„Cariera” de mămică vine ca o mănuşă de lemn peste viaţa socială şi profesională a unei femei, mai ales în primii ani din viaţa celui mic. O mulţime de schimbări au loc şi cu greu ne vine să plecăm de acasă ştiind că doi ochi în lacrimi ne strigă deja numele încă de când suntem la uşă. În opinia mea, să te întorci la serviciu după ce devii mamă este, pe lângă unul dintre cele mai grele lucruri, şi un sacrificiu pe care atât mama cât şi copilul trebuie să şi-l asume în vederea reintegrării în societate. Şi mai greu este pentru o mămică care toată viaţa şi-a dedicat-o sportului de performanţă. Am ales să stau de vorbă cu Roxana-Elena Andrei, sportiva Clubului Sportiv Municipal (CSM) Sfântu Gheorghe, după ce am aflat că acasă, la sute de kilometri de Sfântu Gheorghe, o aşteaptă o minunăţie de copil cu ochi albaştri, gata oricând să-i sară în braţe. Roxana este luptătoare profesionistă de aproape 10 ani şi mămică de aproape 2 ani de zile, şi de 4 luni s-a întors la iubirea ei cea mare, luptele libere, cu greu şi sacrificii.
Bună Roxana! Îţi mulţumesc că îmi acorzi acest interviu de suflet şi că accepţi să mi te destăinui. Povesteşte-ne puţin despre cum ai ajuns să practici acest sport şi de câţi ani faci lupte?
Fac lupte din anul 2006, aproape de 10 ani. Fratele meu era la liceul sportiv şi nu prea mergea la antrenamente, aşa că am decis să-l duc eu. În perioada aceea se deschisese secţia de lupte feminine în Botoşani, şi antrenorul a văzut că îi băteam pe saltea pe cei din sală, atunci m-a întrebat dacă vreau să mă înscriu. Toată ziua eram în sala la antrenamente, de nici la şcoală nu mai voiam să merg. A început să-mi placă foarte mult acest sport și-am progresat uşor. Nu pot să spun că am fost cea mai bună luptătoare, pentru că nu-mi place să spun asta, dar am fost bună.
Care sunt cele mai importante premii pe care le-ai câştigat până acum?
Primul premiu, cel mai important pentru mine, a fost locul V la Europenele de cadeţi în Letonia. A fost cel mai neaşteptat loc, pentru că faţă de fetele cu care luptam, eu nu eram antrenată, nu ştiam nici procedeele pentru că acasă nu făceam ce faci într-un lot naţional. Au urmat Campionatele Naţionale unde am tot început să urc. Aveam 19 mai. În anul în care m-am lăsat, am ieşit campioană naţională. A fost un meci greu, la care mă aşteptam să iau bătaie. Era o fată de acasă, colegă de clasă cu mine, foarte puternică. Atunci antrenorul meu nu a putut veni, şi la prima rundă am rugat-o pe Mădă (n.red.- Mădălina Linguraru) să stea la colţ pentru mine. Am câştigat la puncte prima rundă. Apoi, a doua rundă a câştigat-o adversara mea. Atunci a venit maistru (n.red.- Matefi Arpad), m-a luat deoparte şi mi-a zis că mai am o rundă să câştig. Mi-a tras două palme şi m-a trimis pe saltea cu încredere. Ştia că o să pot, avea încredere pentru că ştia cât lucram, chiar dacă nu era antrenorul meu de la Club. M-am dus pe saltea şi am început să lupt de parcă nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Am bătut-o pe colega respectivă. A fost medalia sufletului meu şi o să rămână acolo. La final am sărit în braţe la maistru, aşa fericită am fost. Nu mă aşteptam să ies campioană pentru că mi-era frică de colega.
Cum s-a produs „ruptura” de lupte?
