Vasile cel Mare (330-379) – părinte şi perceptor al Bisericii Orientale – deşi a trăit cu multe secole în urmă, a avut viziunea adevărului, exprimată în cuvinte simple: „Pâinea pe care o păstrezi în hambarele tale aparţine celui flămând; mantaua din cufărul tău aparţine celui gol; aurul pe care l-ai scos din pământ aparţine celui sărac”. Dar dacă cei chemaţi să redistribuie averea ţării iau pâinea de la cei flămânzi, hainele de la cei goi şi aurul de la cei săraci, acest lucru cum se numeşte?!
În ultimii ani s-a tot vorbit despre o nouă lege a salarizării, care acum e pusă din nou pe tapet. S-a vorbit, dar cele mai mari salarii s-au dat mereu tot la cei care le aveau şi până atunci, astfel că aceştia s-au tot îmbogăţit, iar cei săraci au tot sărăcit. Şi atunci este firesc ca prăpastia dintre ei să se tot adâncească, iar după zeci de ani de muncă, ieşind la pensie, cei cu salarii mici să aibă tot pensii mici, pentru că nedreptatea a fost mare. Ba mai mult, unii, mai egali decât egalii, şi-au aranjat şi „pensii speciale” care se ridică la multe mii de lei pe lună, astfel că salariile imense şi pensiile speciale îi fac pe unii „lei”, iar pe alţii „mieluşei”, şi mieluşeii, ca şi cei de Paşti, trebuie sacrificaţi mereu, ca leii să aibă ce consuma.
Poate am fi de acord chiar şi cu această stare de lucruri, cam nepotrivită, dacă cel puţin în a 12-a lună a anului ar primi şi toţi „amărâţii” cel puţin una din acele „pensii speciale” pe care „cei aleşi” vor să le primească lunar, atunci măcar de sărbătorile finale ar putea exclama cu toţii: „Bogdaproste, Măria Ta Legiuitorule!”. Ştim că acest mod de a gândi înseamnă „să vezi cai verzi pe pereţi”, însă prostimea n-a încetat şi nu va înceta niciodată să viseze la o lume mai bună şi la o viaţă mai frumoasă.
Ar trebui să se înţeleagă faptul că atât bogăţia cât şi sărăcia de cele mai multe ori îl schimbă pe om; aşa cum „somnul raţiunii naşte monştri” şi activarea sărăciei o poate face, căci mulţi dintre cei ajunşi la disperare ori se sinucid ori ucid sau, dacă formează o mulţime, pornesc o revoltă şi atunci, parafrazându-l pe Alexandru Lăpuşneanul, multe capete vor cădea.
. .
Nu, nu este uşor să mulţumeşti pe toată lumea, dar făuritorii de legi trebuie să păstreze limita decenţei. Este lăudabilă strădania actualului Guvern de a „îndrepta lucrurile”, însă cel mai greu este ca atunci când vrei să le îndrepţi într-o parte să nu le strâmbi în partea cealaltă, căci acordând „pensii speciale” unora, îi nedreptăţeşti pe ceilalţi. La fel cum s-au acordat şi salarii din ce în cei mai mari unora „mai speciali”, crezându-se că aceştia vor fi ca atare, adică se vor mulţumi cu atât, mulţi dintre ei însă, văzându-se atât de „speciali” faţă de restul lumii, au sărit calul şi nu s-au mai oprit din ascensiunea lor fulminantă, până când n-au fost opriţi de consecinţele propriilor fapte comise cu nonşalanţă aproape copilărească timp de mulţi ani. Dacă aceşti oameni ar fi fost cu adevărat speciali, s-ar fi mulţumit cu cele primite, nu şi-ar fi băgat mâna până la cot şi până la umăr în „butoiul cu miere”, a se înţelege „vistieria ţării”, şi acum încăperile vestitei instituţii a DNA-ului ar fi fost goale, dar se vede treaba că un om necinstit, egoist şi lacom, chiar dacă este plătit foarte special, el va rămâne la fel şi nu se va mulţumi cu ce-i dai, ci va încerca mereu să mai ia, însă va lua tot din ce li s-ar cuveni celor mulţi şi năpăstuiţi.
