Într-o recentă emisiune televizată, al cărei titlu era „Români sclavi pe terenurile Mafiei”, se vorbea despre soarta tristă a unor conaţionali de-ai noştri plecaţi din ţară şi ajunşi la fermele unor mafioţi din Sicilia, unde sunt exploataţi fără milă.
Fără să vrem ne întrebăm cum au ajuns aceşti sărmani în starea de sclavie la străini. Şi nu e greu să ne dăm singuri răspunsul. Atraşi de mirajul Vestului, care „corupe”, şi mânaţi din urmă de sărăcie şi disperare, mulţi dintre români şi-au părăsit familiile şi ţara în căutarea unui trai mai bun. Unii „s-au descurcat”, alţii au muncit din greu şi şi-au făcut un rost, dar mulţi au căzut pradă escrocilor de tot felul, patronilor necinstiţi şi mafioţilor nemiloşi, devenind astfel sclavi în ţara altora.
În primul său sens, cuvântul „sclav” înseamnă: „persoană aflată sub puterea absolută a unui stăpân şi în totală dependenţă faţă de acesta, fiind lipsită de mijloace de trai şi de drepturi; rob”. De fapt, tocmai această „lipsă de mijloace de trai şi de drepturi” i-a împins pe aceşti oameni „să-şi schimbe stăpânii”, căci ce altceva este un stat plin de corupţi care nu este capabil să ofere oamenilor accesul la „mijloace de trai” şi la „drepturi”? Ce altceva pot fi aceşti sărmani care nu au un loc de muncă pentru a-şi întreţine familiile decât nişte „sclavi”, ai căror singur „drept” real este de a fi folosiţi în campaniile electorale, iar în rest „să trăiască în sărăcie”? Probabil unii vor spune că exagerăm, că în România toţi se bucură de drepturi egale, dar aceştia uită că pentru un om, mai ales dacă este familist, dreptul de bază, fără de care nu poate supravieţui, este „dreptul la muncă şi la plată cinstită”, ori când acest drept nu mai poate fi exercitat în mod normal, omul ajunge la disperare şi caută alte mijloace de trai. Mulţi dintre aceşti năpăstuiţi, auzind despre minunăţiile Vestului, se aruncă cu capul înainte plecând în căutarea unui Eldorado.
Sclavia a existat dintotdeauna şi va exista probabil multe secole sau chiar milenii în viitor, pentru că unii vor „să trăiască bine”, cum suna sloganul unui fost preşedinte, dar din munca altora, a celor mai slabi ca ei. Aşa s-au născut bogaţii lumii pe toate continentele şi în toate timpurile, profitând de relaţiile interumane, de forţă sau de inteligenţă, pentru a-i pune pe alţii la muncă în folosul lor. Şi chiar în timpul nostru „modern”, sub umbrela unui sistem politic, fie că se numeşte „socialism”, „capitalism” sau „democraţie”, în forme mai mult sau mai puţin mascate, sclavia continuă să existe şi să facă numeroase victime. Chiar şi în „democraţie” lucrurile nu stau diferit, poate doar „nuanţat”, altfel nu-ţi explici cum ajunge o ţară într-un grad de sărăcie atât de accentuat, încât mulţi dintre cetăţenii săi sunt nevoiţi să plece pe meleaguri străine în speranţa că prin strădania şi priceperea lor vor găsi un loc de muncă şi prin aceasta vor putea asigura un trai decent lor şi familiilor, de multe ori rămase acasă, în ţară, suferind în tăcere. Şi din toate acestea, de-a lungul timpului, s-au născut adevărate drame şi tragedii. Şi nu întâmplător la ultimele alegeri prezidenţiale românii din diasporă au dat un vot blamator celor care, după 1989 au condus ţara prost sau pur şi simplu n-au ştiut cum s-o conducă.
