Câmpiile mănoase, dealurile line şi munţii semeţi purtându-şi coroanele împădurite spre albastrul cerului au fost dintotdeauna mândrie şi binecuvântare pentru poporul nostru, până odată, când, doritori de schimbare şi încrezători în promisiuni deşarte, oamenii au vrut să-şi „ia soarta în propriile mâini”. Şi, împuşcându-şi ei conducătorul, şi-au zis că de-acum vor trăi „fericiţi precum în Vest”. . .
Dar nu s-au scurs de-atunci multe răsărituri şi apusuri, că ei au şi ajuns la amarul clipei când au înţeles că, de fapt, se află nu în Vestul promis, ci în „Vestul sălbatic”, unde „acaparatorii noii puteri” au început „să facă ordine” în teritoriu. Aşa s-au născut vestitele „reforme”, menite a crea „democraţia”, „statul de drept” şi un trai mai bun pentru populaţie. Ce-a ieşit vedeţi şi Dumneavoastră, sau mai bine zis „trăiţi pe viu”.
Şi uite-aşa, după un timp, consolidându-şi puterea şi trecând la reforme, noua clasă conducătoare, probabil şi împinsă de la spate de către cei cu interese dinăuntru şi dinafară, s-a gândit că e momentul să înceapă „retrocedările”. Şi-atunci a apărut peste noapte mulţime de petiţionari, cu acte mai mult ori mai puţin în regulă, şi s-au perindat pe la cele instituţiile statale „abilitate” de-au cerut ca în vremea otomanilor „pământ şi apă”, încât pentru a le satisface poftele nemăsurate ar fi fost necesare două Românii, nu una. Iar românul, cum e el obişnuit „să prindă şpilul”, văzând că e ceva rost de îmbogăţire pe nemeritate, repede la treabă. Şi aşa s-au retrocedat în neştire, sub tot felul de forme, multe dintre bogăţiile şi frumuseţile poporului, încât azi nici nu mai ştii ce este al nostru şi ce este al altora.
Ca lucrurile „să prindă contur”, odată cu retrocedările s-a trecut şi la „contracte păguboase” cu oricine oferea „peşcheşul turcesc”, zis mai neologic „comision”. Aşa s-a ajuns ca în prezent, firmele austriece, care nu-şi puteau permite să facă acest lucru în ţara lor din cauza legislaţiei stricte, au găsit în România râvnitul El Dorado, numai că ele nu căutau aurul galben, ci „aurul verde”. Şi frumoasele şi ocrotitoarele noastre păduri de altădată acum sunt „sacrificate” pe altarul profitului, iar în urmă-le rămâne peisajul apocaliptic, încât plânge sufletul, iar privirea se îngrozeşte căutându-şi un loc unde să se odihnească.
Nu, nu sunt de vină firmele austriece, ci legiuitorii şi parveniţii noştri lipsiţi de conştiinţă şi dragoste de ţară, care încheie contracte care de care mai păguboase, în detrimentul unor generaţii viitoare. Austriacul, fiind mai deştept, doar profită şi râde de prostia românilor. Rămâi siderat când auzi că o firmă austriacă deţine monopolul în defrişarea pădurilor noastre, şi când tupeul patronilor respectivei firme e atât de mare că îi „ameninţă” pe guvernanţii care vor să-i limiteze vandalismul.
Ceea ce au austriecii şi noi nu avem este conştiinţa, respectarea legilor propriei ţări şi grija faţă de cei care au fost şi cei care vor veni. Recent una dintre televiziunile noastre a prezentat un interviu cu un cetăţean austriac. Respectivul cetăţean era proprietarul unui teren împădurit, în Austria. La întrebarea reporterului, dacă el şi-ar tăia pădurea de acasă, acesta răspunde că nicidecum, deoarece ea a aparţinut strămoşilor săi, el doar o păstrează şi o îngrijeşte pentru a o putea lăsa şi mai frumoasă urmaşilor. Iată adevăratul mod de gândire al unui om conştient şi iubitor de avutul său şi de neamul său. Românii (indiferent de etnie) ar trebui să ia aminte şi să înveţe cum trebuie păstrate bogăţiile ţării. Dar noi ce facem?! Vindem totul pe mai nimic, chiar şi glia de sub picioare, tocăm banii la bodegă sau la păcănele şi apoi rămaşi „cu fundul gol”, cum ar spune omul din popor, fluierăm a pagubă. Ce strămoşi, care urmaşi?! Dă-i încolo, ăia nu mai sunt, ceilalţi încă n-au venit, eu să mă descurc! Iată modul nostru de gândire, al unora! Şi mă refer aici şi la cei care, fiind reîmproprietăriţi cu câteva hectare de pădure, la primul zornăit al arginţilor străini, fie ei austrieci, nemţi sau de altă naţie, îşi dau bucuroşi avutul, dar ei nu ştiu că astfel îşi vând ţară precum Iuda l-a vândut pe Iisus. Venit din acel Vest, cu bani mai mulţi decât a visat vreodată bietul român, străinul cumpără tot (mult mai ieftin decât în ţara lui), apoi îşi freacă bucuros mâinile şi trece la fapte. Şi pentru că e mai deştept, are şi tehnologia potrivită, astfel că în scurt timp din vechii noştri codri cu arbori seculari şi umbră îndestulă pentru miile de vieţuitoare pe care le adăpostesc nu mai rămân decât cioturile hidoase şi mărăcinişul netrebuitor, iar soarele nemilos al verii ucide totul în jur. Ecosisteme întregi sunt distruse şi unde altădată se plimbau în voie căprioarele şi mistreţii, iar mii de păsări ciripeau vesele crescându-şi puii, azi nu mai e decât peisajul dezolant, aproape selenar, ca semn al prostiei omeneşti. Iar austriacul nostru, care în ţara lui păstrează totul neatins, venit „la fraieri” taie tot şi cară precum furnica la muşuroiul ei „mana cerească” oferită pe tavă de oameni fără minte şi fără Dumnezeu.
Aşa se vede treaba că în ţările române ar trebui să domnească din vreme în vreme câte un Vlad Ţepeş care să le păzească de hoţi, vânzători de ţară şi jefuitori, şi de care să se teamă toţi răufăcătorii. Poate că atunci ne-am păstra şi noi aurul, şi petrolul, şi pădurile, şi pământurile pentru a le face mai frumoase şi a le dărui apoi urmaşilor noştri „cu literă de lege” şi „limbă de moarte” de a nu le distruge şi a nu le înstrăina. Şi dacă astăzi nu avem tehnologia necesară pentru a le exploata înşine şi a aduce profituri înzecite pentru o viaţă mai bună a oamenilor, atunci să păstrăm aceste bogăţii şi frumuseţi pentru cei care ne vor urma şi care probabil vor putea face ce n-am făcut noi.
Dragi semeni, vânzându-ne pământurile şi bogăţiile străinilor, şi distrugând pădurile, ne distrugem singuri viitorul nostru şi al copiilor noştri! Şi dacă vrem să nu fim blestemaţi de urmaşi, să rămânem raţionali, patrioţi, dar şi buni cetăţeni europeni şi planetari!
Mihai Trifoi