Când m-am lăsat, ajunsesem la un nivel mult mai bun decât cel la care mă situez acum. M-am lăsat deoarece Clubul de care aparțineam nu-mi oferea nimic. Eram în lotul naţional pe banii mei, echipamente pe banii mei. Antrenorul de la CSM a încercat să mă ia, și, cu toate că antrenorul de acasă, din Botoşani, se zbătea să-mi ofere cât de cât, el nu putea să facă nimic, pentru că directorul spunea mereu nu. Şi atunci, te descurajezi total. Am gândit că dacă plec din lot îmi vor da drumul. Am plecat şi nu s-a mai uitat nimeni la mine. Apoi am început să am probleme cu spatele. Am continuat antrenamentele, dar le făceam pentru mine, mai uşoare. Am început să le fac cu o fată începătoare care mă lovise destul de tare şi a trebuit să fac fizioterapie, tot pe banii mei, pentru că fiind plecată din lot, nu îi mai interesa de mine. Apoi am terminat clasa a XII-a şi o perioadă nu am mai făcut nimic. După BAC, am plecat în Germania, unde am rămas însărcinată.
Aşa bucurie mare a fost pentru părinţi, mai ale pentru că este primul nepot. Pentru mine a fost un şoc că la 21 am rămas însărcinată. Eu încă mai aveam speranţă să mă reapuc de sport.
Pentru o mămică de rând, care nu este obişnuită cu efortul fizic dus la extreme, aşa cum este obişnuită o sportivă, recuperarea după naştere este deseori greoaie. Cum a decurs recuperarea ta şi ce ai făcut să-ţi revii în forma iniţială?
La începutul acestui an m-am reîntors la sala de antrenament. Iniţial am zis că vreau să fac mișcare pentru mine, pentru că după 1 an şi 7 luni de stat acasă cu copilul, plus perioada sarcinii, vreau să am timp pentru mine. După un sport îţi e dor, atunci când te laşi. Mă atrăgea mult salteaua. E aşa, ca un lipici.
Nu pot să zic că acasă nu am făcut mişcare. Chiar şi cu copilul am făcut sport. Am slăbit foarte mult după naştere; ba chiar am ajuns la 52 de kilograme, eu, care la început aveam 97. La botez, la patru săptămâni după naştere, aveam 63 de kilograme. Toată ziua eram cu el în braţe, mergeam încolo, încoace. Nu aveam timp să simt lipsa sportului. Între timp a crescut, a început să meargă, a început să se joace singur. Nu mai avea nevoie de mine, toată ziua îmi spunea să plec, şi deja începeam să am timpul meu. Atunci am spus că este momentul să merg la sală. Antrenorul meu a văzut că după trei ani de pauză ajunsesem să fac anumite procedee – nu le fac corect nici acum, şi sunt conştientă că nu am cum să-mi revin total şi cu respiraţia şi fizic, din ianuarie până acum, dar sper ca la anul să mă simt antrenată pentru Campionatul Naţional.
Cum ai ajuns din Botoşani tocmai la CSM Sfântu Gheorghe?
Directorul de la Liceu, când a auzit că m-am reapucat de antrenamente, nu a fost de acord. Atunci, antrenorul meu a spus să mă transfere la Târgovişte. Nu, staţi puţin! Cum să sunaţi, că eu nu vreau să merg la Târgovişte! Ori mă daţi la Sfântu Gheorghe la maestrul Arpi, ori nu mai plec. De la dânsul am învăţat trei sferturi din ce ştiu, i-am spus eu.
De ce tocmai la maestrul Arpi?
Aici, în Sfântu Gheorghe am ajuns în iarnă, pe 15 decembrie 2008 după europene, la Lotul Naţional de cadeţi. Era al doilea lot din care făceam parte. Am stat inclusiv de Crăciun, până pe 28 decembrie. Eram cadete toate, mici, copile, cea mai mare avea 14 ani. Am stat cazate la Kos Karoly şi mâncam la stadion, şi ţin minte că pe maestrul Arpi noi îl vedeam ca pe cel mai dur antrenor. Dar, de fapt, datorită lui, trei sferturi din sportivii din ţară care fac lupte şi care au fost în lotul naţional, ştiu ceea ce ştiu. E un om care cere muncă şi care ştie să tragă de tine, să te facă să vrei să pui suflet în ceea ce faci. E un om extraordinar. Cred că e prea puţin spus. E un om cu un suflet cum rar găseşti în ziua de azi.
