În ograda unui bun gospodar se plimbă în voie tot felul de vieţuitoare înaripate, de la curcanul înfoiat şi mereu pus pe scandal, înconjurat de puicile sale ademenitoare, răţuştile gureşe şi gâsculiţele legănătoare şi sâsâitoare, păunul cel cu penajul curcubeu şi coada rotată şi până la mândrul cocoş pintenat şi dedat la puicuţe cu vino-ncoace, toate îşi duc vesele traiul îmbelşugat şi lipsit de griji, până în clipa nemiloasă când din înaltul cerului se repede prădătorul uliu sau vultur şi le zburătăceşte de le merg fulgii. . .
Dacă din această adunătură de fiinţe înaripate am alege, de exemplu, cocoşul, am vedea că acesta este o entitate foarte interesantă. Nemaiîntâlnita lui mândrie, modul său aparte cum se plimbă prin curtea omului, ţanţoş şi bătăios, maniera cavalerească în care îşi curtează suratele şi misiunea sa de a-i îndemna pe stăpâni să se trezească şi să înceapă muncile zilei îl fac foarte apreciat şi util, intrând astfel în graţiile gospodarului.
Şi cine nu cunoaşte vestita poveste „Punguţa cu doi bani” spusă de nu mai puţin cunoscutul şi hâtrul nostru povestitor Ion Creangă, în care mândrul cocoş striga în gura mare să i se înapoieze banii: „Cucurigu, boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!”. Numai că în varianta mai modernă cocoşul nostru adunase nu doar doi bani, ci milioane de euro, şi ţinut în captivitate de cei boieri, care-l tot descoasă de unde are el punguţa atât de umflată, vrând-nevrând a trebuit să înceapă „să cânte”, nu în zorii zilei pentru a-şi trezi stăpânii (la realitate), ci la orice oră se nimerea, iar prin alte încăperi „cotcodăceau” la fel de disperate puicuţele ce altădată îi cădeau la picioare venerându-l. Şi cum, de asemenea, de prin alte gospodării, mai mult sau mai puţin „ministeriale”, se auzeau aceleaşi cântări şi cotcodăceli, lumea de afară a început să priceapă ce şi cum, drept care neasemuitul cocoş, altădată ridicat în slăvi în simbolistică, heraldică, sport sau literatură, azi a ajuns să fie „jumulit” de-i zboară penele bezmetic, încât din toată mândria lui de odinioară n-a mai rămas nimic, el „cântă” tot şi la orice oră, numai să scape, lăsându-şi chiar şi punguţa cu mulţi euro, căci în cele din urmă a înţeles cât de dulce este libertatea. Din păcate, el are o problemă: n-a cântat la timpul potrivit…
Şi acum imaginaţi-vă, boieri dumneavoastră, că în tot regatul există mulţi asemenea cocoşi şi multe puicuţe, care s-au tot înfoiat în pene ani la rând ciugulind mereu nu numai din grăunţele lor, ci şi din ale celorlalte înaripate, lăsându-le acestora doar atât, cât să nu se stingă de foame. Se vede treaba că nu e bine să îngraşi prea mult cocoşii, pentru că după un timp aceştia o iau razna şi nu-şi mai văd de treabă lor aşa cu le-a fost dat.
Bineînţeles, cititorul poate pricepe că povestea noastră este din domeniul (sau moşia) Corupţiei şi cu adevărat este „povestea cocoşului roşu”, pentru că ea nu se termină niciodată, deoarece Răul şi Binele sunt două feţe ale aceleiaşi monede, însă Păzitorii au menirea de a păstra echilibrul şi când Răul se întinde prea mult să-l readucă în graniţele sale şi să-l ţină sub control. Şi aşa cum vedem „cocoşul roşu” din povestea noastră acum e ţinut sub control şi pus să cânte numai când trebuie, iar puicuţele cocoşite, azi cocoşate, care mai înainte se credeau zeiţe şi având lumea la picioare, trebuie acum să-i ţină de urât bietului cocoş precum au făcut-o altădată, în zilele lor bune, căci nu-i aşa, când te însoţeşti cu cineva juri s-o faci împreună „şi la bine şi la rău”, degeaba începi acum „să te separi”, crezând că astfel vei scăpa de trecutul care, implacabil, te ajunge din urmă, sau cum zicea mai plastic, prin 1881, în a sa poezie, „Cârmacii”, Alexandu Vlahuţă: „Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială / Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală / De-ale lor fapte”. Socoteală pentru ce?! Pentru tot ce-au făcut, pentru tot ce-au furat şi-au distrus, încât spusele lui Vlahuţă din 1881 reprezintă, precum un arc peste timp, un adevăr valabil şi astăzi: „Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns! / A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns / Şi-n bucăţi împart infamii, carnea ta, avutul tău!”…”Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari, / Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt, / Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt / Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit / În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit, / Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii, / Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!”.
Cum pe lumea asta nimic nu-i întâmplător şi orice faptă are şi răsplată, fiecare la timpul său va da socoteală.
Şi acum, dacă ar trebui să tragem o concluzie, s-ar cuveni să le lăsăm chiar pe personajele noastre, şi pe cei care le-au urmat exemplul, s-o tragă şi să aleagă dacă vor să cânte în Libertate, pentru a-şi trezi stăpânii şi a nu-i lăsa să lenevească ori să se dea la rele, sau să cânte printre zăbrele privind cu jind la soarele altora…
Părăsiţi pentru câteva zile de vară viermuiala şi dogoarea oraşelor şi mergeţi la ţară, ascultaţi în zori de zi cântatul cocoşilor şi lăsaţi-vă încântaţi de glasul şi mesajul plin de tâlc al acestora la începutul unei zile unice, şi veţi înţelege atunci ce pasăre minunată este cocoşul natural, adică aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, pentru că unii oameni, împrumutându-i numele, prin faptele lor lipsite de demnitate l-au defăimat şi l-au făcut „de râsul curcilor”…
Mihai Trifoi