Scriitorul satiric englez, cleric şi gazetar, Jonathan Swift (1667-1745) spunea următoarele: „Oricine e în stare să cultive două spice de grâu acolo unde înainte a crescut numai unul, merită respectul suprem al omenirii şi face mai multe pentru ţara lui decât toţi politicienii la un loc”. Ei, da, astfel de oameni ar merita cu adevărat „pensii speciale”, adică cei care prin munca lor asiduă au contribuit din plin la propăşirea ţării, fie el agricultor, şofer, electrician, profesor sau medic. Din nefericire, după 1989, mulţi au luptat şi s-au străduit enorm, nu pentru propăşirea ţării, ci pentru distrugerea ei, altfel nu-ţi poţi imagina cum s-a ajuns în situaţia de faţă, când aproape nu mai avem nimic al nostru, când ne cumpără şi ne dirijează alţii, când ceea ce înainte strălucea acum este ruină. Să luăm spre exemplu renumita fabrică de covoare de la Cisnădie.
Aşa cum reiese dintr-un articol publicat în „Adevărul weekend” din 10-12 aprilie 2015, pag.8: „Faimoasele covoare de Cisnădie care ajungeau înainte de 1989 în toate colţurile lumii şi pentru care românii se înscriau pe liste de aşteptare au ajuns doar o amintire. Pe poarta fabricii din judeţul Sibiu s-a pus lacătul, iar utilajele care produceau odată până la 100.000 de metri pătraţi de covor pe lună au fost vândute la fier vechi sau au luat drumul Turciei”. Din nefericire, aceasta a fost soarta celor mai multe obiective industriale din România, ca şi cum cineva ar fi avut interesul de a distruge tot ce ne făceau faimoşi în lume, pentru a ne sărăci şi umili. S-a lucrat parcă sistematic şi cu un anumit scop, altfel nu s-ar fi ajuns la acest lucru. Se mai spune în articolul respectiv că în acea fabrică de covoare lucrau, înainte de 1989, nu mai puţin de 5.000 de muncitori împărţiţi în trei unităţi mari, că „la Cisnădie a fost una dintre primele fabrici din Europa care aveau toate tehnologiile de ţesere a covoarelor pluşate”, dar „Declinul fabricii de la Cisnădie a început la câţiva ani după Revoluţie”, iar „În 1996 întreprinderea era în pragul falimentului, cu datorii imense către bănci şi către stat. Doi ani mai târziu fabrica mai avea doar 40 de angajaţi, iar toate utilajele erau în custodia băncilor”. Apoi toată lumea ştie ce s-a întâmplat cu ea, azi rămânând numai amintirile triste a ceea ce a fost odată mândria cisnădenilor, şi „câteva fotografii vechi, expuse în micul Muzeu al Industriei Textile din localitate”. Şi uite-aşa au dispărut în neant fabrici şi uzine, transformate în „fier vechi”, ruine şi amintiri, pentru că unii dintre cei care conduceau ţara ori erau rău intenţionaţi ori nepricepuţi ori prost îndrumaţi de factori interni şi externi, şi astfel industria românească a fost, folosind un termen de azi al premierului României, „canibalizată” de către cei care ne voiau „falimentari”, ca apoi să cumpărăm de la ei. Şi ceea ce este şi mai trist e faptul că unii dintre „aleşii” noştri pentru a ne conduce şi care acţionau şi în acea vreme, acum doresc drept răsplată „pensii speciale”. Bravo, români!
Nu ne rămâne decât speranţa că într-un viitor mai bun vom avea o clasă politică conducătoare mai conştientă, care să lucreze cu adevărat pentru popor şi să dea strălucirea meritată acestui „diamant neşlefuit încă” numit România.
Mihai Trifoi