Am avut emoţii când am sunat să îi spun că m-am reapucat şi să-l întreb dacă vrea să mă ia. L-a sunat pe antrenorul meu şi i-a spus: Măi Cristi, câte kilograme are? că la noi e problema cu kilogramele. Da, sigur, o luăm, dar dă-mi-o mie la telefon să văd dacă vrea ea să lucreze cu mine. I-am zis că ştiu ce vreau, cu toate că sincer îţi spun, eram tare descurajată pentru că mă aşteptam la un refuz. Fetele care sunt aici, la Sfântu, au un nivel de performanţă foarte înalt, şi tot timpul au fost sus, au avut antrenamente mai multe, au fost poate, mult mai muncitoare.
După 2 luni de când ai venit la Sfântu Gheogrhe ai participat la Campionatul Naţional. Cum a fost să intri iar pe saltea după atâta pauză?
Antrenamentele mele pentru Naţională au început, de fapt şi de drept, cu două săptămâni înainte de finală, aici la Sfântu Gheorghe, pentru că eu ce făceam acasă nu se compara cu ce facem aici. Să spunem că se compară cu o înviorare de aici. Era exact un sfert de antrenament. Până şi înviorarea de la Sfântu e mai grea decât antrenamentele de atunci, de la Botoșani. Aici sunt şi alte partenere, mult mai evoluate.
Eu sunt foarte fricoasă. Maestrul îmi spune să atac, pentru că ştiu, dar inclusiv la antrenamente mă duc imediat jos, nu atac. Nu mai am răutatea aia pe care o aveam cândva, ceea ce e foarte rău.
Consideri că sarcina şi mămicenia te-au „înmuiat”?
Înainte să nasc eram foarte egoistă. Făceam totul doar pentru mine. Însă, de când am devenit mămică am răbdare chiar şi în momentul în care cineva face mişto de mine, nu mă supăr, nu-l bag în seamă şi mă retrag.
. .
Primele două săptmămâni au fost groaznice, aici. Nu mai am reflexe. După atâta vreme mi s-au dus reflexele pentru că nu am mai avut timp să mă gândesc sau să mă uit la meciuri, să studiez tehnicile de apărare sau procedeele. Procedeele începi să ţi le aminteşti, dar reflexele de apărare, unde stau foarte prost şi acum, sunt greu de restabilizat.
La întrecerile de la Naţionale am luptat cu o adversară destul de tare și, cu toate că toată lumea m-a încurajat că o voi bate, eu nu simţeam asta pentru că nu mă simţeam foarte pregătită. A fost un meci în care i-am dat dureri de inimă maestrului. Mi-am spus că trebuie să iau o medalie să nu-l dezamăgesc pe maestrul Arpi, care, pur şi simplu mi-a pus pâinea şi cuţitul în mână, după atâta pauză. Am ieşit pe locul III la Campionatul Naţional, iar adversara mea pe locul I. Nu am fost dezamăgită, dar îţi zic sincer, nu m-am bucurat de nicio medalie până acum, atât cât m-am bucurat de locul acesta III.
Luptele sunt „copilul” tău cel dintâi. Totuşi, cum faci să împaci viaţa profesională cu familia, mai ales fiind aici, la Sfântu Gheorghe?
E foarte greu, pentru că în 2 luni mi-am văzut copilul doar 3 zile din care 2 zile le-am petrecut la spital din cauza unei alergii pe care o are. Copilul este la Botoşani, cu mama. Îl văd aproape în fiecare zi pe viber sau skype. Acum am câteva zile de când nu l-am mai văzut, pentru că începe să devină agitat când mă vede. De fiecare dată când prinde tableta sau telefonul spune că îl sună mama. Eu nu mai vreau aşa, şi am zis că o să vorbesc cu el doar o dată sau de două ori pe săptămână , ca să evităm statul lui pe telefoane. Durerea mare a fost că eu l-am alăptat până la un an şi şapte luni, până pe 1 februarie, iar eu pe 2 februarie am plecat. A fost o rupere bruscă.
Plecarea ta este pentru o perioadă mai mare sau ai planuri de a-l aduce pe el aici?
Când eram acasă îl luam cu mine la antrenamente, pentru două ore jumătate. Dar acasă sunt altfel de antrenamente. Plus că făcea slalom printre fete şi mă striga mereu. Acum, de când am venit la Sfântu, mama i-a arătat meciul de la Naţionale la televizor. M-a sunat mama să-mi spună că Ayan vrea să vorbească cu mine, şi când mi l-a dat la telefon, copilul mi-a zis, fără să-i spună nimeni: Mami, tu bate tale acolo, da?
