira tracă” şi este de presupus că era chiar lira la care cânta Orfeu, simbolul universal al muzicii esenţiale. Concertul a fost organizat de Federaţia Intelectualilor Români din Italia, condusă de Horia Corneliu Cicortaş. În urcușul activității mei, mai menționez că în toamna acestui an, voi fi din nou în Italia, o săptămână din septembrie, voi canta la Expozitia Mondiala de la Milano.
L.C.: Ne bucurăm și vă dorim de pe acum mult succes. Să umpleți inimile românilor din Italia, și numai lor, de frumusețea perenă a cântecelor românești. Ascultându-vă la Sf. Gheorghe, mie mi-a plăcut în mod deosebit interpretarea Baladei lui Constantin Brâncoveanu, o adevărată capodoperă a geniului nostru popular creștin. O cântați dumnezeiește, o trăiți în fiecare detaliu al textului și bineînțeles muzical. Sincer vă spun intrați cu această baladă direct în sufletele ascultătorilor. Minunat!
Ion Crețeanu: Satul în care m-am născut, Voineasa de Romanați, a aparținut familiei Brâncoveanu. Despre blândețea și dăruirea Brâncovenilor vorbeau bătrânii până încoace… Am știut dintotdeauna multe lucruri despre Brâncoveni, oameni rafinați, școliți, educați. Le-am simțit, parcă, prezența, în inima mea. Cânt cu mare drag această baladă. Am cântat-o și la sărbătoarea „ Ziua limbii române”, din 31 august 2014, la Ateneul Român. Am cântat-o și la Palatele Brâncovenești „Mogoșoaia”, anul trecut, la comemorarea Brâncovenilor, fiind de față importante personalități ale vieții noastre religioase și culturale.
L.C.: Stimate domnule Ion Crețeanu, ce categorii de public aveți? Cui ați cântat?
Ion Crețeanu: De-a lungul timpului, ascultătorii mei au fost din toate categoriile sociale. Am cântat lui Marin Sorescu, lui Nichita Stănescu, Feliciei Filip, lui Dan Puric, lui Adam Puslojic, românilor de pe meleagurile înstrăinate: Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, VasileTărâțeanu, reprezentanţilor de la Academia Română, funcţionarilor publici, şomerilor, pensionarilor, elevilor. Pentru toţi, vocea mea a fredonat aceleaşi doine autentice, curate, de la mama lor.
L.C.: Vă mulțumesc din suflet, stimate maestre! Vreau să închei informând cititorii că
Ion Creţeanu se bucură ca un copil că vocea sa a făcut să tresalte sufletul unor mari poeţi.
I-ați cântat lui Nichita Stănescu şi lui Marin Sorescu. Ați afirmat, într-un interviu, că pe Nichita Stănescu l-ați văzut ultima oară în zona Cişmigiului, aşa cum zicea Tudor Arghezi că l-a văzut pe Eminescu în ultimii lui ani de viaţă. Mi-a plăcut în mod deosebit afirmația dumneavoastră conținând ideea unei extraordinare continuități spirituale: „Parcă m-am uitat şi eu în ochii lui Eminescu, pentru că Nichita l-a privit pe Arghezi, iar Arghezi pe Eminescu.”
Vă doresc, din tot sufletul, multă sănătate. Dumnezeu să vă dăruiască mulți și îndelungați ani pe cărarea spre Rai, timp în care, cu măiestria binecunoscută, să transmiteți românilor slava de odinioară a cântecului popular românesc.
Luminița Cornea