Nu vorbim aici despre „societatea sclavagistă” în adevăratul sens al cuvântului, ci de rămăşiţe ale ei, despre exploatare şi corupţie, despre sărăcia şi mizeria în care trăiesc unii oameni. Ne amintim cu revoltă despre tăierea pensiilor şi salariilor, pe motivul crizei economice mondiale, dar totodată şi de faptul că exact în acelaşi timp unii făceau averi şi trăiau în lux, căci pentru ei nu era criză. Corupţia, cu toate tentaculele ei, a pus stăpânire pe ţară, transformând clasa conducătoare într-un sistem mafiot, care abia acum, după „decapitare”, începe să iasă la iveală. Distrugerea industriei şi destabilizarea celorlalte sectoare sociale, creşterea şomajului şi înmulţirea asistaţilor sociali, proasta guvernare şi risipirea avuţiilor ţării, ţepuirea şi spălarea banilor prin firmele-căpuşă şi firmele-fantomă, luptele politice pentru putere şi înavuţire au dus la crearea unui „haos aranjat”, din care cei „şmecheri” au scos bani frumoşi, iar cei sărmani au devenit şi mai sărmani, încât societatea românească de azi se împarte în „bogaţi” şi „săraci”, căci cei de mijloc nu prea mai sunt.
Pentru a reveni cât de cât la o stare de normalitate, s-ar impune câteva schimbări radicale: confiscarea averilor obţinute pe căi necinstite, crearea mai multor locuri de muncă pe întreg teritoriul ţării, creşterea productivităţii muncii şi a exporturilor, încurajarea micilor producători, dezvoltarea turismului, creşterea mai substanţială a salariilor şi pensiilor, re/educarea oamenilor în spiritul muncii, îmbunătăţirea sistemului educativ, crearea unor condiţii moderne în spitale şi policlinici, o mai bună inventariere a bogăţiilor ţării şi corecta lor gestionare. Toate acestea însă se pot face numai prin asanarea clasei politice, prin alcătuirea unui Parlament cu un număr rezonabil de senatori şi deputaţi, mai puţini şi mai eficienţi decât în prezent, şi a unui Guvern de oameni pricepuţi şi devotaţi intereselor ţării şi poporului pe care-l păstoresc şi de pe urma căruia trăiesc şi ei bine.
Poate că nici corupţia, nici anumite forme sclavagiste încă practicate pe alocuri, şi nici sărăcia nu vor dispărea în totalitate, dar cel puţin se vor ţine sub control şi se vor reduce, încât în ansamblul ei societatea să-şi recapete vigoarea şi demnitatea. În acest context nici oamenii nu trebuie să aştepte totul de la Guvern sau Parlament, ci trebuie să pună şi ei mâna şi să facă ceva, nu numai să ia; când vedem că s-a împotmolit căruţa, cu toţii trebuie să punem umărul şi s-o scoatem din nămol, nu doar doi-trei iar restul să privească şi să comenteze, cum e obiceiul pe la noi. Chiar şi cei plecaţi pe meleaguri „mai calde” trebuie, într-un fel sau altul, să se mobilizeze şi „să pună umărul”, nu doar când e vorba de „votare”, căci şi ei sunt fiii ţării şi, precum păsările călătoare, se-ntorc de sărbători la „locurile dragi de altădată”; să facă, prin contribuţia lor, ca aceste locuri să fie şi mai atrăgătoare, încât să-şi dorească revenirea la „cuiburi”.
Locuitorii acestei ţări, în general, sunt oameni pricepuţi şi harnici, sunt inteligenţi şi inventivi, dar din nefericire sunt lipsiţi de „o perspectivă palpabilă”, de „o viziune naţională ademenitoare” care să-i mobilizeze, să-i facă să dorească realizarea unui vis. Cine le oferă acea viziune generală printr-un „proiect de ţară grandios”?! Un guvern care promite una şi face alta (vezi autostrăzile…), miniştri care dosesc banii ţării prin toate colţurile şi buzunarele (nu e nevoie de exemple, căci le ştiţi deja), politicieni care schimbă partidele precum cămăşile, „patrioţi” care privesc şi doresc mai mult afară decât înăuntru, oameni delăsători şi dezorientaţi de-atâtea schimbări şi nedreptăţi sociale, analfabeţi (declaraţi sau nedeclaraţi) şi bolnavi pe toate drumurile, care aduc profit doar farmaciilor, bătrânii pensionari dispreţuiţi şi părăsiţi adesea de proprii copii?!
Credem că e timpul să ne adunăm cu toţii minţile şi forţele şi prin eforturile noastre comune în câţiva ani să producem schimbarea în bine, altfel vom dispărea curând ca ţară şi popor, căci alţii mai deştepţi şi mai puternici stau mereu la pândă şi ne doresc casa.
. .
Mihai Trifoi