De câte ori vorbim îmi spune să merg acasă. O să vină mami acasă!, îi zic. În ziua de azi dacă nu faci sacrificii, nu ai cum. Am noroc de o mamă extraordinară. Atâta forţă să aibă la 45 de ani şi cu un frate mic de 7 ani jumătate şi cu un loc de muncă, îţi trebuie forţă de fier.
El e un copil cuminte, energic. Până la urmă, din doi luptători nu putea să iasă un copil care să stea într-un singur loc. Dacă stătea aşa, îmi făceam griji că e bolnav.
Spuneai că mama ta are grijă de cel mic. Tatăl copilului participă la creşterea lui?
Tatăl copilului este un om minunat. Niciodată nu i-a lipsit nimic copilului, şi dacă nu poate să îl viziteze des, este din cauză că este la antrenamente. Şi el este luptător în Lotul Naţional al României şi îi este destul de greu să vină mai des la băiat. Chiar dacă nu suntem împreună, ne înţelegem extraordinar, pentru că suntem oameni maturi şi am înţeles că suntem părinţi amândoi, iar copilul are nevoie în egală măsură de noi.
Cred că îţi este greu să fii singura mămică sportivă de la CSM. Ce spun colegele tale despre statutul tau?
Fetele mai fac glume şi-mi zic: Ţi-a trebuit acum copil. Sau îmi spun că vorbesc prea mult de el, şi deja mă afectează. Este un subiect foarte sensibil, care mă emoţionează, fie că-mi spun de bine sau de rău. Nu înţeleg şi eu de unde şi de ce atâta sensibilitate. Cred că din cauza asta nu am răutatea aia pe saltea. La antrenamente, dacă mi se pare că am lovit-o pe colega de saltea, o întreb de 100 de ori dacă am lovit-o şi prefer să mă lovesc eu, decât să le lovesc pe ele.
Nici nu le cer fetelor să mă înţelegă, din punctul ăsta de vedere, pentru că nu au cum. Şi eu eram la fel. Chiar nu au cum. Nu spun că nu le sunt dragi copiii, pentru că toate au un suflet minunat, dar nu au cum să înţeleagă.
Crezi că mămicenia se împacă bine cu viaţa de sportiv profesionist?
Asta m-a întrebat şi tatăl copilului meu: Cum crezi că o să reuşeşti? El a ajuns la concluzia că ar fi mai bine să ia copilul cu el în Germania, la sfârşit de an, când va merge el, şi să se stabilească acolo, iar eu să merg periodic să-l văd. Eu nu pot face acest lucru, deja mi-e foarte greu ştiindu-l la Botoşani. Nu-l pot lăsa să plece. Îmi doresc foarte mult să fac lupte, dar nu pot să stau departe de copil. Cred că el s-ar adapta uşor, dar nu cred că eu aş face faţă să-l ştiu plecat de lângă mine. Sunt convinsă că şi cu tatăl lui ar primi educaţia pe care i-o dă mama mea, nu e vorba de asta, dar, deja e o încărcătură mare.
Când m-am reapucat de lupte mi-am zis că tot ce fac, fac pentru copil, ca să fie mândru de mine. Acum fac pentru două persoane: în primul rând fac pentru copilul meu şi în al doilea rând pentru maistrul Arpi, pe care nu mi-aş dori să îl dezamăgesc. Acest om a avut încredere în mine când nici eu nu aveam, şi nu e vorba numai de acum, ci şi înainte.
Nu te-ai gândit să mergeţi cu toţii în Germania?
Nu. Nu pot să fac asta. Aici am un antrenor şi eu nu pot şi nici nu vreau să plec de aici. Poate că nu o să mai meargă mult, poate un an – doi, dar eu aici vreau să fiu.
De ce spui un an, doi? Care este media de vârstă al unui sportiv de performanţă?
Sunt sportive care au peste 30 de ani. Depinde cât te ţii de treabă şi cât te ţine sănătatea. Nu ştiu cât o să mă ţină pe mine, nu pot să mă gândesc că peste 10 ani tot asta o să fac. Poate peste 1 an cedez psihic, sau mă accidentez grav şi nu mă pot reface. Deja încep să mă consum psihic după antrenamente, când ajung în cameră stau să mă gândesc ce am făcut bine şi ce nu, unde am greşit, cum pot să fac mai bine. Apoi încep să-mi amintesc de copil. Este o perioadă grea.
Cum arată o zi normală de-a ta?
Dimineaţă la 7:15 mă trezesc, de la 7:30 până la ora 8 avem înviorarea. După aceea mergem la masă, iar pe la 8:20 mergem în cameră pentru odihnă, până la 9:15, când începem să ne pregătim de antrenamentul de la ora 10:00. Până la 12:30 avem antrenamentul de dimineaţă, iar dacă avem alergare poate terminăm la 12:00. La ora 13:00 luăm masa, după care până la ora 18:00 odihnă. La ora 18:00 deja trebuie să mergem la antrenamentul de la ora 18:30, până la aproape ora 21:00. Luăm cina, facem un duş, mai mergem la terapeut dacă avem probleme, apoi somn. Asta este o zi obişnuită pentru toate sportivele de aici, nu numai pentru mine. Mai sunt zile în care avem doar un antrenament pe zi, dar e cam asemănător.
Mie îmi sună a rutină. Nu este greu să ai un program aşa riguros?
Te saturi la un moment dat, dar nu aici în Sfântu. Când am fost la Izvorani, ne aflam în câmp. Mergeam la aceleaşi antrenamente tari mereu, şi simţeai că te duci psihic. Eu de fiecare dată îmi auzeam copilul, pângeam. Aici nu ai aceeaşi parteneri seara, la luptă. Mai faci un deal, o pistă, mai facem un joc, este altceva. Aici în timpul liber mai ieşim la o plimbare, mergem la biserică, mergem la magazin. La Izvorani, ca să mergem până la magazin mergeam de ne plictiseam.
De când te-ai reapucat de lupte ai întâmpinat probleme pe saltea? Care sunt cele mai intense momente care consideri tu că ar putea fi îmbunătăţite?
După pauza pe care am avut-o, eu nu mai auzeam antrenorul când ţipă la colţ. Aceasta este un mare defect, dacă nu-ţi auzi antrenorul. La ultimul meci mi-a strigat în ultimele 15-20 de secunde să nu fac salt, dar eu m-am dus în salt. Atunci nu l-am mai auzit. Până atunci am făcut cum mi-a zis, dar se vedea că nu mai am dexteritatea aia. Parcă eram o începătoare. Nici forţă nu mai aveam în braţe şi în picioare.
Trebuie să cunoşti şi puţină psihologie ca să-şi cunoşti adversarul,mă gândesc eu…
Oarecum. Totul depinde de momentul în care baţi palma cu adversara. Atunci simţi cât e de fricoasă, o simţi cum stă în gardă, cât e de tare. Probabil sunt persoane care se enervează dacă te simt că te duci tare din prima, şi atunci te bat mult mai rău. Sau sunt persoane care dacă te duci tare de la început, se intimidează şi pierd.
Unde te vezi tu peste 5 ani?
Peste cinci ani? E puţin cam mult spus. Nu ştiu dacă aici, dacă în altă parte. Nu ştiu dacă lângă copil, nu ştiu dacă împreună. Nu ştiu unde mă văd peste un an, pentru că în ziua de azi nu mai poţi să-ţi faci un plan de viitor. Este greu să trăieşti de pe o zi, pe alta. De obicei, persoanele care duc o viaţă modestă, duc o viaţă monotonă, pentru că zi de zi fac aceleaşi lucuri şi foarte rar îşi mai permit ceva ieşit din comun, cum ar fi o vacanţă. Stau şi mă gândesc că nu ştiu unde o să ajung. Îmi doresc foarte mult să pot să progresez atât de mult încât să ajung o sportivă mare. Normal că îmi doresc să ajung şi campioană olimpică, lucruri prea mari pentru mine în momentul acesta, pe care nu pot să mi le închipui, dar acum, tot ce îmi doresc este să pot ajunge până la finala de Naţionale U23, campioană. Mai departe de acolo, văzând cum o să lupt, o să-mi doresc şi mai mult pentru la anul. Vreau, îmi doresc, dar când vii după o pauză atât de lungă şi vezi că te doare una şi alta, e foarte greu.
Maricela Dan
